Din momentul nasterii, omul este aruncat intr-o lupta care nu se va sfarsi decat la mormant. Este o lupta continua, care imbraca diferite aspecte: lupta cu boala, cu primejdiile, cu rautatea si invidia celor din jur, lupta pentru un serviciu, pentru o locuinta etc. Toate acestea, impreuna cu multe altele, pot fi grupate sub aceeasi sintagma: “lupta pentru supravietuire”
Pentru omul care se hoataraste sa –L urmeze pe Christos, lupta vietii capata si alte aspecte: lupta cu spiritul lumii, lupta cu poftele si ispitele interioare sau exterioare, lupta cu egoismul innascut sau cu mandria ce ne urmareste pe fiecare ca o umbra. Toate acestea , dar si multe alte aspecte, fac parte din ceea ce Biblia numeste “lupta cea buna a credintei”.
Exista insa si momente in viata in care lupta crestinului capata un asemenea dramatism incat omul ajunge sa-l vada ca vrajmas direct al sau chiar pe Satana.
Dar ce se intampla cand la capatul luptei vezi ca Insusi Dumnezeu, pe care L-ai slujit intreaga viata din toata inima, tace, lasandu-ti impresia ca te-a abandonat si comportandu-se asemenea unui vrajmas ?
Ce se intampla cand vezi ca cerul de deasupra ta e de arama si nimanui, se pare, nu-i pasa de tine, nici chiar lui Dumnezeu ?
Aceasta e ceea ce Biblia numeste “vreme de stramtorare” ( Daniel 9,25; 12,1 ), “vremea stramtorarii” ( Judecatori 10, 14 ), “ziua stramtorarii” ( Pslamul 18,18; Obadia 1,12 ), sau simplu: ”stramtorare” ( Romani 2,9; Luca 21,25 ).
Este acea rascruce de drumuri in viata unui om in care se hotaraste soarta lui definitiva. Este acel moment crucial al vietii in care omul se simte singur, parasit chiar si de Dumnezeu, si de care profita din plin Satana pentru a-l arunca pe om in disperare. Este incercarea in care omul ajunge in fata unei hotarari decisive: ori se arunca fara rezerve in bratele Mantuitorului, ori se lasa prins definitiv in mrejele celui rau.
Din acesta ultima confruntare se naste, fie aurul curat si nobil al unui caracter ce poarta aprobarea cerului, fie zgura inutila a unui caracter deformat pentru totdeauna.
“Vremea stramtorarii” este ultima lupta pe care o are de dus un crestin, lupta in care il descopera pe adevaratul lui dusman. Acesta nu e nici lumea cu spiritul ei, nici oamenii care o alcatuiesc, nici macar Satana care, asemenea unui caine legat, nu poate face mai mult rau decat ii permite Dumnezeu. In “vremea stramtorarii” omul descopera un dusman perfid care se ascunde in cele mai tainice cute ale sufletului- propriul lui EU. Este vorba de acea parte a fiintei noastre pe care nu o cunoastem inca si care, tocmai de aceea, poate sa ne fie cel mai mare dusman.
Fiecare om este constient intr-o anumita masura de unele defecte de caracter pe care le are. Desi nu ne place sa recunoastem cat suntem de egoisti, mandri, neglijenti, lacomi, nesinceri etc., faptul ca ne dam seama de aceste slabiciuni din caracterele noastre este un avantaj in lupta impotriva lor. Prin consacrare si rugaciune, aceasta fata cunoscuta a eului nostru poate fi biruita.
Exista insa si o fata necunoscuta a eului nostru. Nu o cunoastem nici noi, nu o cunosc nici cei de langa noi… Dar ea este cunoscuta de Dumnezeu, Cel in fata caruia nu exista taine ale sufletului omenesc.
Ar fi imoral si nedrept din partea Creatorului nostru ca sa ne lase sa ne incheiem drumul prin viata fara sa ne descopere aceasta “bomba” cu efect intarziat care sta ascunsa in cutele inimii. “Bomba” trebuie descoperita si dezamorsata inainte de a scrie si ultima fila a vietii, pentru ca viza pentru cer o poate primi doar un caracter desavarsit.
Iata de ce “vremea stramtorarii” nu este o proba de inceput a experientei cu Dumnezeu, ci una de final in care, dupa ce am biruit spiritul lumii, defectele cunoscute din caracterele noastre si inclinatiile spre pacat de care suntem constienti, mai ramane ceva de biruit: ultimul vrajmas-eul necunoscut.
Se naste insa o intrebare fireasca: Ii place lui Dumnezeu sa ne vada agonizand in chinuri sufletesti teribile ? Cu siguranta ca nu !
“Caci Domnul nu leapada pentru totdeauna ci, cand mahneste pe cineva, se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare. Caci El nu necajeste cu placere , nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor.” Plangerile lui Ieremia 3,31-33
Cel care ne-a iubit atat de mult incat “a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” ( Ioan 3,16 ) nu poate suporta sa curga nici macar o singura lacrima in mod inutil pe obrajii nostri. Ceea ce face necesara proba teribila prin care El ingaduie sa trecem este acea parte ascunsa din eul nostru care, daca nu va fi biruita, va fi o piedica in calea mantuirii noastre.
Exista si o veste buna: Dumnezeu a pregatit impreuna cu incercarea si mijlocul ca sa iesim din ea biruitori: fagaduintele Bibliei. In “vremea stramtorarii”, fagaduintele lui Dumnezeu vor fi singurele puncte de sprijin de care ne putem prinde cu incredere. In afara lor, nu vom gasi niciun alt punct de sprijin. Oamenii nu ne vor putea ajuta, dimpotriva ( vezi cazul “prietenilor” lui Iov !). Satana isi va intensifica eforturile de a ne arunca in disperare si a ne face sa ne pierdem credinta definitiv. Va fi ceasul lui -ceasul intunericului – in care el va actiona potrivit principiului “acum sau niciodata”. Iar in tot acest timp de teribile lupte sufletesti Dumnezeu tace, parand a fi absent din viata si durerile noastre. Strigam la El in rugaciune, dar niciun raspuns.
De aceea, in astfel de momente de incercare ajunsa la limita suportabilitatii omenesti, cand orizontul pare intunecat si orice perspectiva lipseste cu desavarsire, singurul lucru de care se poate prinde credinta noastra este fagaduinta lui Dumnezeu. Ea este ca o funie venita de sus in ajutorul celui incercat, de care, fie te prinzi si esti scos la lumina, fie o lepezi si te prabusesti in abis pentru totdeauna. Cei care ajung sa intre in “vremea stramtorarii’ lor si se prind cu credinta de fagaduintele lui Dumnezeu, in ciuda tuturor imprejurarilor prin care sunt nevoiti sa treaca, vor fi salvati.
Ca o ilustrare a celor afirmate, sa facem cunostinta cu experienta unui om uimitor, despre care Insusi Mantuitorul a afirmat ca este fara egal intre cei nascuti pe pamant. Este vorba de cel mai mare profet al tuturor timpurilor, care a avut parte insa de un destin tragic, dureros – Ioan Botezatorul.
Cateva date biografice:
Ioan Botezatorul s-a nascut intr-un sat din muntii Iudeii , intr-o familie de oameni neprihaniti- Zaharia si Elisabeta- oameni care Il asteptau din toata inima pe Mesia. Viata acestei familii a fost ca o lumina in intunericul acelor zile rele si intunecate pentru poporul ales.
Copilul s-a nascut in mod providential. A fost un copil nascut prin fagaduinta, avand in vedere varsta inaintata a parintilor. De aceea, venirea pe lume a copilului a insemnat nu doar bucurie, ci si o multime de probleme. La varsta lor de bunici, Zaharia si Elisabeta trebuiau sa indeplineasca rolul de parinti, ceea ce nu era usor.
Tatal, care era preot, a avut grija sa-i descopere fiului sau ceea ce insusi ingerul Gabriel ii descoperise cu privire la misiunea lui. In felul acesta, copilasul de numai cativa ani afla ca el este inainte mergatorul lui Mesia. Ajuns la varsta adolescentei, Ioan Botezatorul a inceput sa cunoasca incrancenarea luptelor sufletesti. A descoperit ca inima sa simtea nevoia de a se lega de un prieten; simtea bucuria fireasca de a fi in societate, de a avea aceleasi preocupari ca cei de seama lui. Dar permanent isi aducea aminte ca el era chemat la o misiune speciala si unica pe pamant.
Lupta a fost teribila, insa a biruit. S-a despartit de prieteni si rude, pentru ca acestia sa nu fie o piedica in implinirea misiunii primite. Si astfel, la varsta adolescentei ( probabil in jurul varstei de 15 ani ) , Ioan Botezatorul a luat calea pustiei.
“Locuinta si-a ales-o intr-o regiune singuratica, in mijlocul dealurilor pustii, cu poteci salbatice si pesteri stancoase. Dar era voia lui sa dea bucuriile si stralucirea vietii pentru disciplina aspra a pustiei. Aici mediul inconjurator era favorabil obiceiurilor de simplitate si de lepadare de sine. Neintrerupt de zgomotele lumii, el putea sa studieze aici invataturile naturii, revelatiei si Providentei.” E.G.White, “Hristos Lumina Lumii “, pag. 89
Ispitele nu l-au menajat pe Ioan nici in pustie, insa el a fost mereu biruitor asupra lor. Se tinea cat putea de departe de pacat pentru a nu pierde simtul pacatoseniei proprii si nevoia de Dumnezeu pentru biruinta. Era atat de stapan pe puterile sale fizice si intelectuale, incat nici oamenii, dar nici Satana nu-l puteau clinti din integritatea sa. Ioan Botezatorul ramanea neclintit asemenea muntilor din jurul sau.
Daca am face o suma a renuntarilor sale, am afla ca Ioan Botezatorul a renuntat la: 1) preotie ( tatal sau era preot ), 2) casatorie, respectiv la o viata normala de familie la care orice om are dreptul, 3) prieteni, 4) titlul de profet. Dupa ce a fost recunoscut de popor ca fiind un profet trimis de Dumnezeu, in momentul in care Domnul Christos a inceput sa creasca in popularitate, Ioan Botezatorul a recunoscut cu umilinta: “Trebuie ca El sa creasca, iar eu sa ma micsorez.” ( Ioan 3, 30 )
Ioan Botezatorul a renuntat la toate acestea cu placere, primind in schimb marea bucurie de a vedea Imparatia lui Dumnezeu crescand pe pamant.
Poate fi identificata vreo umbra, vreo greseala ,vreo disarmonie in viata acestui om al lui Dumnezeu?
In viata tuturor marilor barbati ai credintei putem observa si umbre. Dar ce a fost rau in viata acestui barbat atat de consacrat? Unde e vina, unde se afla cauza care l-a aruncat in “vremea stramtorarii” lui ?
In aceasta privinta, experienta lui Ioan Botezatorul se aseamana mult cu cea a lui Iov- un om pe care insusi Dumnezeu il considera neprihanit, dar care totusi a fost crunt incercat. Amandoi aveau ceva comun: desi erau neprihaniti, ei nu stiau ca undeva, in cutele sufletului lor, se ascundea acea fata necunoscuta a eului lor care trebuia scoasa la lumina si biruita.
Priviti-l pe Ioan Botezatorul in ultima etapa a vietii !
El, care intreaga sa viata a fost un om liber in fizicul si spiritul lui, e nevoit acum sa-si petreaca ultimele zile din viata intre peretii intunecosi si reci ai inchisorii. De ce se afla acolo ? Ce gresise atat de mult incat sa merite un asemenea tratament ? Ioan Botezatorul se stia un om integru, de o inalta tinuta morala. Intreaga viata s-a straduit sa traiasca dupa cele mai inalte principii. De ce a ingaduit Dumnezeu sa fie inchis pe nedrept ?
Cu astfel de intrebari in suflet, marele profet mesianic petrece saptamani si luni intre zidurile inospitaliere ale temnitei lui Irod. Timpul trece greu pentru Botezator, avand amprenta asteptarii ca Iisus Christos sa intervina in favoarea lui.
Ucenicii sai primesc permisiunea sa-l viziteze. Insa ei, in loc sa-l incurajeze, ii otravesc si mai mult sufletul si asa destul de tulburat, sugerandu-i ca Iisus este indiferent fata de suferinta lui. Apoi, privind la propria sa lucrare, Ioan Botezatorul cade si mai adanc in descurajare. I se pare ca tot ce facuse era inutil, ca reforma pe care o dorise era pe cale sa se stinga, oamenii mergand pe vechile lor cai pacatoase. Se asteptase ca lucrarea sa sa aiba acelasi rasunet ca cea a lui Ilie, dar nu era asa. Cei pe care ii botezase erau acum cei ce carteau impotriva lui Christos.
Mai mult decat atat, Ioan Botezatorul nu poate intelege lucrarea lui Mesia. El se asteptase ca Acesta sa sfarame jugul roman, sa urce pe tronul Iudeii ca Imparat si sa-si elibereze poporul subjugat. Si sa-l elibereze si pe el… Dar Iisus nu a dat niciun semn incurajator in sensul acesta. Nici nu pune mana pe sabie, conducand poporul la o rascoala impotriva stapanirii romane, dar nici de el nu se ocupa.
Sa intram in inima lui Ioan Botezatorul si sa incercam sa-l intelegem! Sa-i ascultam rugaciunea arzatoare: “Tata, stiu ca nu ma vei lasa aici. Stiu ca ma vei salva.”
Dar rugaciunea sa pare ca nu ajunge la destinatie. Rugaciunea lui imbatraneste odata cu el. In inima lui incep sa se cuibareasca indoiala si deznadejdea. De ce tace Dumnezeu ? De ce e abandonat de Mesia pe care el Il inaltase in fata lumii ?
Acea fata necunoscuta a eului sau incepe sa-si scoata capul , muscand putin cate putin din credinta puternica si statornica de pana atunci. Cu indoiala infipta adanc in suflet, Ioan Botezatorul trimite doi din ucenicii sai la Iisus cu o intrebare :
“Doamne, Tu esti Acela care are sa vina, sau sa asteptam pe altul ?” ( Luca 7, 19 )
La auzul acestei intrebari, Insusi Domnul este lovit in inima: “Daca tu, Ioan, ai ezitari cu privire la Mine, ce sa mai astept de la ceilalti ?” Raspunsul dat de Iisus trimisilor lui Ioan este indirect:
“Chiar in clipa aceea , Iisus a vindecat pe multi de boli, de chinuri, de duhuri rele si multor orbi le-a daruit vederea. Si drept raspuns le-a zis: “ Duceti-va de spuneti lui Ioan ce ati vazut si auzit: orbii vad, schiopii umbla, leprosii sunt curatiti, surzii aud, mortii inviaza si saracilor li se propovaduieste Evanghelia. Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.” Luca 7, 21-23
De abia acum intelege Ioan Botezatorul adevarata natura a Imparatiei lui Christos. Fara sa primeasca un raspuns direct la intrebarile sale, sufletul profetului se invioreaza. El intelege acum intr-o alta lumina lucrarea lui Christos si se abandoneaza fara rezerve, fie pentru viata, fie pentru moarte, in mainile lui Dumnezeu. Pana in acest moment, el dorise eliberarea. Acum lasa totul la voia lui Dumnezeu, fiind dispus sa sufere orice, dupa cum va fi mai bine pentru interesele lucrarii Sale.
Cand usa temnitei reci se va deschide pentru a-l conduce pe Ioan la locul executiei, el va fi pregatit sa-si incheie viata ca un erou al credintei. Furtuna trecuse, sufletul se linistise, indoielile disparusera. Totul era bine cu sufletul sau atunci cand si-a plecat capul in fata sabiei necrutatoare.
Timpul petrecut in inchisoare, aparent abandonat de Dumnezeu si uitat de Mantuitorul, a fost pentru Ioan Botezatorul “vremea stramtorarii” lui. Daca nu ar fi trecut prin criza aceasta, Ioan nu ar fi stiut niciodata ce se ascunde in cutele sufletului sau. El nu ar fi banuit niciodata ca el, marele profet deschizator de drum pentru Mesia, se va indoi el insusi de mesianitatea lui Iisus. Dar, dupa ce si-a cunoscut slabiciunea, cat de rusinat trebuie sa se fi simtit Ioan !
Acesta este rostul incercarilor pe care le ingaduie Dumnezeu in viata unui copil al Sau. In fiecare din noi exista o fata necunoscuta a eului nostru care trebuie scoasa la lumina si biruita. Doar in momente de criza facem cunostinta cu acea latura necunoscuta a fiintei noastre.
Daca facem un salt de la individ la biserica, lucrurile nu difera prea mult. Asa cum este vazuta de Dumnezeu, biserica din timpul sfarsitului- Laodiceea- are si ea o fata necunoscuta a propriei identitati.
“Pentru ca zici: Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol…” Apocalipsa 3, 17
Avand astfel de lipsuri, biserica aceasta nu ar fi pregatita sa participe la incheierea istoriei si nu ar putea sta in picioare la revenirea glorioasa a lui Iisus . De aceea, in indurarea Sa, Dumnezeu va ingadui ca biserica Laodiceea sa treaca prin cea mai teribila criza a tuturor timpurilor, criza ce o va maturiza, o va curati si o va pregati pentru a fi proslavita la revenirea Mantuitorului.
“Vremea stramtorarii” finale care va cuprinde intrega lume, dar si biserica lui Christos, a fost profetizata pe paginile Scripturii:
“ In vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tau; caci aceasta va fi o vreme de stramtorare cum n-a mai fost de cand sunt neamurile si pana la vremea aceasta. Dar in vremea aceea, poporul tau va fi mantuit, si anume oricine va fi gasit scris in carte.” Daniel 12, 1
“Vai ! caci ziua aceea este mare; niciuna n-a fost ca ea. Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbavit din ea.” Ieremia 30, 7
“Rugati-va ca fuga voastra sa nu fie iarna, nici intr-o zi de sabat. Pentru ca atunci va fi un necaz asa de mare cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi.” Matei 24, 20-21
“Vor fi semne in soare, in luna si in stele. Si pe pamant va fi stramtorare printre neamuri care nu vor sti ce sa faca la auzul urletului marii si al valurilor. Oamenii isi vor da sufletul de groaza in asteptarea lucrurilor care se vor intampla pe pamant, caci puterile cerurilor vor fi clatinate.” Luca 21,25-26
In vremea stramtorarii finale, “multi vor fi curatiti, albiti si lamuriti” ( Daniel 12, 10 pp. ), dobandind acel caracter ce va primi aprobarea cerului. Va fi ultimul test inainte ca Dumnezeu sa spuna: ”Destul !” istoriei pacatului si inainte ca sa fie asezate la locul lor toate lucrurile. Copiii lui Dumnezeu, individual si ca biserica, vor fi incercati sub toate aspectele. Va fi un timp in care tot ce va putea fi clatinat va fi clatinat, pentru ca intregul univers sa vada ce se afla la temelia credintei fiecaruia.
In acel timp de teribila criza, Dumnezeu va tacea un timp. In aparenta, El isi va parasi biserica. Va fi doar o aparenta, caci asa vor percepe oamenii. In realitate, Dumnezeu va ramanea langa biserica Sa pana la sfarsitul luptei, pana la biruinta finala. Asa ne este fagaduit: “Iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.” ( Matei 28, 20 )
“Cand Ma va chema, ii voi raspunde; voi fi cu el in stramtorare, il voi izbavi si-l voi proslavi. Il voi satura cu viata lunga si-i voi arata mantuirea Mea .” ( Psalmul 91, 15-16 )
Vremea stramtorarii finale nu va putea fi evitata de nimeni, caci ea va afecta atat biserica, cat si lumea nelegiuita.
De care parte a baricadei ne vom afla ?
Lori Balogh