„Caut un om…”

„Caut un om…”

Ieremia 5:1; Ezechiel 22:30

 

Poetul creștin Vasile Militaru a scris, printre altele, câteva versuri foarte cunoscute, pe care le-a așezat sub titlul „Din bucata mea de pâine.” Poezia nu are pretenții deosebite; este o poezie simplă, fără figuri de stil și artificii literare, însă ea conține un mesaj clar:

 

„Din bucata mea de pâine

Am hrănit un om și-un câine.

Omul, azi, m-a părăsit

Și s-a dus, n-a mai venit.

Câinele mă recunoaște,

Omul nu mă mai cunoaște.

Câinele mi-e ca un frate,

Mă păzește cu dreptate.

Eu îl bat, îl scot afară;

Sare gardul, vine iară.

Latră zi și latră noapte,

Mă păzește pan’ la moarte.

Omul rău și dușmănos,

Care îți vorbește frumos,

Îți vorbește-n față bune,

Dar în spate dă în tine.

Ce ai, omule, cu mine,

Că nu-ți fac nici rău, nici bine?

Când am băni și o duc bine,

Toată lumea-i neam cu mine.

Când n-am bani și o duc rău,

Nu mi-e neam nici neamul meu.

Și acum, te-ntreb pe tine:

Care-i om și care-i câine?”

Aceste versuri de o simplitate evidentă ridică o problemă cât se poate de serioasă: problema caracterului sau, mai bine zis, problema lipsei caracterului unui om.

La unele servicii divine de înmormântare se citează adesea un pasaj biblic bine cunoscut:

„Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor și ziua morții decât ziua nașterii. Mai bine să te duci într-o casă de jale, decât să te duci într-o casă de petrecere, căci acolo îți aduci aminte de sfârșitul oricărui om și cine trăiește își pune la inimă lucrul acesta. Mai bună este întristarea decât râsul, căci prin întristarea feței inima se face mai bună” (Eclesiastul 7:1‑3).

Cum este posibil ca ziua morții să fie mai bună decât ziua nașterii? Afirmația Bibliei pare să sfideze orice rațiune. Și aceasta cu atât mai mult cu cât chiar Solomon, autorul cărții Eclesiastul, afirmă mai departe că în „locuința morților” nu mai există „nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune” (Eclesiastul 9:5,6,10).

Când te naști, ai întreaga viață în față, se deschid perspective largi, iar planurile de viitor sunt numeroase. Dar când mori? Ce perspective și ce planuri mai rămân pentru cel care pleacă? Și atunci, cum poate Biblia să afirme că ziua morții e mai bună decât ziua nașterii?

Am găsit un singur răspuns la această întrebare: Atunci când te naști, nu aduci cu tine nimic în această lume. Nici măcar numele, căci și acesta ți se dă. Mult încercatul Iov știa și el acest lucru atunci când afirma: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele…” (Iov 1:21).

Dar când mori? Vechii egipteni credeau că pot lua cu ei dincolo de pragul mormântului averile de pe pământ, umplându-și piramidele și mormintele cu tot felul de bogății pământești. Iluzii deșarte! Nicolae Iorga spunea că „cea mai mare tragedie a morții este că pleci fără să te poți lua cu tine.”

Cu atât mai puțin bogățiile materiale! Alexandru Macedon știa și el acest lucru atunci când a cerut ca la moartea sa să fie în așa fel așezat în sicriu încât toți să vadă că el are mâinile goale și că nu ia nimic cu sine.

Și totuși, atunci când mori iei cu tine ceva foarte important: caracterul. Și lași în urma ta ceva la fel de important: influența. Un caracter pe care l-ai clădit zi de zi și cu care te vei prezenta la marea judecată a lui Dumnezeu, precum și o influență pentru care, de asemenea, vei răspunde cândva înaintea Creatorului.

„Caracterul pe care-l aveți în timpul de probă (în această viață n.n.) va fi caracterul pe care-l veți avea la revenirea Domnului Christos. Dacă vrei să fii un sfânt în ceruri, trebuie să fii un sfânt pe pământ. Trăsăturile de caracter pe care le cultivi în viață nu vor fi schimbate prin moarte sau înviere. Vei ieși din mormânt cu aceeași dispoziție pe care ai avut-o în cămin și în societate. Domnul Iisus nu ne va schimba caracterul la revenirea Sa. Lucrarea de transformare trebuie făcută acum. Viața noastră de zi cu zi determină destinul nostru” (1).

Ideea este cât se poate de clară: nu există o altă șansă de pocăință, de îndreptare și de transformare a caracterului nostru dincolo de această viață. Nici purgatoriul, nici slujbele ce se fac pentru cei plecați dintre noi, nici mileniul care va urma revenirii Mântuitorului nu pot schimba nimic în privința caracterului. Șansa de a dobândi un caracter desăvârșit și de a lăsa în urma noastră o influență spre bine, care vor fi mult apreciate de cer, o avem aici și acum, în această viață. Pentru ca noi, oamenii, să avem această șansă, Dumnezeu a trebuit să sacrifice tot ceea ce a avut mai scump: viața unicului Său Fiu.

Cum vom scăpa de răspundere dacă stăm nepăsători față de unica noastră șansă de a dobândi comoara unui caracter asemănător cerului? Scriptura ne învață că Dumnezeul nostru tânjește după oameni de caracter:

„Cutreierați ulițele Ierusalimului, uitați-vă, întrebați și căutați în piețe, dacă se găsește un om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să țină la adevăr, și voi ierta Ierusalimul” (Ieremia 5:1).

„Caut printre ei un om care să înalțe un zid și să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru țară, ca să n-o nimicesc. Dar nu găsesc niciunul” (Ezechiel 22:30).

Mesajul este clar: Dumnezeu caută, în marea mulțime de aproape șapte miliarde de oameni, oameni de caracter, oameni care să împlinească dreptatea, care să iubească adevărul și care să stea la „spărtură” pentru El. Setea Tatălui ceresc după oameni de caracter este mai mare decât setea celui rătăcit în pustie, căutând o oază de umbră și izvoare de apă; este mai mare decât a corăbierului care, după zile și nopți de furtună, caută steaua polară pentru a-l călăuzi spre liman.

Să fie oare o căutare a „acului în carul cu fân”? Când se folosește această expresie în limbajul cotidian, se subliniază zădărnicia unei acțiuni și eșecul unor eforturi fără rezultatele așteptate. Să fie vorba și în cazul lui Dumnezeu de un eșec în căutarea Lui după oameni de caracter?

La prima vedere, așa ar părea: „Caut un om… dar nu găsesc.” Dacă Dumnezeu nu a găsit atunci oameni de caracter, în acele clipe tulburi din istoria poporului Său, aceasta nu înseamnă că ei nu au existat de-a lungul timpurilor.

„După aceea m-am uitat și iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini. Și strigau cu glas tare: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului… Și unul dintre bătrâni a luat cuvântul și mi-a zis: „Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt oare? Și de unde au venit?” „Doamne, i-am răspuns eu: Tu știi.” Și el mi- a zis: „Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului” (Apocalipsa 7:9,10,13,14).

„O mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni”, din orice neam, din orice generație, de pe orice continent… Un popor salvat, format din oameni de caracter, oameni care și-au spălat hainele caracterului și le-au albit în sângele curs pe Golgota…

Cât de încurajator este acest tablou! Dumnezeu caută oameni de caracter de pe toate meridianele lumii pentru a-Și forma un popor deosebit, care va reprezenta comoara Sa deosebită în ziua revenirii lui Iisus.

„Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oștirilor; Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei cum are milă un om de fiul său care-i slujește. Și veți vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit și cel rău, dintre cel ce slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește” (Maleahi 3:17‑18).

Însă nu doar Dumnezeu caută oameni de caracter. Lumea în care trăim are nevoie de astfel de oameni, chiar dacă nu o mărturisește întotdeauna. Fără astfel de oameni, ea s-ar prăbuși într-o clipă. Să ne amintim de mijlocirea lui Avraam pentru Lot și Sodoma. Câți oameni de caracter ar fi trebuit să existe în valea Iordanului pentru ca Dumnezeu să ierte locul și pe locuitorii lui?

Doar zece oameni adevărați! Din nefericire, nu s-au găsit nici măcar zece oameni de caracter în cea mai înfloritoare și prosperă vale a Palestinei de altă dată. Dacă s-ar fi găsit, ei ar fi fost pentru lumea de acolo ca o sare care ar fi conservat viața împotriva stricăciunilor morale.

Însă, „sarea” a fost insuficientă; lumea s-a stricat iremediabil, iar Dumnezeu a fost nevoit să verse toată stricăciunea acumulată în acele locuri. Și acum, în valea Iordanului, este sare din belșug…

„Nevoia cea mai mare pe care o are lumea este aceea de bărbați care să nu se lase cumpărați sau vânduți, bărbați care să fie cinstiți și credincioși în adâncul sufletului lor, bărbați care nu se tem să spună păcatului pe nume, bărbați a căror conștiință este la fel de bine orientată către datorie, precum este acul busolei către poli, bărbați care vor lua o poziție neclintită pentru adevăr, chiar dacă s-ar prăbuși cerurile.

Însă un asemenea caracter nu este rezultatul accidentului; nu se datorează unor favoruri sau înzestrări deosebite ale Providenței divine. Un caracter nobil este rezultatul autodisciplinării, subordonării firii inferioare, firii superioare, predarea eului pentru a-L sluji pe Dumnezeu și pe om” (2).

Am observat că în limbajul cotidian sunt folosite expresii ca: „om fără caracter”, „om de nimic” sau „om cu un caracter de doi bani”. Știți ce mi se pare interesant? Faptul că astfel de expresii nu se folosesc, de regulă, în dreptul unor oameni care comit fapte grave. Nu am auzit, de exemplu, spunându-se despre Hitler că a fost un om de nimic; nici despre cei care fură miliarde din bugetul statului, nici despre soții violenți care-și abuzează soțiile și copiii. Aceștia sunt etichetați de societate drept criminali, hoți, corupți, violenți…

În general, eticheta de „om fără caracter” e pusă în dreptul cuiva care nu comite niște infracțiuni evidente, care-l pot duce la închisoare, ci e pusă în dreptul unor oameni care au niște defecte de caracter pe care legea nu le pedepsește. Iată câteva exemple:

– Un om care nu-și onorează promisiunile este privit drept un om fără caracter. Oare câți dintre cei care conduc lumea noastră și care ajung sus cățărându-se pe promisiuni electorale, sunt fără caracter? Câți, după ce „s-au văzut cu sacii în căruță”, uită ce au promis?

Și Biblia ne dă astfel de exemple. Paharnicul lui faraon, timp de doi ani, „a uitat” ce îi promisese lui Iosif. Pentru „uitarea” sa, Iosif a trebuit să facă doi ani de închisoare în plus, fără să fie vinovat de niciun rău. Paharnicul, un demnitar respectat în societatea lui, era nimic mai mult decât un om fără caracter.

Biblia este foarte clară în privința destinului pe care-l vor avea astfel de oameni. Psalmistul David se întreabă la începutul Psalmului 15: „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe Muntele Tău cel sfânt” (Psalmul 15:1)? Cu alte cuvinte: „Doamne, cine va fi mântuit?”

Răspunsul cuprinde, printre altele, un amănunt care ne interesează în mod deosebit:

„El (cel ce va primi dreptul de a moșteni viața veșnică n.n.) nu-și ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui” (Psalmul 15:2‑5).

Ai promis ceva? Împlinește-ți promisiunea, oricât ar costa aceasta. Caracterul și mântuirea sunt mai importante decât orice altceva. Biblia îl îndeamnă pe orice om ca „să nu-și calce cuvântul, ci să facă potrivit cu tot ce i-a ieșit din gură” (Numeri 30:2; vezi și Deuteronomul 23:22).

– Un om viclean, cu două sau mai multe fețe, este un om fără caracter. Capitolul 23 al Evangheliei lui Matei este unul din cele mai dure capitole din Biblie. Putem întrezări aici ceva din ceea ce Scriptura numește „mânia Mielului”.

Ce păcat e demascat în mod deosebit în această ocazie de către Iisus? Fățărnicia, fariseismul, ipocrizia, duplicitatea… A spune despre cineva că este un om fără caracter este un mod elegant de a-l caracteriza. Mântuitorul nu cruță însă acest păcat și, în limbajul Său, El folosește cuvinte și expresii de o duritate extremă: „nebuni”, „orbi”, „șerpi”, „pui de năpârci”, tocmai pentru ca să înțelegem cât de mult urăște Dumnezeu păcatul fățărniciei.

– Un om lipsit de recunoștință este un om fără caracter. Omul căruia i-ai făcut numai bine, pentru care ai sacrificat din timpul tău, din pâinea ta și din viața ta pentru el, dar care uită să-ți spună un simplu: „Mulțumesc!” nu poate fi altceva decât un om fără caracter.

Câtă durere răzbate din cuvintele Mântuitorului, rostite la întoarcerea singurului om recunoscător din cei zece leproși vindecați: „Oare n-au fost curățiți toți cei zece? Dar ceilalți nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu” (Luca 17:15‑18)?

De ce nu s-au întors și ceilalți nouă leproși vindecați pentru a-I mulțumi lui Iisus? Pentru că erau oameni fără caracter. Despre astfel de oameni, în grădina cărora nu crește niciodată „floarea recunoștinței”, Pavel scrie: „Măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gânduri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1:21).

O scriitoare britanică a scris o povestire tulburătoare (nu știu dacă e reală sau nu!). Chiar dacă ar fi doar o simplă parabolă, aceasta vorbește despre un om fără caracter, lipsit de recunoștință.

Într-un oraș englez, doi tineri se îndrăgostesc. Ea – o tânără mignonă, palidă, înclinată spre literatură și filozofie, dar grav bolnavă de inimă. El – un tânăr atlet, bronzat, plin de viață și sănătate. Deoarece contrariile se atrag, cei doi se îndrăgostesc, însă își dau seama că, din cauza bolii, nu vor putea întemeia un cămin.

La un moment dat, fata e internată în spital. După ce o consultă, medicul își dă seama de gravitatea situației și le comunica celor doi că singura șansă de supraviețuire pentru ea este un transplant de cord. Aflând trista veste, tânărul ia o hotărâre nemărturisită: se duce la bazinul de înot, scrie un mic testament, apoi se aruncă în bazinul golit de apă. Pe bilet, tânărul scrisese că dorea ca, după moartea lui, inima lui să-i fie donată iubitei sale.

Urmează operația de transplant care este o reușită deplină. După doi ani, un reporter află totul despre gestul băiatului și motivația acestuia, scriind un articol în care demonstrează că nu a fost vorba de un accident, ci de un act de sinucidere. După apariția articolului în ziarul local, la ușa medicului care a făcut transplantul bate nervos o tânără plină de viață, îmbrăcată modern și foarte revoltată din cauza celor scrise în presă.

„Doctore, sunt foarte revoltată. E un neadevăr ceea ce scriu ziarele. Nu e admisibil așa ceva… Prietenul meu a murit într-un accident banal, iar eu am avut norocul să-i primesc inima. Vă rog, interveniți și opriți presa să mai scrie altceva.”

Medicul o privește pe tânăra revoltată cu tristețe, apoi îi spune: „Cred, domnișoară, că prietenul tău a murit degeaba pentru tine. Totul a fost zadarnic…”

Concluzii

„Caut un om” – spune Dumnezeu. Printre miliardele de ființe umane ce locuiesc pe frumoasa planetă albastră, Creatorul caută oameni de caracter, oameni care să stea de partea adevărului și dreptății chiar dacă s-ar prăbuși cerul peste ei. El caută oameni ca Daniel, Iosif, Moise, Iov… Oameni care să strălucească pe cerul întunecat al veacului în care trăim.

Voi fi și eu unul dintre ei? Vei fi și tu? Sau, cel puțin, dorim să devenim astfel de oameni? Dacă dorim, înseamnă că încă suntem pe drumul cel bun, înseamnă că încă nu am pierdut din vedere ținta.

Fie ca la această căutare a lui Dumnezeu să existe un răspuns încurajator din partea Lui: „Da, i-am găsit. Sunt aici, în mult întunecatul secol XXI…”

„Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oștirilor. Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său care-i slujește. Și veți vedea din nou atunci deosebirea dintre cel ce slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește” (Maleahi 3:17‑18).

Aceasta va fi deosebirea dintre oamenii de caracter și oamenii fără caracter…

Lori Balogh

Referințe:

(1) E. G. White, „Căminul Adventist”, cap. 1, „Atmosfera căminului”

(2) E. G. White, „Educație”, cap. „Viețile unor mari bărbați”