Înălțimile iubirii

Înălțimile iubirii

Trăim cu toții într-o lume tridimensională și, prin urmare, mintea noastră mărginită s-a obișnuit să lucreze doar în cele trei dimensiuni în care se desfășoară viața. Unii spun că cea de-a patra dimensiune ar fi timpul. Este posibil. Cine poate ști?

Faptul că există și o a patra dimensiune o confirmă și Biblia, atunci când apostolul Pavel le scrie creștinilor din Efes: „Așa încât Christos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca având rădăcina și temelia pusă în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toți sfinții care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Christos care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:17‑19).

Un motiv pentru care dragostea lui Dumnezeu întrece orice cunoștință este tocmai faptul că ea ni se prezintă în patru dimensiuni, în timp ce mintea noastră este obișnuită să lucreze doar în trei dimensiuni.

Cu o ocazie anterioară am încercat să sondăm adâncimile iubirii lui Dumnezeu, privind la un exemplu biblic concret: experiența profetului Iona. Am înțeles atunci că nu pot exista în viețile noastre adâncimi mai mari decât profunzimea iubirii divine. Sau, altfel spus: „nu poate omul păcătui cât poate Dumnezeu ierta.” Cu o condiție însă: omul să se întoarcă la Creatorul său din toată inima lui.

De data aceasta, vă invit să admirăm o altă dimensiune a iubirii lui Christos: înălțimea. Cu alte cuvinte, să încercăm să înțelegem până unde îl poate ridica Dumnezeu pe un păcătos, scos din groapa păcatului și a morții, și ce poate face harul divin dintr-o ființă sortită morții veșnice.

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, doresc să amintesc o prejudecată întâlnită la unii creștini care nu L-au înțeles încă suficient de bine pe Tatăl ceresc, și anume ideea că Dumnezeu ar dori ca fiii Săi de pe pământ să fie dintre cei mai necăjiți oameni; să fie dintre cei mai săraci, dintre cei mai umili pe toate planurile; să nu fie prea școliți, căci „prea multă școală îngâmfă” – zic ei; un adevărat creștin ar trebui să fie, în concepția unora, mereu persecutat de către semenii lui, și, pentru ca „tacâmul” să fie complet, un „bun” creștin ar trebui să mai sufere și de câte o boală gravă, dacă se poate -incurabilă.

Nu v-ați întâlnit niciodată cu astfel de idei? Când vezi pe un creștin sărac, lovit de greutăți, disprețuit și chiar persecutat de semenii lui, poate chiar bolnav, ai putea gândi că acesta este idealul lui Dumnezeu pentru viața pe acest pământ.

Nu a spus chiar Mântuitorul că cei bogați vor intra cu mare greutate în cer (vezi Matei 19:24)? Nu i-a fericit El pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei prigoniți (vezi Matei 5:3‑12)? În Parabola bogatului nemilostiv din Evanghelia lui Luca, cel care este mântuit este săracul Lazăr, nu bogatul (vezi Luca 16:19‑31)! Și atunci, de ce să numim aceasta ca fiind o prejudecată?

Eu nu vreau să afirm că suferința, boala, persecuția sau umilința nu au rolul lor în educația noastră și în dezvoltarea unui caracter creștin. Ceea ce doresc să înțelegem este altceva: toate acestea nu sunt decât temporare, pasagere în planul lui Dumnezeu cu noi. Suferințele – indiferent de felul lor -, nu reprezintă un ideal al lui Dumnezeu cu privire la om, ci doar mijloace temporare îngăduite de El pentru ca omul să atingă idealul.

Când Dumnezeu Își atinge scopul cu noi, încercarea, oricare ar fi ea, încetează. Suferința și încercarea nu sunt permanente, după cum nu norul este veșnic, ci soarele. După ce omul își ia cu brio examenul, Tatăl ceresc îl ridică, îl înalță, îl binecuvintează și îl așază acolo unde doar un părinte iubitor ar dori să se afle copiii săi. „Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna, ci când mâhnește pe cineva, Se îndură iarăși de el, după îndurarea Lui cea mare; căci El nu necăjește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor” (Plângerile lui Ieremia 3:31‑33).

Biblia ne oferă o mulțime de exemple din care putem întrezări această uimitoare dimensiune a iubirii – înălțimea. Am ales dintre acestea cazul lui Iov, un caz de o complexitate deosebită, dar care ne ajută să înțelegem o mulțime de lucruri cu privire la suferință, originea ei, poziția lui Dumnezeu și poziția oamenilor față de suferința umană, dar mai ales ne ajută să înțelegem care este idealul cerului pentru fiecare dintre noi.

Iov apare, la începutul relatării istoriei lui, ca un om împlinit pe toate planurile. Din punct de vedere material, el făcea parte dintre cei mai bogați oameni ai timpului și ai locului în care trăia. În ceea ce privește viața de familie, Iov nu putea să-și dorească mai mult. Avea o familie mare și fericită, în care cei zece copii erau lumina vieții lui. Potrivit culturii de atunci, un număr mare de copii era considerat o dovadă a binecuvântării și a prosperității.

În privința vieții sociale, Iov era un om deosebit de respectat în societate, un om cu o mare influență și autoritate. Ce să mai spunem de viața să spirituală? Iov era în cele mai bune relații cu Dumnezeu. De unde știm? O spune chiar Domnul, în dialogul cu Satana: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” (Iov 1:8).

Iov este o exemplificare vie a faptului că Dumnezeu are planuri înalte cu omul, iar prejudecata unora, potrivit căreia El ar vrea ca toți să fim săraci, umiliți și necăjiți, nu este justificată.

Acest om al lui Dumnezeu este o personificare a frumoaselor făgăduințe pe care ni le-a lăsat inspirația în cartea Deuteronomul capitolul 28: „Vei fi binecuvântat în cetate și vei fi binecuvântat la câmp” (vers. 3). „Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna vei fii sus, și niciodată nu vei fii jos” (vers.13). „Domnul te va copleși cu bunătăți, înmulțind rodul trupului tău, rodul turmelor tale și rodul pământului tău” (vers. 11).

În viața acestui om al lui Dumnezeu, atât de echilibrat sub toate aspectele, apare, din senin, furtuna. Și nu o furtună oarecare! Într-o singură zi, Iov pierde totul: pe toți cei zece copii, averea, sănătatea, poziția socială. Mai mult decât atât, soția lui dovedește că nu-l înțelege, iar bunii lui prieteni, în loc să-i ofere un umăr pe care să plângă, încep să-l judece. Iov rămâne singur în noaptea strâmtorării sale, o noapte de o întunecime nemaiîntâlnită.

Dacă ar fi știut el ceea ce se discutase în cer, cu siguranță că ar fi trecut mult mai ușor peste noianul de suferințe! Dar Iov nu știa nimic, faptul acesta făcând cuptorul încercării sale și mai încins. De ce credeți că Dumnezeu l-a încercat pe Iov? Nu știa El cine este el? Avea El nevoie de dovezi suplimentare cu privire la loialitatea lui? Încercarea era ceva predestinat pentru Iov, un aspect al vieții de neevitat?

Sunt convins că, dacă nu ar fi existat acel dialog între Dumnezeu și Satana în prezența reprezentanților tuturor lumilor din Univers, Iov nu ar fi trecut prin ceea ce a trecut. Cu siguranță că ar fi avut și el parte de suferințe comune, obișnuite, pe care le au toți oamenii. Trăind pe un pământ blestemat din cauza păcatului, suferința este inevitabilă. Însă, repet, el nu ar fi cunoscut tragedia ce i-a fost dat să o trăiască.

Iov ajunsese la starea de neprihănire datorită unei relații dintre cele mai bune cu Creatorul său. Ce sens mai avea încercarea? Însuși Mântuitorul spunea că „nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9:12). Dacă Iov a fost încercat, aceasta s-a întâmplat din două motive: să fie închisă gura Diavolului – procurorul și „pârâșul” neobosit al copiilor lui Dumnezeu -, și, de asemenea, pentru a înlătura orice posibil semn de întrebare din mintea ființelor necăzute din Univers cu privire la loialitatea acestui om față de Creatorul său.

Citiți, vă rog, printre rânduri, câtă durere răzbate din cuvintele lui Dumnezeu atunci când trebuie să îngăduie încercarea în viața copilului Său! Dar mai este un lucru demn de subliniat: în momentul în care demonstrația s-a încheiat, Domnul nu a îngăduit nici măcar o secundă în plus de suferință și umilire a lui Iov.

Ce dovedesc toate acestea? Că Tatăl nostru ceresc are niște idealuri înalte cu noi, că suferința și încercarea sunt pasagere și înveșmântate în cele mai bune și nobile intenții ale lui Dumnezeu față de copiii Săi.

Dacă istoria vieții lui Iov s-ar fi încheiat pe grămada de cenușă, cu ciobul de scărpinat în mână, în mijlocul judecăților aspre ale așa-zișilor săi prieteni, atunci da, aș înclina să cred că lui Dumnezeu, un asemenea destin al omului Îi este plăcut în această viață. Și ca urmare, imaginea noastră despre caracterul divin ar fi cu totul alta.

Dar Îi mulțumesc Tatălui ceresc pentru faptul că nu s-a întâmplat așa. Dimpotrivă, ceea ce ne relatează Biblia în finalul cărții lui Iov este o strălucită demonstrație a ceea ce înseamnă înălțimea iubirii lui Dumnezeu față de noi.

Cât de înaltă s-a dovedit iubirea divină față de Iov? „Domnul a adus pe Iov iarăși la starea lui de la început… În cei din urmă ani ai săi, Iov a primit de la Domnul mai multe binecuvântări decât primise în cei dintâi. A avut patrusprezece mii de oi, șase mii de cămile, o mie de perechi de boi, și o mie de măgărițe. A avut șapte fii și trei fete… În toată țara nu erau femei așa de frumoase ca fetele lui Iov… Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani și a văzut pe fiii săi și pe fiii fiilor săi până la al patrulea neam. Și Iov a murit bătrân și sătul de zile” (Iov 42:10,12‑13,15‑17).

Dumnezeu nu i-a redat greu încercatului Iov, spre consolare, doar unul sau doi copii care să-i înlocuiască pe cei pe care-i pierduse, ci i-a dăruit alți zece copii. Mai mult decât atât, Biblia face o subliniere aparte: în toată țara nu erau femei așa de frumoase ca fetele lui Iov. Ce să mai vorbim de sănătatea pe care i-o dăruiește din nou, de poziția socială, de averea care i se dublează și de viața lungă pe care Iov o are de trăit după ce se încheie tristul capitol al suferințelor sale.

Ultimul verset al cărții lui Iov ne spune că acesta „a murit bătrân și sătul de zile”, ca un fruct copt ce trebuie cules, ca un spic de grâu pregătit pentru a fi pus în grânar. Expresia biblică „sătul de zile”, pe care o întâlnim și în alte cazuri, ne sugerează un final de viață în care omul și-a atins țelul, în care se simte pe deplin împlinit și se poate îndrepta spre apusul vieții lui cu fruntea senină și zâmbetul pe buze. Ce își poate dori un om mai mult în această viață, în condițiile păcatului cu toate consecințele pe care trebuie să le suportăm?

De unde atunci prejudecata ca un copil al lui Dumnezeu trebuie să trăiască mereu în sărăcie, necazuri și lipsuri, mereu disprețuit și lepădat de semenii lui? Știți de unde vine această prejudecată? De la „secția de zvonuri” a marelui vrăjmaș, care încearcă pe toate căile să deformeze în ochii noștri imaginea luminoasă a unui Dumnezeu al iubirii.

Cât de înaltă este iubirea lui Dumnezeu pentru omul păcătos? Vă invit să citim împreună o făgăduință cu un caracter specific, dar care conține în esența ei ceva din această dimensiune a iubirii divine – înălțimea: „Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L, și dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale și nedându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, și Eu te voi sui pe înălțimile țării, te voi face să te bucuri de moștenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit” (Isaia 58:13‑14).

Despre ce oare ne vorbește această făgăduință divină dacă nu despre o viață îmbelșugată, trăită la cele mai înalte cote? Despre o asemenea viață vorbea Mântuitorul atunci când le spunea oamenilor: „Eu am venit ca oile să aibă viață, și să o aibă din belșug” (Ioan 10:10). Nu acel „dolce far niente” după care tânjește majoritatea omenirii; nu acea lenevie lascivă de a trăi sub baldachin asemenea unui demnitar fără griji și înconjurat de servitori.

O viață îmbelșugată, în concepția biblică, înseamnă o viață activă, cu ținte precise, o viață trăită spre slava lui Dumnezeu și spre binele semenilor, singura care ne poate aduce împlinirea și fericirea.

„Eu te voi sui pe înălțimile țării”, ne promite Tatăl ceresc. Făgăduință aceasta nu se referă doar la viața viitoare, ci chiar la cea pe care ne este dat să o trăim acum. Priviți, spre a vă convinge și mai mult, spre experiența unor oameni ai lui Dumnezeu ca Iosif, Daniel, David, Avraam și atâția alții! O viață de invidiat!

Apropo de invidie! Dacă vom fi credincioși principiilor cerului, Dumnezeu ne va așeza în locuri pentru care vom fi invidiați de cei din jur. Mai mult decât atât, îndrăznesc să afirm că, dacă un creștin nu este invidiat de semenii săi nici măcar pentru un singur lucru, atunci înseamnă că este ceva în neregulă cu viața sa, în relația sa cu Dumnezeu. Înseamnă că planul cerului încă nu s-a realizat cu acel om.

Cum am putea să-i atragem pe oameni la Christos dacă ei nu vor vedea la noi o binecuvântare deosebită din partea lui Dumnezeu? Dacă ei nu vor vedea la noi mai multă sănătate decât au ei, mai multă înțelepciune decât au ei, mai multă pace decât au ei?

Atunci când planul lui Dumnezeu se va realiza cu noi, El ne va așeza „pe înălțimile țării”, căci El ne promite: „Vei fi cap și nu coadă!” Iar ceea ce va urma va fi ceva foarte firesc: oamenii vor dori să cunoască și ei secretul binecuvântărilor de care ne bucurăm.

Ultima parte a făgăduinței citate se referă la bucurie: „Te voi face să te bucuri de moștenirea tatălui tău Iacov.” Care credeți că este cea mai valoroasă promisiune din aceste cuvinte? Faptul că vom primi „o moștenire”? Nu neg în totalitate această idee. Mă gândesc, însă, la atâția oameni nefericiți care au primit de la părinții sau rudele lor moșteniri fabuloase. Și totuși viața le este atât de săracă! Sunt atât de nefericiți, hăituiți de presă, de paparazzi, de fisc, de hoți și de profitori.

Adevărata făgăduință a Tatălui ceresc se ascunde în cuvintele „te voi face să te bucuri.” Ceea ce aduce împlinire și fericire nu este cantitatea moștenirii primite, ci bucuria trăirii, acea bucurie venită de sus, de la Izvorul oricărei bucurii.

Cât de înaltă este iubirea lui Dumnezeu față de noi? Nu pot pune capăt gândului pe care am încercat să-l conturez în această ocazie, fără să mă gândesc și la alte numeroase exemple biblice. Cât de înaltă a fost iubirea cerului față de Rahav – această prostituată canaanită, sortită nimicirii împreună cu locuitorii Ierihonului? Dumnezeu a făcut din ea, datorită credinței de care a dat dovadă, o mamă în Israel, o verigă în genealogia regelui David și a Mântuitorului lumii.

Cât de înaltă a fost iubirea cerului față de Levi – vameșul corupt și păcătos, disprețuit de propriul popor și fără nicio perspectiva de a-și găsi împlinirea și fericirea în această viață? Mântuitorul a făcut din el un ucenic iubit, apoi un apostol al harului, iar în final, autorul celei mai citite cărți din lume – Evanghelia lui Matei.

Cât de înaltă a fost iubirea cerului față de Petru? Dintr-un pescar necioplit și impulsiv, ce se dorea mereu în fruntea celorlalți, Isus a făcut un apostol al Evangheliei, un nume ce va fi scris pentru veșnicie pe una dintre cele douăsprezece temelii ale Noului Ierusalim.

Cât de înaltă a fost iubirea lui Dumnezeu față de mine? Aș putea să vă povestesc ore în șir despre ceea ce a făcut El în viața mea. Sunt însă convins că nicicând nu o voi putea face mai bine decât atunci când, prin harul Său, voi ajunge lângă tronul de slavă al Tatălui, pe cea mai înaltă culme a Universului.

„Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21).

Doar acolo, de la acea înălțime amețitoare a tronului Universului, privind în jos, spre „gaura gropii” din care m-a salvat Mântuitorul, voi putea realiza cât de mare, cât de înaltă este această iubire divină.

Dar pentru tine, cât de înaltă a fost iubirea lui Dumnezeu până acum? De unde te-a salvat și pe ce înălțimi te-a ridicat? Și dacă încă te afli undeva jos, în văile întunecoase și nesigure ale păcatului, te rog privește în sus, spre acele înălțimi pe care Tatăl ceresc dorește să-ți așeze piciorul pentru veșnicie.

Și așa cum, urcând pe un munte, crezi că ai ajuns pe vârf, când, de fapt, în fața ta se ridică noi culmi de atins, la fel se va întâmpla și în viața viitoare: noi înălțimi ale iubirii lui Dumnezeu se vor ridica și se vor cere a fi cucerite.

Ce zici? Accepți provocarea? Tatăl ceresc ne încurajează pe toți să o facem, căci El ne asigură: „Te iubesc cu o iubire veșnică!” (Ieremia 31:3).

Lori Balogh