„Vremea strâmtorării”
Din momentul nașterii, omul este aruncat într-o luptă care nu se va sfârși decât la mormânt. Este o luptă continuă, care îmbracă diferite aspecte: lupta cu boala, primejdiile, răutatea și invidia celor din jur, lupta pentru un serviciu, pentru o locuință, etc. Toate acestea, împreună cu multe altele, pot fi grupate sub aceeași sintagma: „lupta pentru supraviețuire.”
Pentru omul care se hotărăște să-L urmeze pe Christos, lupta vieții capătă și alte aspecte: lupta cu spiritul lumii, cu poftele și ispitele interioare sau exterioare, cu egoismul înnăscut sau cu mândria ce ne urmărește pe fiecare ca o umbră. Toate acestea, dar și multe alte aspecte, fac parte din ceea ce Biblia numește „lupta cea bună a credinței”. Există însă și momente în viață în care lupta creștinului capătă un asemenea dramatism încât omul ajunge să-l vadă ca vrăjmaș direct al său chiar pe Satana.
Dar ce se întâmplă când la capătul luptei vezi că Însuși Dumnezeu, pe care L-ai slujit întreaga viață din toată inima, tace, lăsându-ți impresia că te-a abandonat, comportându-Se asemenea unui vrăjmaș? Ce se întâmplă când vezi că cerul de deasupra ta e de aramă și nimănui – se pare -, nu-i pasă de tine, nici chiar lui Dumnezeu?
Aceasta e ceea ce Biblia numește „vreme de strâmtorare” (vezi Daniel 9:25; 12:1), „vremea strâmtorării” (vezi Judecătorii 10:14), „ziua strâmtorării” (vezi Pslamul 18:18; Obadia 1:12), sau simplu: „strâmtorare” (vezi Romani 2:9; Luca 21:25).
Este acea răscruce de drumuri în viața unui om în care se hotărăște soarta lui definitivă. Este acel moment crucial al vieții în care omul se simte singur, părăsit chiar și de Dumnezeu, și de care profită din plin Satana pentru a-l arunca pe om în disperare. Este încercarea în care omul ajunge în fața unei hotărâri decisive: ori se aruncă fără rezerve în brațele Mântuitorului, ori se lăsa prins definitiv în mrejele celui rău.
Din acesta ultimă confruntare se naște, fie aurul curat și nobil al unui caracter ce poartă aprobarea cerului, fie zgura inutilă a unui caracter deformat pentru totdeauna. „Vremea strâmtorării” este ultima luptă pe care o are de dus un creștin, lupta în care îl descoperă pe adevăratul lui dușman. Acesta nu e nici lumea cu spiritul ei, nici oamenii care o alcătuiesc, nici măcar Satana care, asemenea unui câine legat, nu poate face mai mult rău decât îi permite Dumnezeu.
În „vremea strâmtorării” omul descoperă un dușman perfid care se ascunde în cele mai tainice cute ale sufletului – propriul său eu. Este vorba de acea parte a ființei noastre pe care nu o cunoaștem încă și care, tocmai de aceea, poate să ne fie cel mai mare dușman.
Fiecare om este conștient într-o anumită măsură de unele defecte de caracter pe care le are. Deși nu ne place să recunoaștem cât suntem de egoiști, mândri, neglijenți, lacomi, nesinceri etc., faptul că ne dăm seama de aceste slăbiciuni din caracterele noastre este un avantaj în lupta împotriva lor. Prin consacrare și rugăciune, această față cunoscută a eului nostru poate fi biruită.
Există însă și o față necunoscută a eului nostru. Nu o cunoaștem nici noi, nu o cunosc nici cei de lângă noi. Dar ea este cunoscută de Dumnezeu, Cel în fața căruia nu există taine ale sufletului omenesc.
Ar fi imoral și nedrept din partea Creatorului nostru ca să ne lase să ne încheiem drumul prin viață fără să ne descopere această „bombă” cu efect întârziat care stă ascunsă în cutele inimii. „Bomba” trebuie descoperită și dezamorsată înainte de a scrie și ultima filă a vieții, pentru ca viza pentru cer o poate primi doar un caracter desăvârșit. Iată de ce „vremea strâmtorării” nu este o probă de început a experienței cu Dumnezeu, ci una de final în care, după ce am biruit spiritul lumii, defectele cunoscute din caracterele noastre și înclinațiile spre păcat de care suntem conștienți, mai rămâne ceva de biruit: ultimul vrăjmaș – eul necunoscut.
Se naște însă o întrebare firească: Îi place lui Dumnezeu să ne vadă agonizând în chinuri sufletești teribile? Cu siguranță că nu! „Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna ci, când mâhnește pe cineva, se îndură iarăși de el, după îndurarea Lui cea mare. Căci El nu necăjește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor” (Plângerile lui Ieremia 3:31‑33).
Cel care ne-a iubit atât de mult încât „a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16) nu poate suporta să curgă nici măcar o singură lacrimă în mod inutil pe obrajii noștri. Ceea ce face necesară proba teribilă prin care El îngăduie să trecem este acea parte ascunsă din eul nostru care, dacă nu va fi biruită, va fi o piedică în calea mântuirii noastre.
Există și o veste bună: Dumnezeu a pregătit împreună cu încercarea și mijlocul ca să ieșim din ea biruitori: făgăduințele Bibliei. În „vremea strâmtorării”, făgăduințele lui Dumnezeu vor fi singurele puncte de sprijin de care ne putem prinde cu încredere. În afara lor, nu vom găsi niciun alt punct de sprijin. Oamenii nu ne vor putea ajuta, dimpotrivă (vezi cazul „prietenilor” lui Iov!).
Satana își va intensifica eforturile de a ne arunca în disperare și a ne face să ne pierdem credința definitiv. Va fi ceasul lui – ceasul întunericului – în care el va acționa potrivit principiului „acum sau niciodată”. Iar în tot acest timp de teribile lupte sufletești Dumnezeu tace, părând a fi absent din viața și durerile noastre. Strigăm la El în rugăciune, dar niciun răspuns.
De aceea, în astfel de momente de încercare ajunsă la limita suportabilității omenești, când orizontul pare întunecat și orice perspectivă lipsește cu desăvârșire, singurul lucru de care se poate prinde credința noastră este făgăduința lui Dumnezeu. Ea este ca o funie venită de sus în ajutorul celui încercat, de care, fie te prinzi și ești scos la lumină, fie o lepezi și te prăbușești în abis pentru totdeauna. Cei care ajung să intre în „vremea strâmtorării” lor și se prind cu credință de făgăduințele lui Dumnezeu, în ciuda tuturor împrejurărilor prin care sunt nevoiți să treacă, vor fi salvați.
Ca o ilustrare a celor afirmate, să facem cunoștință cu experiență unui om uimitor, despre care Însuși Mântuitorul a afirmat că este fără egal între cei născuți pe pământ. Este vorba de cel mai mare profet al tuturor timpurilor, care a avut parte însă de un destin tragic, dureros – Ioan Botezătorul.
Câteva date biografice:
Ioan Botezătorul s-a născut într-un sat din munții Iudeii, într-o familie de oameni neprihăniți – Zaharia și Elisabeta – oameni care Îl așteptau din toată inima pe Mesia. Viața acestei familii a fost ca o lumină în întunericul acelor zile rele și întunecate pentru poporul ales.
Copilul s-a născut în mod providențial. A fost un copil născut prin făgăduință, având în vedere vârsta înaintată a părinților. De aceea, venirea pe lume a copilului a însemnat nu doar bucurie, ci și o mulțime de probleme. La vârsta lor de bunici, Zaharia și Elisabeta trebuiau să îndeplinească rolul de părinți, ceea ce nu era ușor.
Tatăl, care era preot, a avut grijă să-i descopere fiului său ceea ce însuși îngerul Gabriel îi descoperise cu privire la misiunea lui. În felul acesta, copilașul de numai câțiva ani afla că el este înainte mergătorul lui Mesia. Ajuns la vârsta adolescenței, Ioan Botezătorul a început să cunoască încrâncenarea luptelor sufletești. A descoperit că inima sa simțea nevoia de a se lega de un prieten; simțea bucuria firească de a fi în societate, de a avea aceleași preocupări ca cei de seama lui. Dar permanent își aducea aminte că el era chemat la o misiune specială și unică pe pământ.
Lupta a fost teribilă, însă a biruit. S-a despărțit de prieteni și rude, pentru ca aceștia să nu fie o piedică în împlinirea misiunii primite. Și astfel, la vârsta adolescenței (probabil în jurul vârstei de 15 ani) , Ioan Botezătorul a luat calea pustiei.
„Locuința și-a ales-o într-o regiune singuratică, în mijlocul dealurilor pustii, cu poteci sălbatice și peșteri stâncoase. Dar era voia lui să dea bucuriile și strălucirea vieții pentru disciplina aspră a pustiei. Aici mediul înconjurător era favorabil obiceiurilor de simplitate și de lepădare de sine.
Neîntrerupt de zgomotele lumii, el putea să studieze aici învățăturile naturii, revelației și Providenței” (1).
Ispitele nu l-au menajat pe Ioan nici în pustie, însă el a fost mereu biruitor asupra lor. Se ținea cât putea de departe de păcat pentru a nu pierde simțul păcătoșeniei proprii și nevoia de Dumnezeu pentru biruință. Era atât de stăpân pe puterile sale fizice și intelectuale, încât nici oamenii, dar nici Satana nu-l puteau clinti din integritatea sa. Ioan Botezătorul rămânea neclintit asemenea munților din jurul său.
Dacă am face o sumă a renunțărilor sale, am afla că Ioan Botezătorul a renunțat la: 1) preoție (tatăl său era preot), 2) căsătorie, respectiv la o viață normală de familie la care orice om are dreptul, 3) prieteni, 4) titlul de profet. După ce a fost recunoscut de popor ca fiind un profet trimis de Dumnezeu, în momentul în care Domnul Christos a început să crească în popularitate, Ioan Botezătorul a recunoscut cu umilință: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3:30).
Ioan Botezătorul a renunțat la toate acestea cu plăcere, primind în schimb marea bucurie de a vedea Împărăția lui Dumnezeu crescând pe pământ. Poate fi identificată vreo umbră, vreo greșeală, vreo dizarmonie în viața acestui om al lui Dumnezeu? În viața tuturor marilor bărbați ai credinței putem observa și umbre. Dar ce a fost rău în viața acestui bărbat atât de consacrat? Unde e vina, unde se află cauza care l-a aruncat în „vremea strâmtorării” lui?
În această privință, experiența lui Ioan Botezătorul se aseamănă mult cu cea a lui Iov – un om pe care însuși Dumnezeu îl considera neprihănit, dar care totuși a fost crunt încercat. Amândoi aveau ceva comun: deși erau neprihăniți, ei nu știau că undeva, în cutele sufletului lor, se ascundea acea față necunoscută a eului lor care trebuia scoasă la lumină și biruită.
Priviți-l pe Ioan Botezătorul în ultima etapă a vieții! El, care întreaga sa viață a fost un om liber în fizicul și spiritul lui, e nevoit acum să-și petreacă ultimele zile din viață între pereții întunecoși și reci ai închisorii. De ce se afla acolo? Ce greșise atât de mult încât să merite un asemenea tratament? Ioan Botezătorul se știa un om integru, de o înaltă ținută morală. Întreaga viața s-a străduit să trăiască după cele mai înalte principii. De ce a îngăduit Dumnezeu să fie închis pe nedrept?
Cu astfel de întrebări în suflet, marele profet mesianic petrece săptămâni și luni între zidurile inospitaliere ale temniței lui Irod. Timpul trece greu pentru Botezător, având amprenta așteptării ca Iisus Christos să intervină în favoarea lui.
Ucenicii săi primesc permisiunea să-l viziteze. Însă ei, în loc să-l încurajeze, îi otrăvesc și mai mult sufletul și așa destul de tulburat, sugerându-i ca Iisus este indiferent față de suferința lui. Apoi, privind la propria sa lucrare, Ioan Botezătorul cade și mai adânc în descurajare. I se pare că tot ce făcuse era inutil, că reforma pe care o dorise era pe cale să se stingă, oamenii mergând pe vechile lor căi păcătoase. Se așteptase ca lucrarea sa să aibă același răsunet ca cea a lui Ilie, dar nu era așa. Cei pe care îi botezase erau acum cei ce cârteau împotriva lui Christos.
Mai mult decât atât, Ioan Botezătorul nu poate înțelege lucrarea lui Mesia. El se așteptase ca Acesta să sfărâme jugul roman, să urce pe tronul Iudeii ca Împărat și să-și elibereze poporul subjugat. Și să-l elibereze și pe el… Dar Iisus nu a dat niciun semn încurajator în sensul acesta. Nici nu pune mâna pe sabie, conducând poporul la o răscoală împotriva stăpânirii romane, dar nici de el nu se ocupă.
Să intrăm în inima lui Ioan Botezătorul și să încercăm să-l înțelegem! Să-i ascultăm rugăciunea arzătoare: „Tată, știu că nu mă vei lăsa aici. Știu că mă vei salva.” Dar rugăciunea sa pare că nu ajunge la destinație. Rugăciunea lui îmbătrânește odată cu el. În inima lui încep să se cuibărească îndoiala și deznădejdea. De ce tace Dumnezeu? De ce e abandonat de Mesia pe care el Îl înălțase în fața lumii?
Acea față necunoscută a eului său începe să-și scoată capul, mușcând puțin câte puțin din credința puternică și statornică de până atunci. Cu îndoiala înfiptă adânc în suflet, Ioan Botezătorul trimite doi dintre ucenicii săi la Iisus cu o întrebare: „Doamne, Tu ești Acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?” (Luca 7:19).
La auzul acestei întrebări, Însuși Domnul este lovit în inimă: „Dacă tu, Ioan, ai ezitări cu privire la Mine, ce să mai aștept de la ceilalți?” Răspunsul dat de Iisus trimișilor lui Ioan este indirect:
„Chiar în clipa aceea, Iisus a vindecat pe mulți de boli, de chinuri, de duhuri rele și multor orbi le-a dăruit vederea. Și drept răspuns le-a zis: „Duceți-vă de spuneți lui Ioan ce ați văzut și auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați, surzii aud, morții înviază și săracilor li se propovăduiește Evanghelia. Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire” (Luca 7:21‑23).
De abia acum înțelege Ioan Botezătorul adevărata natură a Împărăției lui Christos. Fără să primească un răspuns direct la întrebările sale, sufletul profetului se înviorează. El înțelege acum într-o altă lumină lucrarea lui Christos și se abandonează fără rezerve, fie pentru viață, fie pentru moarte, în mâinile lui Dumnezeu. Până în acest moment, el dorise eliberarea. Acum lasă totul la voia lui Dumnezeu, fiind dispus să sufere orice, după cum va fi mai bine pentru interesele lucrării Sale.
Când ușa temniței reci se va deschide pentru a-l conduce pe Ioan la locul execuției, el va fi pregătit să-și încheie viața ca un erou al credinței. Furtuna trecuse, sufletul se liniștise, îndoielile dispăruseră. Totul era bine cu sufletul său atunci când și-a plecat capul în fața sabiei necruțătoare.
Timpul petrecut în închisoare, aparent abandonat de Dumnezeu și uitat de Mântuitorul, a fost pentru Ioan Botezătorul „vremea strâmtorării” lui. Dacă nu ar fi trecut prin criza aceasta, Ioan nu ar fi știut niciodată ce se ascunde în cutele sufletului său. El nu ar fi bănuit niciodată că el, marele profet deschizător de drum pentru Mesia, se va îndoi el însuși de mesianitatea lui Iisus. Dar, după ce și-a cunoscut slăbiciunea, cât de rușinat trebuie să se fi simțit Ioan!
Acesta este rostul încercărilor pe care le îngăduie Dumnezeu în viața unui copil al Său. În fiecare dintre noi există o față necunoscută a eului nostru care trebuie scoasă la lumină și biruită. Doar în momente de criză facem cunoștință cu acea latura necunoscută a ființei noastre.
Dacă facem un salt de la individ la biserică, lucrurile nu diferă prea mult. Așa cum este văzută de Dumnezeu, biserica din timpul sfârșitului – Laodicea – are și ea o față necunoscută a propriei identități. „Pentru că zici: Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol” (Apocalipsa 3:17).
Având astfel de lipsuri, biserica aceasta nu ar fi pregătită să participe la încheierea istoriei și nu ar putea sta în picioare la revenirea glorioasă a lui Iisus. De aceea, în îndurarea Sa, Dumnezeu va îngădui ca biserica Laodicea să treacă prin cea mai teribilă criză a tuturor timpurilor, criză ce o va maturiza, o va curața și o va pregăti pentru a fi proslăvită la revenirea Mântuitorului.
„Vremea strâmtorării” finale care va cuprinde întreaga lume, dar și Biserica lui Christos, a fost profetizată pe paginile Scripturii:
„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte” (Daniel 12:1).
„Vai! căci ziua aceea este mare; niciuna n-a fost ca ea. Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea” (Ieremia 30:7).
„Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi” (Matei 24:20‑21).
„Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor. Oamenii își vor da sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate” (Luca 21:25‑26).
În vremea strâmtorării finale, „mulți vor fi curățați, albiți și lămuriți” (Daniel 12:10), dobândind acel caracter care va primi aprobarea cerului. Va fi ultimul test înainte ca Dumnezeu să spună: „Destul!” istoriei păcatului și înainte ca să fie așezate la locul lor toate lucrurile. Copiii lui Dumnezeu, individual și ca biserică, vor fi încercați sub toate aspectele. Va fi un timp în care tot ce va putea fi clătinat va fi clătinat, pentru ca întregul Univers să vadă ce se află la temelia credinței fiecăruia.
În acel timp de teribilă criză, Dumnezeu va tăcea un timp. În aparență, El își va părăsi biserica. Va fi doar o aparență, căci așa vor percepe oamenii. În realitate, Dumnezeu va rămâne lângă Biserica Sa până la sfârșitul luptei, până la biruința finală. Așa ne este făgăduit:
„Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20).
„Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi și-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viață lungă și-i voi arăta mântuirea Mea” (Psalmul 91:15‑16).
Vremea strâmtorării finale nu va putea fi evitată de nimeni, căci ea va afecta atât biserica, cât și lumea nelegiuită. De care parte a baricadei ne vom afla?
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Viața lui Iisus”, p. 89
