Suferința – un „partener” nedorit
În timpul terorii pe care a declanșat-o generalul Tito, după ce a preluat puterea în fosta Yugoslavie, au avut loc mai multe arestări și condamnări la moarte ale unor lucrători creștini. Printre ei se afla și un lucrător voluntar al Bisericii Ortodoxe, care a fost condamnat la moarte prin împușcare. Înainte de a fi executat, el s-a sinucis prin spânzurare, lăsând soției sale un bilet pe care scria: „Mă duc să-I amintesc lui Dumnezeu de o lume pe care a uitat-o.”
Sunt cuvinte cutremurătoare, cu atât mai mult cu cât ele aparțin unui creștin. Și nu unui creștin oarecare, care merge la biserică de două sau trei ori pe an, ci unui creștin devotat, care în mod voluntar s-a angajat în lucrarea lui Dumnezeu, cu toate riscurile și cu toate privațiunile pe care le implică o astfel de angajare.
Ce se ascunde de fapt în spatele acestor cuvinte?
1. O profundă dezamăgire cu privire la Dumnezeu și la puterea Lui de a-Și ocroti copiii de pe pământ.
2. Mai mult decât dezamăgire, cuvintele acestea ascund chiar revoltă față de un Dumnezeu care se descoperă în Biblie ca fiind plin de iubire și grijă față de păcătoși, dar care îi abandonează pe ai Săi în mijlocul suferințelor lor.
3. Cuvintele mai ascund o credință slabă, pipernicită, ce nu reușește să străpungă norii întunecoși ce umbresc adesea viețile noastre.
4. Și, în final, cele câteva cuvinte ale nefericitului creștin ascund o ignoranță totală față de originea și rolul suferinței în viața omului.
Această ignoranță, privind la rolul suferinței și atitudinea lui Dumnezeu față de suferința umană, îi aruncă adesea pe cei mai fideli și sinceri copii ai lui Dumnezeu în brațele deznădejdii, ale scepticismului și chiar ale ateismului. Poate cel mai comun exemplu în acest sens este cel al lui Charles Darwin care, deși primise o educație creștină, a căzut în cursele evoluționismului. Cauza? Darwin nu a reușit să-și explice existența suferinței.
Sistemele de educație care există astăzi în lume acordă importanță, fie științelor exacte, fie celor umaniste, fie artelor… Se învață o mulțime de lucruri, multe dintre ele complet inutile, în timp ce o „materie” esențială pentru viața aceasta, dar și pentru cea viitoare, este complet neglijată- „știința suferinței ” (dacă vreți să inventăm un nou termen – „suferologia”). O astfel de materie ar trebui să-i învețe pe elevi ce este suferința, originea ei, cauzele, remediile și atitudinea optimă față de suferință.
Augustin spunea: „Învață să scrii durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă.” Iată un îndemn bun, dar unde se poate învăța așa ceva?
Din nefericire, o astfel de materie încă nu există în programa școlară, iar consecințele se văd la tot pasul: oamenii nu sunt pregătiți să dea piept cu suferința – acest dușman redutabil al fericirii. Oricât am dori să ocolim această materie neplăcută, dar foarte importantă, în mod sigur ne vom confrunta cu ea. Iar atunci când suferința va bate la ușa vieții mele, nu mă vor ajuta să o depășesc cu bine nici matematica, nici fizica, nici artele plastice, nici limbile străine, nicio altă materie învățată în școală.
Să-I fim recunoscători lui Dumnezeu că această materie importantă – știința despre suferință – poate fi studiată de cei care doresc. Biblia este o istorie a suferinței, începând cu cea umană și terminând cu cea divină. Găsim în acest „manual” informații detaliate despre originea suferinței, cauzele ei, formele în care se manifestă, remediile și mai ales, soluția oferită de Dumnezeu la marea problemă a suferinței.
Subiectul fiind deosebit de vast, ceea ce urmează reprezintă doar o introducere, poate chiar o provocare la un studiu mai aprofundat. Ce este suferința? Greu de spus! Un anunț la intrarea unei biserici spunea: „Dacă aveți necazuri, intrați și spuneți-ne cum putem să vă ajutăm. Dacă nu aveți necazuri, intrați și spuneți-ne cum de reușiți.” Parafrazând acest anunț interesant, aș spune la rândul meu: „Dacă știe cineva ce e suferința, să ne spună și nouă, iar dacă nu știe, să ne spună cum de a reușit să nu știe?”
În Biblie nu găsim o definiție a suferinței, așa cum suntem obișnuiți să găsim în dicționare. Poate că ea nici nu trebuie definită teoretic. Suferința se trăiește, se simte… Fiecare dintre noi știe ce e suferința, chiar dacă nu poate să o definească. Dar, deși Biblia nu definește suferința, ea vorbește mult despre ea.
Fără să greșim, putem spune că Biblia nu este altceva decât o istorie a suferinței, care urmărește ca o umbră, istoria păcatului. Doar primele două pagini și ultimele versete ale Bibliei nu vorbesc despre suferință: primele pagini vorbesc despre lumea desăvârșită creată de Dumnezeu, iar ultimele vorbesc despre restabilirea armoniei universale după ce se va fi încheiat Planul de Mântuire.
Paradisul, așa cum a ieșit din mâinile Creatorului, nu a cunoscut ce este suferința. De asemenea, Noul Pământ, atât de frumos zugrăvit în Apocalipsa capitolele 21 și 22, nu va cunoaște această experiență dureroasă. În rest, tot ce e cuprins între aceste două repere fericite este însoțit de suferință, sub toate formele, cu toate intensitățile și cu toate nuanțele ei.
O observație: Citind Biblia, vom observa că Dumnezeu Însuși ne avertizează cu privire la prezența suferinței în viața omenirii, în general, dar și în viața celor credincioși, în special, până la revenirea Mântuitorului și restabilirea armoniei universale. Câteva exemple:
1. După căderea în păcat, Dumnezeu le-a arătat primilor noștri părinți întreaga varietate de forme de suferința pe care le va cunoaște omul, odată ce a ales calea neascultării (vezi Geneza 3:16‑19):
– suferințele fizice: „Cu durere vei naște copii” (vers. 16). E de subliniat faptul că nașterea e singurul proces fiziologic dureros. În condiții de sănătate, toate procesele fiziologice din organismul uman sunt nedureroase: circulația sângelui, digestia, respirația, metabolismul, gândirea… Singurul proces fiziologic dureros, chiar în condiții de sănătate, este nașterea. De ce? Medicina nu poate explica această enigmă. Doar Biblia ne oferă un răspuns: pentru că așa a hotărât Creatorul, în urma neascultării omului.
– suferințele sufletești: „Dorințele tale se vor ținea după bărbatul tău și el va stăpâni peste tine” (vers. 16). Ca urmare a căderii în păcat, omenirea urma să guste din amărăciunea neînțelegerilor dintre membrii familiei, frustrări, conflicte generate de tendințele de dominare ale unuia asupra celuilalt.
– suferințe legate de lupta pentru existență: „În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea” (vers. 19).
– suferința supremă – moartea, cu tot ceea ce implică ea: „Până te vei întoarce în pământ, căci țărână ești și în țărână te vei întoarce” (vers. 19).
2. După biruința obținută de Avraam împotriva împăraților de la Răsărit, Dumnezeu îl încurajează pe acesta: „Avraame, nu te teme, căci Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare” (Geneza 15:13‑15). Apoi, Dumnezeu îi vorbește lui Avraam despre suferințele de care vor avea parte urmașii săi, ca robi într-o țară străină, timp de 400 de ani. Făcând această dezvăluire, Dumnezeu nu face decât să ne avertizeze că suferința va exista chiar și în mijlocul copiilor Săi credincioși, uneori ei având parte de dureri mai mari decât cele trăite de lumea necredincioasă.
3. Mântuitorul își avertizează biserica de faptul că „în lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Vorbindu-le ucenicilor, Domnul încearcă să le explice că suferințele de care vor avea parte în lume nu vor fi cauzate de păcatele lor, ci vor fi provocate de ura celor nelegiuiți (vezi Matei 10:16‑18; 21‑22).
4. În timpul ultimei întâlniri dintre Mântuitorul și ucenicii Săi, după înviere, lui Petru i se descoperă că va trebui să sufere din cauza credinței, ajungând să-și încheie viața ca martir.
5. Lui Saul din Tars, după experiența avută pe drumul spre Damasc, Dumnezeu îi descoperă prin Anania „tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu” (Fapte 9:15‑16).
6. În soliile către cele șapte biserici din Apocalipsa capitolele 2 și 3, Iisus descoperă suferințele de care vor avea parte cei credincioși în diferite perioade istorice. „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că Diavolul are să arunce în temniță pe unii dintre voi ca să vă încerce. Și veți avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții!” (Apocalipsa 2:10).
Exemplele pot continua… Cu cât ele sunt mai numeroase, cu atât iese mai mult în evidență un adevăr important: De la intrarea păcatului în lume, suferința a existat, există și va exista nu doar în viața celor nelegiuiți, ci și în viața celor credincioși. Mai mult decât atât, istoria biblică, dar și viața însăși ne învață că cei ce iubesc neprihănirea, binele, frumosul, adevărul și dreptatea au parte uneori de mai multe suferințe decât cei ce au trecut de partea răului, a minciunii și a nedreptății.
Oare de ce procedează Dumnezeu în felul acesta? De ce ne avertizează că suferința va exista și în viața celor credincioși? Dorește El să ne înspăimânte? Vrea El să ne pierdem elanul în fața problemelor vieții și să pierdem lupta înainte de a o începe?
Nicidecum! Dacă Dumnezeu ne avertizează de prezența suferinței, El o face pentru a ne înarma, pentru a nu fi surprinși de sosirea ei și pentru a găsi din timp un adăpost sub aripile ocrotitoare ale îndurării Tatălui ceresc. Nu este aceasta o dovadă de iubire din partea lui Dumnezeu?
Când un bolnav consultă un medic, iar acesta constată că omul suferă de o boală incurabilă, medicul poate lua una dintre următoarele două atitudini:
1. Să-i ascundă adevărul cu privire la gravitatea bolii, dându-i speranțe deșarte omului, deși știe că zilele lui sunt numărate.
2. Să-i spună adevărul, oricât ar fi acesta de neplăcut.
Fiecare dintre cele două atitudini ale medicului are rațiunile ei. Medicul care ascunde adevărul cu privire la gravitatea bolii nu vrea să-și îngrozească pacientul, știind că acesta mai are puțin de trăit. De fapt e vorba de minciună îmbrăcată în haine umanitare. Cu toate acestea, ea tot minciună rămâne! Medicul care spune bolnavului adevărul, oricât este el de dureros, are alte rațiuni.
Omul din fața lui mai are doar câteva zile de trăit și, prin urmare, el trebuia să știe acest lucru. E dreptul lui de a cunoaște adevărul despre sine. În felul acesta, omul poate să-și rezolve ultimele probleme și să-și încheie viața cu demnitate, împăcat cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine.
Dintre cele două metode amintite, Dumnezeu nu o folosește niciodată pe prima. El este un Dumnezeu al adevărului. Din acest punct de vedere, avem un motiv în plus să apreciem Biblia ca fiind o carte realistă, care nu ne face niciodată promisiuni deșarte. Niciunde în Cuvântul lui Dumnezeu nu ni se promite că vom fi purtați spre Împărăția cerurilor pe pat comod de flori, în mijlocul veseliei, al prosperității și al laudelor. Dimpotrivă, ni se spune că vom suferi, că va trebui să luptăm, că unii chiar vor cădea.
„În Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14:22).
„Toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Christos Iisus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12).
Da, Dumnezeu nu ne ascunde adevărul, oricât ar fi de dureros. El ne amintește mereu pe paginile Scripturii că „viața e scurtă, dar plină de necazuri” (Iov 14:1) tocmai pentru ca noi să apreciem valoarea ei, folosind fiecare zi și fiecare ocazie pentru a ne pregăti pentru cer.
Dumnezeu însă nu Se mulțumește să stea ca un spectator îndepărtat al suferinței umane, ci El se implică în viața celor ce suferă. Cele mai frumoase făgăduințe de pe paginile Bibliei ne asigură de acest lucru.
„Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare; îl voi izbăvi și-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viață lungă și-i voi arăta mântuirea Mea. ” (Psalmul 91, 15)
„Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt. „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15).
Dacă totul s-ar rezuma la cunoașterea și memorarea unor făgăduințe biblice, nu ar fi decât o simplă teorie neconvingătoare. Însă eu, asemenea multora dintre cei ce vor citi aceste gânduri, pot da mărturie că Dumnezeu nu ne părăsește în mijlocul suferințelor pe care le îngăduie în viața noastră. Dimpotrivă, în acele momente de durere fizică sau sufletească, prezența Lui este mai evidentă decât în zilele senine.
În 1984 m-am îmbolnăvit grav de plămâni. Era, nu o pedeapsă, ci un avertisment din partea lui Dumnezeu că nu mergeam pe o cale bună. Nimic altceva, probabil, nu m-ar fi trezit la realitate. Și atunci, a venit vestea că trebuie să stau în spital șapte sau opt luni. Vestea a căzut ca o bombă în familia mea: copilul era mic, soția plângea, părinții de asemenea… Eu însumi eram descurajat de perspectiva de a-mi face mutația de flotant la spitalul în care trebuia să stau internat o perioadă atât de lungă.
Medicul nu mi-a dat deloc speranțe, dimpotrivă. Eram palid, fiecare pas pe care-l făceam era un efort pentru mine și mi s-a spus că va trebui să fiu perfuzat încă din prima zi de spitalizare, bănuindu-se că bolii de plămâni îi era asociată și o anemie severă.
Însă nu erau locuri libere în secția de ftiziologie, fapt pentru care am fost lăsat acasă încă o săptămână, până la eliberarea unui pat. Încă din primele zile de la aflarea diagnosticului, L-am simțit pe Dumnezeu mai aproape de mine ca oricând. Îmi aduc aminte că într-o dimineață, când soția plângea în fața perspectivei de a fi spitalizat o perioadă atât de lungă, am deschis împreună Biblia și am citit textul de la „straja dimineții”: „Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor. Îi voi iubi cu adevărat, căci mânia Mea s-a abătut de la ei” (Osea 14:4).
Era oare întâmplător că, din miile de texte biblice, tocmai acest text trebuia citit în acea dimineață? Pentru noi a fost primul semn că Dumnezeu nu ne părăsește, chiar dacă, spre binele nostru, îngăduie să suferim.
Apoi, în săptămâna în care am fost lăsat acasă, am primit îndemnul de a face o cură de coacăze negre. Era vară și era tocmai sezonul lor. Citisem undeva că aceste fructe acrișoare au proprietatea de a regenera sângele. Zis și făcut! De trei ori pe zi, câte o farfurie plină de coacăze negre nu lipsea de la masă. A sosit și ziua internării și, primul lucru care mi s-a făcut au fost analizele. Când medicul a citit rezultatele analizelor, m-a privit cu uimire, spunându-mi, contrar previziunilor lui de la primul consult, că am un sânge foarte bun. Era prima dovadă a ajutorului primit din partea Domnului.
Au urmat zile și săptămâni de tratament… După doar o lună mă simțeam foarte bine și l-am rugat pe medic să-mi facă radiografiile. Nu le-am făcut decât după două luni și jumătate, căci așa cereau regulile tratamentului. Când medicul a văzut filmul, a exclamat: „Cu dumneata s-a întâmplat o minune. Ești perfect vindecat.” În loc de șapte sau opt luni, Dumnezeu a scurtat suferința și șederea în spital la minimum posibil.
Mai târziu am aflat și de ce a trebuit să rămân în acel spital cele două luni și jumătate: pentru un suflet prețios pe care Dumnezeu dorea să-l salveze și să-l conducă la adevăr prin mine. Astăzi acel om pe care l-am cunoscut în mijlocul suferinței comune, face și el parte din Biserica lui Christos, împărtășind aceeași speranță a mântuirii.
Privind în urmă, peste ani, pot spune astăzi că nu regret că mi s-a dat să trec prin acea suferință. Experiențele câștigate atunci m-au întărit în convingerea că Dumnezeu îi iubește pe păcătoși și, chiar dacă îi atinge uneori cu nuiaua suferinței, El știe de ce o face. Și apoi, mângâierile primite în acele clipe din partea Lui sunt de neprețuit.
Suferința este într-adevăr un „partener” nedorit în viața noastră, însă este atât de necesară în condițiile păcatului. Școala pe care o urmăm prin suferință este de rang mai înalt decât orice academie. Unde mai putem învăța lecțiile pe care ni le oferă ea? În minunatul și complexul Plan de Mântuire, suferința își are rolul ei de neînlocuit. Doar în cer vom înțelege cât de mult ne-a ajutat ea să apreciem adevăratele valori veșnice.
Lori Balogh
