Peste așteptări

Peste așteptări

Eram în anul doi de liceu. A fost anul în care mi-am ales profesiunea pe care aș fi dorit să o practic: medicina. Și, deoarece colegul meu de bancă dorea să devină inginer, am dus multă muncă de lămurire cu el ca să-mi urmeze exemplul. În cele din urmă l-am convins.

Ne-am apucat amândoi să ne pregătim pentru medicină și, după bacalaureat, ne-am dus împreună la examen. Rezultatul: el a reușit, iar eu am picat la examen. El – fără Dumnezeu -, iar eu – cu El. Ceea ce se întâmpla cu mine era sub așteptările mele…

Pentru că armata bătea la ușă, am alergat la prima școală postliceală sanitară, m-am uitat pe lista opțiunilor de examen și am ales „la întâmplare” una dintre ele. Pentru mine, important era să scap de armată, având în minte planul ca, după terminarea primului an, să încerc din nou la medicină.

Am reușit să iau cu brio examenul de admitere, apoi am început să intru în tainele profesiei alese „la întâmplare”. A început să-mi placă ceea ce făceam, astfel încât, la sfârșitul primului an de studii, am renunțat să încerc din nou la medicină. Doream mai întâi să termin această școală, urmând ca, după aceea să încerc din nou.

După terminarea școlii postliceale eram hotărât: aceasta era profesiunea care îmi plăcea, prin urmare am renunțat definitiv la gândul de a deveni medic. Primisem și o repartiție foarte bună, chiar în orașul natal, așa că, adio medicină! Totul era perfect și ceea ce se întâmpla cu mine era peste așteptările mele.

Am început să lucrez. Eram entuziasmat de noua mea profesie, însă curând au început problemele. În țară fiind un regim comunist, nu puteam fi înțeles și acceptat cu credința mea. Au început șicanările, penalizările, avertismentele, ședințele de sindicat și de U.T.C., discuțiile în cadrul conducerii și notele explicative pe care trebuia să le dau săptămânal. În cele din urmă, după câteva luni de tracasări de tot felul, mi s-a pus în mână cartea de muncă, având înscris pe ea articolul din codul muncii de atunci, care indica motivul desfacerii contractului de muncă: indisciplină la locul de muncă.

Eram șomer, și ceea ce se întâmpla cu mine era sub așteptările mele… Am zăbovit mai bine de doi ani pe un șantier de construcții, singurul loc în care mi se permitea să păzesc Sabatul biblic. Lucram ca necalificat, era greu, dar eram fericit că îmi puteam urma conștiința curată. După cei doi ani, un prieten dintr-un oraș apropiat mi-a spus că, în orașul respectiv urma să se deschidă un dispensar nou, fiind disponibile trei locuri noi de muncă.

Nu îndrăzneam să mă gândesc mai departe, dat fiind faptul că trăiam tot sub regim comunist, iar ceea ce scria în cartea mea de muncă atârna ca o tinichea de mine, oriunde m-aș fi îndreptat. Prietenul a insistat totuși. Mi-am luat inima în dinți și m-am prezentat în cabinetul medicului-șef pentru a discuta cu el problema mea specială. Mă așteptam la un refuz categoric, dar nu a fost așa. „Să vii la examen! Să nu cumva să nu vii!”, mi-a spus el hotărât. Ceea ce se întâmplă cu mine în acele momente era peste așteptările mele…

Din cei șapte candidați înscriși, în ziua examenului s-au prezentat doar trei, exact cât acoperea numărul de posturi libere. Am luat examenul, apoi mi s-a dat noul loc de muncă, având un program de lucru astfel alcătuit încât în cei nouă ani de regim comunist care au mai fost, nu am mai avut nicio problemă cu respectarea zilei de odihnă. Din nou, ceea ce trăiam era peste așteptările mele…

Au urmat apoi alte și alte experiențe de viață: căsătoria, primirea unei locuințe, posibilitatea deschiderii unui cabinet particular și multe altele. De fiecare dată, ceea ce mi-a oferit Dumnezeu a fost mult, mult peste așteptările mele. Chiar dacă în unele momente din viață am avut sentimentul trecător al unor eșecuri, după trecerea anilor, privind în urmă la felul în care m-a călăuzit Dumnezeu, pot afirma cu certitudine că acesta a fost drumul pregătit de El pentru mine.

De ce v-am povestit toate acestea, deși într-un mod atât de telegrafic? Pentru simplul motiv că, în această ocazie doresc să medităm la bunătatea lui Dumnezeu care trece peste așteptările noastre. Este plăcut să vorbim despre subiecte ca acesta, nu-i așa? Dacă ne place să auzim despre iubirea lui Dumnezeu care întrece orice cunoștință, dacă ne place să vorbim despre bunătatea Sa care întrece orice așteptări, este pentru că avem nevoie de ele, mai mult decât avem nevoie de apă, hrană, aer sau soare.

Un singur exemplu doresc să dau, pentru a argumenta marea noastră nevoie după dragostea și bunătatea lui Dumnezeu. Biblia vorbește despre pocăință ca fiind o condiție de bază pentru ca un om să fie mântuit. Dar cum se poate ajunge la o pocăință adevărată?

Îl auzi pe câte un om spunând: „Mai am puțin până la pensie, apoi am să mă pocăiesc.” Sau: „Când am să simt că se apropie ziua morții, am să mă întorc la Dumnezeu.” Sau: „Mai am de terminat butoiul cu vin din beci și baxurile cu țigări pe care tocmai le-am cumpărat, apoi am să încep o viață nouă.”

Ce iluzii deșarte! Poate un om să se întoarcă la Dumnezeu la comandă? Poate un om să regrete păcatul atunci când își propune acest lucru, chiar dacă acum își propune să-l facă în continuare? Cu siguranță că nu va putea! Pocăință inimii noastre nu se produce atunci când ne propunem noi acest lucru. Singurul lucru din acest Univers care poate să trezească în inimile noastre regretul pentru relele făcute este doar dragostea lui Dumnezeu.

„Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?” – întreabă apostolul Pavel în mod retoric (Romani 2:4). Da! Bunătatea lui Dumnezeu și dragostea Sa față de noi sunt singurele argumente în fața cărora cele mai împietrite inimi omenești nu mai opun rezistență. Omul capitulează în fața Creatorului său nu din cauza groazei sau fricii de pedeapsă, nici datorită argumentelor logice sau filozofice, ci doar atunci când are revelația iubirii divine care îl copleșește.

Iată de ce avem atât de mult nevoie să medităm, să vorbim și să ne bucurăm de dragostea și bunătatea cerului față de noi! Îmi este nespus de greu să aleg din mulțimea pasajelor biblice pe cele mai semnificative. Voi începe, totuși, cu o parabolă rostită de Mântuitorul: Pilda robului nemilostiv, oprindu-mă doar asupra unui singur aspect.

Pilda, pe care o găsim relatată pe larg în Matei 18:21‑35, vorbește despre un rob nespus de îndatorat față de stăpânul său. Dacă ar fi să actualizăm datoria acestuia, suma ar reprezenta circa 6.221.880 $ – o sumă imensă.

Văzând cât de mare este această sumă, ne punem niște întrebări firești: Ce fel de stăpân este acesta, încât are încredere să împrumute cuiva o sumă atât de mare? Mai mult decât atât, cum a putut avea încredere într-un rob și în faptul că acesta va avea cândva posibilitatea de a-i înapoia banii împrumutați?

Dar ceea ce este cu adevărat uimitor de abia urmează. Vine scadența. Robul încearcă să tragă de timp: „Doamne, mai îngăduiește-mi, și-ți voi plăti tot.” -îi promite el stăpânului său. „Tocmai mi-am făcut o firmă de import-export și voi face afaceri bune cu ea. Dacă nu va merge, voi pleacă în Spania sau Italia, voi munci zi și noapte până voi aduna toți banii pe care ți-i datorez. Între timp, am trimis o mulțime de plicuri cu capace și etichete, poate voi câștiga marele premiu. Mai joc săptămânal și la Loto, poate iese și de acolo ceva. Voi apela și la rudele din străinătate să mă ajute… Mai îngăduiește-mă, stăpâne, și-ți voi plăti. Cu siguranță îți voi plăti.”

Stăpânul se uită la el cu milă și-i spune: „Știu că vrei să-mi plătești datoria, dar, crede-mă, nu vei putea. Firma în care îți pui atâtea speranțe va da faliment, știu asta. Vrei să pleci la muncă în străinătate, însă banii pe care-i vei câștiga acolo de abia îți vor ajunge pentru nevoile familiei tale. Cât despre câștigurile peste noapte, pe care visezi că le vei avea, sunt doar iluzii deșarte. Ajutorul rudelor din Occident? De abia se descurcă în mijlocul propriilor probleme. De aceea, uite, eu îți iert toată datoria.”

Datele parabolei ne pun în uimire încă de la început. Se pare că acest „stăpân” despre care vorbește Mântuitorul este unic, căci gestul său de a împrumuta pe un rob cu o sumă atât de mare întrece orice așteptări. Dar mai incredibil decât gestul său de a împrumuta unui simplu rob o sumă așa de mare, este gestul iertării robului de această datorie uriașă. Este atât de unic acest „stăpân”, încât el nu poate fi găsit printre oamenii egoiști și bănuitori. Acest „stăpân” nu poate fi decât Unul singur: Tatăl ceresc.

Care este mesajul central pe care Mântuitorul dorește să ni-l transmită prin această pildă? Este ușor de remarcat: Avem un Tată ceresc a cărui bunătate și dragoste întrec orice așteptări.

Nu suntem noi primii care am ajuns la această descoperire. Toți cei care s-au apropiat de El fără prejudecăți, cu o inimă sinceră de a-L cunoaște pe Dumnezeu așa cum este El în realitate, au ajuns la aceeași convingere.

Gustând din bunătatea Sa în diferite împrejurări ale vieții, acești oameni au rămas uimiți de ceea ce au văzut și înțeles în legătură cu caracterul divin. Priviți, vă rog, la experiența împăratului Solomon, în momentele de început ale noii sale responsabilități. Dându-și seama de povara ce apăsa asupra lui și realizând că singur, fără ajutor divin, nu va reuși, Solomon Îi cere lui Dumnezeu: „Acum Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărățească în locul tatălui meu David; și eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat… Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta așa de mare la număr!” (1Împărați 3:7,9).

Mă întreb, oare câți oameni din milioanele care Îl caută pe Dumnezeu și care umplu până la refuz bisericile lor, Îl caută pentru înțelepciune? Privesc adesea la mulțimile de oameni care participă cu sutele de mii la diferite sărbători religioase; sunt în stare de multe sacrificii pentru a putea participa la o procesiune sau o sărbătoare din calendar. Însă atunci când reporterul îi întreabă de ce și pentru ce fac asemenea sacrificii, răspunsul este aproape mereu același: „Am venit aici să ne rugăm pentru sănătate, pentru binele tuturor.”

Frumos spus, dar insuficient! În această privință Solomon a înțeles ceva mai mult din prioritatea nevoilor umane. El putea să se roage pentru întărirea puterii sale, pentru ocrotire din partea lui Dumnezeu, atât la granițele țării, cât și față de pericolele interne. Solomon putea să-I ceară lui Dumnezeu recolte bogate, pășuni verzi, turme numeroase, sănătate pentru sine și pentru poporul său. Cu toate acestea el cere un singur lucru: înțelepciune.

Scriptura subliniază un amănunt interesant: „Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului. Și Dumnezeu a zis: „Fiindcă lucrul acesta îl ceri, fiindcă nu ceri pentru tine nici viață lungă, nici bogății, nici moartea vrăjmașilor tăi, ci ceri pricepere, ca să faci dreptate, voi face după cuvântul tău. Îți voi da o inimă înțeleaptă și pricepută, așa cum n-a fost nimeni înaintea ta și nu se va scula nimeni niciodată ca tine. Mai mult, îți voi da și ce n-ai cerut: bogații și slavă, așa încât în tot timpul vieții tale nu va fi nici un împărat că tine. Și dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile și poruncile mele, cum a făcut David, îți voi lungi zilele” (1 Împărați 3:10‑14).

Oare ce simțăminte trăia Solomon în momentul în care primea un asemenea răspuns peste așteptări din partea lui Dumnezeu? Nu era sufletul său inundat de recunoștință față de un așa Dumnezeu? Nu era el motivat să-I slujească cu o devoțiune totală?

Un pastor afirma odată că atunci când se așteaptă la o mustrare sau o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, pentru că făcuse ceva ce nu era după voia Lui, El „l-a lovit” cu o binecuvântare la care nu se aștepta. Și se simțea atât de rușinat! Nicio mustrare sau pedeapsă din lume nu sunt în stare să aducă în sufletul omului atâta rușine de sine și atâta pocăință, cât poate aduce bunătatea peste așteptări a lui Dumnezeu.

Priviți acum și la experiența bătrânului patriarh Iacov! Pregătindu-se de apusul vieții lui atât de zbuciumate, înainte de a închide ochii săi obosiți de bătrânețe, Iacov are o întâlnire specială cu Iosif. În dialogul dintre cei doi, bătrânul patriarh îi spune la un moment dat fiului său: „Nu credeam că am să-ți mai văd fața, și iată că Dumnezeu m-a făcut să-ți văd și sămânța„ (Geneza 48:11).

La data aceea Iacov era în vârstă de 147 ani. Știți câți ani a trăit el cu durerea sufletească de a-l fi pierdut pe Iosif pentru totdeauna? Să facem o socoteala simplă! La vârsta de 17 ani Iosif este vândut de frații săi, ajungând în Egipt. Urmează 13 ani petrecuți în casa lui Potifar, apoi în închisorile Egiptului. La vârsta de 30 de ani, Iosif este eliberat din închisoare și înălțat la rangul de prim-ministru al țării. Urmează 7 ani de belșug, apoi 2 ani de foamete, la sfârșitul cărora Iosif își revede familia.

În total, 22 de ani în care Iacov trăiește cu convingerea că fiul său este mort. Și iată că, după 22 de ani în care uitarea își făcuse lucrarea, când Iacov se consolase de pierderea definitivă a fiului său iubit și când își pregătea în taină apusul, Dumnezeu îi face un dar peste așteptări: i-l redă pe Iosif. Bucuria lui Iacov ar fi fost imensă chiar dacă l-ar fi găsit pe fiul său ca simplu muritor. Dacă l-ar fi găsit ca sclav, muncind din greu la ridicarea piramidelor egiptene, Iacov tot s-ar fi bucurat ca fiul său trăiește.

Cu cât mai copleșitoare a fost bucuria sa, întâlnindu-și fiul nu ca sclav, ci ca cel mai mare demnitar egiptean după faraon! Da! Așa este Dumnezeul nostru: un Dumnezeu al surprizelor plăcute. Fiecare dintre noi putem adăuga noi și noi argumente în favoarea acestui adevăr. Cu toții avem propriile dovezi în viața noastră că Tatăl ceresc „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20).

Va veni o zi a veșniciei în care vom putea lega una de alta toate experiențele celor mântuiți din toate timpurile, toate privind spre bunătatea peste așteptări a Tatălui ceresc. Va fi copleșitor să vedem atâta iubire ! Așa îmi explic de ce, pe Noul Pământ, în veșnicie, cei răscumpărați din blestemul păcatului, vor înălța imnuri de laudă necontenit.

Dar, ceea ce este mai uimitor, de abia urmează: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9). Lista surprizelor pregătite de Dumnezeu celor mântuiți este deschisă. Și lungă… Cât veșnicia…

De ce face El toate acestea pentru mine și pentru tine? Pentru că vrea să ne asigure pe amândoi: „Te iubesc cu o iubire veșnică!” (Ieremia 31,3).

Lori Balogh