Speranță pentru viitor
Trăim între oameni, în marea lor majoritate, necăjiți; oameni frământați de grija unui loc de muncă și a pâinii zilnice, oameni speriați de spiritul de violență care bântuie planeta noastră de la un capăt la altul; oameni care se luptă pentru supraviețuire în mijlocul a tot mai numeroase și mai devastatoare dezastre naturale; oameni care nu mai știu ce să facă „la auzul urletului mării și al valurilor” (vezi Luca 21:25).
Și, de parcă nu ne era de ajuns, oamenii de știință vin și ei să ne înfricoșeze cu constatările lor îngrijorătoare. Ce ziceți de încălzirea globală care duce la topirea accelerată a calotelor polare și la ridicarea nivelului oceanului planetar? S-a constatat că acest nivel a crescut deja cu 19,4 cm, așteptându-se ca, până la sfârșitul secolului, el să ajungă la valoarea de 30 cm (1).
Nu pare așa de mult, însă, dacă ținem cont că ridicarea nivelului oceanului planetar cu un metru ar duce la îngroparea porturilor lumii, atunci perspectiva este cât se poate de sumbră.
Ce să mai spunem de „pulsul Terrei”, așa-zisa „rezonanță Schuman”! Timp de milenii, acest „puls al Terrei” a avut o valoare constantă de aproximativ 7,83 de cicli pe secundă. Astăzi, valoarea lui a ajuns la 12 cicli pe secundă, având o tendință de continuă creștere. Cifrele, prin ele însele, nu ne spun nimic, dacă de ele nu ar fi legate niște consecințe care ne afectează viața în mod direct, cum ar fi, de exemplu, modificarea comportamentului uman sau senzația de comprimare a timpului.
Nu simțim cu toții că timpul nu ne mai ajunge? Impresia generală este că el s-a comprimat. Oamenii de știință afirmă că, din cauza creșterii valorii acestui puls, ziua de azi nu mai are 24 h ci doar 16 h.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Creșterea „pulsului Terrei” duce și la modificări de comportament, mai ales în rândul tinerilor, care au tendința de a nega toate instituțiile existente.
Ce să mai spunem de creșterea activității seismice și vulcanice de circa cinci ori din 1875 încoace! Activitatea aceasta continuă să crească mereu! Dacă la acest tablou sumbru mai adăugăm și inversarea polilor magnetici cu toate consecințele ei, apoi mărirea găurii de ozon, poluarea masivă a mediului, criza de energie, deșertificarea din cauza despăduririlor masive, și încă o mulțime de alte lucruri care ne creează coșmaruri, nu este de mirare ca „oamenii își vor da sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ” (Luca 21:26), după cum arată profeția biblică.
Puțini sunt cei care rămân indiferenți față de ceea ce văd în jurul lor, și mult mai puțini sunt cei care privesc cu încredere în viitor. În spatele fiecărui zâmbet se ascunde o teamă nemărturisită, și o întrebare fără răspuns: „Oare ce va fi mâine? Ce se va întâmpla cu mine, cu cei dragi, cu societatea în care trăim în viitorul apropiat?” Ce se va întâmpla mâine? O armată de astrologi, ghicitori, vrăjitori, clarvăzători, viitorologi și profeți sunt gata să ne răspundă, înfricoșându-ne și mai tare.
Cunoscutul tele evanghelist american Patt Robertson, ale cărui emisiuni sunt urmărite de circa un milion de oameni, a făcut în primele zile ale lui 2007 o profeție sumbră. Pretinzând că a primit această descoperire direct de la Dumnezeu, el a avertizat lumea că, în a doua jumătate a anului, în America se va produce un atentat terorist de mare amploare, ducând la moartea a milioane de oameni.
Deși profețiile pe care le-a făcut anterior nu s-au împlinit, efectul lor asupra oamenilor este devastator. Să nu ne lăsăm amăgiți de zâmbetul – deși din ce în ce mai rar -, al oamenilor! În spatele lui se pot ascunde multe temeri, multă nesiguranță.
Odată, în cabinetul în care lucrez, a intrat zâmbind o vecină. Am crezut că are nevoie de serviciile mele, văzând-o că zâmbește. Dar nu! A venit să-mi spună că din ziua aceea era șomeră, după 21 de ani de muncă. Avea doi copii de crescut și totuși zâmbea. Venise doar pentru că simțea nevoia să spună cuiva necazul ei. De atunci am învățat că zâmbetul nu reflectă întotdeauna o stare benefică a sufletului; el poate fi exteriorizarea celor mai profunde neliniști umane.
Deși îl privesc cu atâta neliniște și nesiguranță, oamenii așteaptă totuși mult de la viitor. Muncesc din greu zi și noapte, noapte și zi, sacrificând de cele mai multe ori bucuriile prezentului în speranța unui viitor mai fericit. Dar cât de fericit poate fi acest viitor, când din toate direcțiile vin numai vești sumbre?
Să privim, pe scurt, istoria ultimei sute de ani, pentru a înțelege mai bine neliniștile și frământările lumii în care trăim! Secolul al 19‑lea s-a încheiat cu un optimism debordant, care s-a resimțit din plin și în primii ani ai secolului al 20‑lea. Exista o puternică încredere în om, în puterea sa creatoare, în rațiunea și inteligența sa. Cei care îndrăzneau să vorbească atunci despre sfârșitul lumii, despre evenimente finale, despre crize, trebuiau să facă față unui val de proteste vehemente.
Nietsche – filozoful german -, predica despre teoria supraomului. Scriitorul francez nonconformist Andre Gide îi îndemna pe tineri să guste din plin din plăcerile pământești, fiind un mare susținător al amoralismului. Se aștepta totul de la viitor…
Dar a izbucnit Primul Război Mondial. Întregul optimism de până atunci a fost spulberat. Ororile, crimele, suferințele și distrugerile provocate de război i-au făcut pe oameni să fie mai neîncrezători în ei înșiși și în viitorul pe care îl visau. Războiul a trecut însă. Generația care a supraviețuit a devenit generație de sacrificiu, muncind din greu, în speranța că omenirea a învățat lecția dură și că războiul nu se va mai repeta.
Nu au trecut decât 21 de ani și a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, provocând distrugeri incomparabil mai mari decât cel precedent. Din nou suferințe, disperare, debusolare. Din nou generație de sacrificiu, din nou speranțe…
Însă nu s-a încheiat bine și acest Al Doilea Război Mondial, că pe scena lumii apărea un alt pericol de neimaginat până atunci: pericolul nuclear. Prefigurat de cele două bombe atomice aruncate asupra celor două orașe japoneze: Hiroșima și Nagasaki, în august 1945, acest nou pericol mondial se dovedea un adevărat coșmar.
De atunci, de la lansarea lui „Little Boy” („Băiețașul”) – așa cum în mod cinic a fost numită prima bombă atomică -, omenirea a trăit la umbra amenințării ciupercii atomice. S-au făcut tot felul de calcule, s-au imaginat tot felul de scenarii ale unui posibil război apocaliptic. S-a ajuns chiar până la ideea unui „război al stelelor”.
Începând cu anii 80′, îngrozită de spectrul unei distrugeri totale, omenirea începea să se trezească: mitinguri, demonstrații, congrese, contacte diplomatice, toate urmăreau pacea. Și aceasta, fără să se știe că se împlinea o profeție biblică scrisă cu două milenii în urmă: „Când vor zice: „Pace și liniște!”, atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată; și nu va fi chip de scăpare” (1 Tesaloniceni 5:3).
Dar iată că, în urma dezmembrării U.R.S.S, războiul rece dintre est și vest încetează, iar pericolul nuclear scade în intensitate. Nu vă bucurați, însă, prea devreme! Apare la orizont un alt pericol, într-un domeniu în care omenirea nu se aștepta – accidentele din centralele nucleare. După tragedia Cernobîlului, oamenilor li s-au deschis ochii și și-au reamintit că, în această parte a lumii, sunt zeci de centrale atomice învechite, putând în orice clipă să producă o nouă catastrofă mondială.
Soluția? Înlocuirea centralelor vechi cu unele mai sigure. Și, în timp ce se caută soluții la crizele actuale, apar altele mai neliniștitoare. Trezirea spiritului naționalist, despre care Mântuitorul vorbea ca fiind un semn al sfârșitului, este o nouă amenințare la pacea lumii: „Un neam se va scula împotriva altui neam și o împărăție împotriva altei împărății” (Matei 24:7).
Priviți la ce s-a întâmplat în fosta Iugoslavie sau în Armenia! Priviți la ce se întâmplă acum în Irak, la luptele dintre suniți și șiiți! Apoi la mișcările separatiste din Transilvania, India, Irlanda de Nord, Spania, Franța… Popoare care până nu demult trăiau în pace, acum se urăsc, se distrug.
Dacă la această imagine panoramică a lumii de azi mai adăugăm încă două mari provocări aducătoare de neliniște: înmulțirea dezastrelor naturale și terorismul în creștere, nu ne mirăm de ce viitorul pare atât de întunecat. Într-o emisiune televizată în cursul anului 2006, unii dintre specialiștii în meteorologie afirmau că, în viitor, pe planeta noastră nu va mai fi niciun loc sigur. Și aceasta din cauza dezastrelor naturale care vor lovi pretutindeni.
Dacă acum un secol nu se putea vorbi despre sfârșitul lumii fără a fi huiduit, astăzi, în cercuri tot mai largi de oameni, se vorbește deschis despre un sfârșit iminent. Iată câteva citate din lucrări publicate relative recent:
„Criza mediului ambiant constituie un semn că dezastrul se apropie” (2).
„A fost nevoie de foarte puțini ani ca să lăsăm să se adune deasupra capetelor noastre acești nori de Apocalips. Simplul fapt că deschidem ochii, ne face să tremurăm ca un animal care simte furtuna la marginea noilor genune de care se apropie omenirea” (3).
„Unele studii prezic că, dacă tendințele actuale vor continua, în viitorul nu prea îndepărtat va avea loc o catastrofă la scară mondială” (4).
Așadar, ce așteptăm de la viitor? După astrologi, profeți moderni, oameni de știință tele evangheliști, dar mai ales după cele ce vedem cu ochii noștri, nu ne așteptam la nimic bun. Dimpotrivă!
Și totuși există speranță! Trebuie numai să ne întoarcem privirile de la noi și de la problemele noastre, îndreptându-le într-o cu totul altă direcție! În acea direcție în care Creatorul sufletelor noastre dorește de mult timp să privim: spre promisiunile făcute de un Dumnezeu al iubirii în Cuvântul Său.
Când bătrânul apostol Ioan, aflat la vârsta apusului de soare, privea întinderile nesfârșite de ape ce-l despărțeau de frații săi de credință, acolo, pe insula Patmos, are o revelație: aude înapoia sa un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe. Era glasul Mântuitorului, care dorea să abată atenția bătrânului apostol de la temerile și neliniștile sale.
Ioan era frământat de tot felul de întrebări: Oare ce se va întâmpla cu biserica sa acum, când valul persecuțiilor devenea tot mai amenințător? Va rezista ea în fața ereziilor nimicitoare pe care Diavolul încerca să le introducă în biserică? Va fi ea suficient de puternică încât să ducă Evanghelia până la marginile lumii?
Întrebări după întrebări se nășteau în inima lui, în timp ce nesfârșitul întinderilor de apă din jurul său nu-i trezeau nicio speranță pentru viitor. Cu toate acestea, soluția la toate temerile sale era lângă el: era Domnul Isus în persoană. Bătrânul apostol privise până atunci într-o direcție greșită. Când aude glasul Mântuitorului și își întoarce privirea de la ceea ce îl frământase până atunci, Ioan are o revelație. Așa s-a născut Apocalipsa!
„După aceste lucruri, m-am uitat și iată că o ușă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbițe și care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri” (Apocalipsa 4:1).
Da! Dumnezeu a deschis o ușă în cer, și ne invită pe fiecare să ne suim, prin credință, spre această ușă, pentru a privi lumea cu problemele ei dintr-o altă perspectivă. Dincoace de această „ușă” se află omenirea cu problemele ei insurmontabile: droguri, războaie, terorism, corupție, boli incurabile, violență, imoralitate, dezastre naturale, moarte… Dincolo de ea se află speranța! Mai mult decât speranța – certitudinea unei lumi mai bune!
Dacă Biblia ar trebui să fie alcătuită dintr-un singur verset, iar acest singur verset ar trebui să ne vorbească doar în câteva cuvinte despre Dumnezeu, atunci nu aș ezita: acesta ar trebui să fie cel din Ieremia 29:11: „Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul: gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.”
Ce bine face sufletelor noastre gândul că cineva este preocupat de fericirea noastră, chiar dacă acel cineva nu ne poate ajuta prea mult! Cu cât mai încurajator este gândul că Însuși Creatorul nostru este preocupat de noi, de viitorul nostru!
Noi suntem oameni păcătoși, plini de slăbiciuni și defecte, care zilnic întristăm Fața Sfântă a Tatălui ceresc. Noi nu merităm din partea Lui decât mustrări și pedepse. Și totuși, cât de plin de bunătate trebuie să fie El, când, nu numai că nu ne mustră și ne pedepsește continuu pentru tot răul pe care-l facem, dimpotrivă, ne încurajează, ne mângâie în necaz și ne iartă. Și dacă El face aceste lucruri pentru noi, nu o face de paradă, nu o face de ochii Universului, ci pentru că așa este El și nu poate fi altfel: un Dumnezeu milostiv, plin de îndurare, bogat în bunătate și credincioșie.
Tatăl ceresc ne asigură că El știe gândurile pe care le are cu privire la noi. „Eu știu” sunt două cuvinte care în gura omului muritor pot însemna mult sau nimic, adevăr sau minciună. Aceleași cuvinte însă, în gura unui Dumnezeu al dragostei, înseamnă mult, infinit de mult…
El vrea să ne spună printre rânduri: „Eu, Tatăl și Dumnezeul vostru, am niște planuri cu voi, oamenii. Știu că sunteți păcătoși și nu meritați, dar nu pot să vă las. Vă iubesc prea mult, pentru a vă abandona în propriile voastre neputințe. Am un plan măreț cu voi, plan întocmit chiar înainte de a fi lumea. Eu sunt Cel care am întocmit acest plan și știu ce conține. Îl voi aduce negreșit la îndeplinire și nimeni nu Mă va împiedica. Nu vă temeți și nu vă înspăimântați! Aveți încredere în Mine și veți vedea ce lucruri minunate am pregătit pentru voi. În curând, foarte curând, le veți vedea cu ochii voștri și vă veți bucura… Pentru veșnicie…”
Înțelegem din acest singur verset biblic că lui Dumnezeu nu Îi sunt indiferente soarta noastră și viitorul nostru. Lui nu Îi este indiferent dacă avem sau nu de mâncare, dacă suntem sau nu sănătoși, dacă suntem sau nu fericiți și împliniți în viață. Lui nu Îi este indiferent dacă suntem sau nu respectați, apreciați, iubiți de semenii noștri, de societatea din care facem parte. El nu este un străin pentru noi: El este Tatăl nostru. Un Tată a cărui inimă mare de Dumnezeu suferă împreună cu noi, se frământă împreună cu noi, dar și se bucură atunci când ne bucurăm noi.
Care dintre zeii și dumnezeii pe care i-a avut și îi mai are lumea astăzi se poate compara cu El? Care dintre zeii Olimpului sau de oriunde altundeva, s-a mai arătat atât de preocupat de soarta noastră încât să afirme ceea ce găsim scris despre Dumnezeul nostru: „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? … Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă” (Osea 11:8)?
Cu toții am văzut oameni cu inimile sfâșiate… Este ceva emoționant. Și nu sunt decât simpli oameni, despre a căror inimă Biblia spune că „este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9).
Cum trebuie să arate o inimă de Dumnezeu sfâșiată, îndurerată? Nu vom putea înțelege niciodată. Apoi Tatăl ceresc ne asigură de faptul că gândurile Sale sunt „gânduri de pace și nu de nenorocire”.
Câți oameni se tem de Dumnezeu pentru că au o imagine greșită despre El! Ei văd în El pe Cineva care este gata să pedepsească, gata să tune și să fulgere pe cel greșit, un Dumnezeu rece și răzbunător. Această falsă imagine este – ce altceva? – decât capodopera lui Satana, care a reușit să-i convingă pe mulți dintre semenii noștri că aceasta este adevărata imagine a Sa.
Păgânii aduceau cele mai multe jertfe zeilor celor mai răi. Rațiunea unui astfel de comportament este simplă: deoarece acești zei sunt răi, ei trebuie să fie îmbunați prin jertfe cât mai costisitoare. Creștinii zilelor noastre nu mai aduc astfel de jertfe, însă concepția lor cu privire la caracterul lui Dumnezeu este aproape aceeași.
Expresii ca: „Te bate Dumnezeu”, sau „Dumnezeu nu bate cu bățul”, dar și credința în unele doctrine nebiblice cu privire la un iad veșnic, în care oamenii vor plăti o veșnicie pentru păcatele făcute într-o singură viață, arată că mulți dintre noi încă nu-L cunoaștem pe Tatăl ceresc.
Cât de diferit este Dumnezeul pe care-L descoperă Biblia! El are gânduri de pace și nu de nenorocire, de pedeapsă sau de răzbunare. Dacă va exista în final o zi a judecății și a pedepsei, aceasta nu Îi va face plăcere. Va fi o lucrare ciudată, neobișnuită pentru caracterul Său iubitor. Va fi o lucrare necesară!
Marea revelație a Scripturilor este că nu noi trebuie să-L îmbunăm pe Dumnezeu ci aceea că El dorește să ne îmbuneze pe noi – oameni reci și insensibili. Și dacă crucea lui Christos nu va reuși acest lucru, atunci nimeni și nimic din acest Univers nu va reuși.
„Ca să vă dau un viitor și o nădejde.” Lumea, așa cum este ea, cu păcatul pătruns până în cele mai intime resorturi ale ei, nu are viitor. Dacă Dumnezeu nu ar grăbi momentul revenirii lui Christos, și odată cu acest lucru, sfârșitul istoriei păcatului, lumea noastră s-ar prăbuși în ea însăși, mai curând sau mai târziu. Păcatul are în sine germenele autodistrugerii, de aceea tot ceea ce este contaminat de păcat va pieri cu siguranță.
Și acum, spuneți-mi, care lucru din lume nu este murdărit de păcat? Viitorul pregătit de Tatăl nostru ceresc presupune absența totală a păcatului. Aceasta înseamnă nu doar o curățare superficială a Creației Sale, ci o înnoire totală, pornind din microcosmos până în macrocosmos – un Pământ Nou și un Cer Nou, în care va locui neprihănirea.
Am o întrebare: De ce ne promite Dumnezeu și un viitor, dar și o nădejde? Nu ne-ar fi suficient viitorul pe care l-a pregătit El, cu toată mulțimea de daruri ce ne așteaptă?
Vă mărturisesc că mie nu mi-ar ajunge doar „un viitor”! Eu doresc mai mult! Pentru că orice viitor, cândva va deveni prezent și, dacă nu aș avea „nădejdea” unui alt viitor, aș fi, poate, la fel de nefericit ca aici, pe pământ.
Tatăl ceresc ne-a pregătit ceva peste așteptările noastre: un viitor, care, pe măsură ce va deveni prezent, ne va aduce nădejdea unui alt viitor, și mai luminos, și mai intens de trăit. Și așa, ciclul se va repeta ca într-o spirală mereu crescândă, spre veșniciile de necuprins ale Împărăției cerești.
În fața revelației unui astfel de Dumnezeu, stau și mă întreb: Nu merită să-L iubim și să-I slujim unui asemenea Dumnezeu? Nu merită să-I consacrăm viața noastră, bunurile noastre, inima noastră? Nu merită să renunțăm pentru totdeauna la păcat și la plăcerile lui de o clipă?
„Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.”
Acestea sunt gândurile Lui! Acestea sunt planurile Lui cu noi! Dar noi, ce gânduri avem față de El? Ce fericit ar fi Tatăl ceresc dacă pe una dintre paginile albe ale inimilor noastre am scrie fiecare dintre noi: „Doamne, și eu știu gândurile pe care le am cu privire la Tine: gânduri de împăcare și de ascultare, și nu de răzvrătire. Și pentru că mi-ai dat atâtea dovezi că mă iubești cu o iubire veșnică, Doamne, vreau să-Ți spun și eu: „Te iubesc cu o iubire veșnică!” (Ieremia 31:3).
Lori Balogh
Referințe:
(1) Articol din „România Liberă”, 27 dec. 2006
(2) „Cercul care se închide”, p. 20
(3) „Omul sau natura?”, p. 9
(4) „Catastrofă sau o nouă societate”, p. 40
