Cauze și efecte
– Câte ceva despre originea necazurilor –
Viața este o ecuație cu multe necunoscute. Dorim ca toate lucrurile să meargă bine însă, din nefericire, uneori apar și surprize neplăcute… Cu toții ne dorim sănătate, însă uneori apare boala. Cu toții dorim prosperitate materială, dar sunt perioade în viață în care trebuie să ne confruntăm cu lipsuri. Cu toții dorim siguranță în circulație, dar se mai întâmplă și accidente…
Când lucrurile nu merg așa cum ar trebui, ideal este să analizăm cauzele eșecului. Un eșec, indiferent în ce domeniu s-ar produce el și a cărui cauză nu este depistată, se poate repeta oricând, producându-ne multă durere inutilă.
Biblia, în calitatea ei de manual de morală, ne prezintă numeroase exemple de situații nedorite în care omul trebuie să caute adevărata cauză a unui eșec sau altul. Una dintre aceste situații de criză prin care a trecut poporul Israel este relatată în 1 Samuel 4:1‑11. Este vorba de un moment din istoria zbuciumată a perioadei judecătorilor, cea care a precedat perioada monarhică. În esență, pasajul biblic ne vorbește despre un eșec pe plan militar în lupta împotriva veșnicului dușman reprezentat de filisteni.
Imediat după înfrângere, este convocat „Consiliul Suprem de Apărare al Țării ” (CSAT), în ședința căruia subiectul principal discutat este: „Pentru ce ne-a lăsat Domnul să fim bătuți azi de filisteni?”
Au loc discuții aprinse între diferitele „partide”, fiecare dintre ele arătând spre o anumită cauză a eșecului militar suferit. Unii insistă asupra lipsei armamentului modern, alții pe lipsa pregătirii militare; unii spun că poporul are prea puțini recruți încorporați, în timp ce alții susțin că adevărata cauză este lipsa unui serviciu de contraspionaj eficient. În final, unii pun vina pe condițiile climaterice și de relief… După dezbateri interminabile, se ajunge la o concluzie comună: cauza înfrângerii este lipsa chivotului din mijlocul taberei militare.
Era aceasta adevărata cauză a înfrângerii? Nicidecum! Dovada În urma hotărârii luate, chivotul este adus în mijlocul taberei militare a evreilor, lupta cu filistenii este reluată și… din nou înfrângere. Care era de fapt adevărata cauză a înfrângerii? Este surprinzător conținutul primului verset al capitolului 4 al primei cărți a lui Samuel: „Chemarea lui Samuel a ajuns la cunoștința întregului Israel. Israel a ieșit înaintea filistenilor ca să lupte împotriva lor…”
Pare a fi o ruptură între cele două afirmații din text. Ce legătură poate exista între chemarea lui Samuel ca profet și război? Ce legătură poate fi între religie și campaniile militare? Tocmai aici găsim adevărata cauză a eșecului evreilor, cauză pe care ei n-au vrut să o recunoască. Ce ar fi trebuit să facă israeliții înainte de a face primul pas într-o problemă atât de serioasă cum este cea a războiului?
Desigur, ei ar fi trebuit să caute sfatul, ocrotirea, călăuzirea și biruința la Dumnezeu prin mijlocirea profetului Său. Din nefericire, evreii n-au făcut acest lucru. Deși Samuel era deja recunoscut ca profet, israeliții s-au gândit probabil că sfatul lui era bun în probleme morale, nu și în cele militare. Și au pornit la luptă doar pentru a cunoaște gustul amar al înfrângerii.
Ce a urmat, știm deja din raportul Scripturii: o cauză greșit identificată a dus la o înfrângere și mai mare. Dacă în prima lupta au pierit 4 000 de oameni, în urma celui de-al doilea eșec au pierit nu mai puțin de 30 000 de oameni. Însă pierderea cea mai grea a fost cea a moralului.
Poporul căzuse, fără să știe, în idolatrie. Căci ce poate să însemne încrederea într-un obiect, fie el unul sfânt, aparținând Sanctuarului, decât idolatrie? Cu ce se deosebeau israeliții, care își puseseră încrederea într-un obiect sfânt, de filistenii păgâni care făceau același lucru cu idolii lor? Iată unde poate duce identificarea greșită a cauzei unui eșec!
Cartea lui Iov este plină de alte exemple cu privire la greșeli pe care le poate face omul atunci când încearcă să găsească adevărata cauză a unor necazuri. Asupra lui Iov, a cărui viață neprihănită este apreciată de Însuși Dumnezeu, se abat, într-un interval foarte scurt, șapte nenorociri teribile. Într-o succesiune galopantă, desprinsă parcă dintr-un scenariu horror, Iov își pierde pe rând averea (deosebit de mare pentru acele timpuri!), copiii (nu unul sau doi, ci toți cei zece!), sănătatea (o boală teribilă neidentificată), sprijinul moral al soției care cedează psihic și, nu în ultimul rând, empatia celor mai buni prieteni ai săi.
Este interesant de observat cum au perceput cei din jurul lui Iov cauza acestor nenorociri. Unii sunt siguri că „focul lui Dumnezeu a căzut din cer” (Iov 1:16), nimicindu-i o parte din avere; alții pun vina pe oameni (vezi Iov 1:15,17), iar alții găsesc cauza în forțele dezlănțuite ale naturii (vezi Iov 1:19). În final, „prietenii” patriarhului încep să filozofeze și, mergând pe firul unui raționament omenesc, ajung repede la o concluzie unanimă: Dacă Iov ar fi fost neprihănit, Dumnezeu l-ar fi ocrotit. Deci, pentru că atâtea nenorociri s-au abătut asupra lui, înseamnă că Iov este un mare păcătos.
Aceasta era adevărata cauză a suferințelor lui Iov? Era Iov un păcătos atât de mare încât să atragă dintr-o dată asupra lui toate nenorocirile posibile? Dacă nu ar exista primul capitol al cărții în care cortina este dată la o parte, permițându-ne să vedem ce se întâmplă în culise, poate că și noi am oscila între aceste păreri. Biblia însă nu ne lasă în confuzie cu privire la adevărata cauză a suferințelor lui Iov.
Versetul 12 al primului capitol ne spune că „Satana a plecat dinaintea Domnului” cu permisiunea de a încerca loialitatea lui Iov față de Dumnezeu. Acum înțelegem? Nu Dumnezeu era adevărata cauză a nenorocirilor abătute asupra omului, nici oamenii, nici natura dezlănțuită… Adevărata cauză se află în ura înverșunată a lui Satana împotriva unui om care, prin viața sa neprihănită, Îi aducea onoare Creatorului său.
Și acum, un ultim exemplu: Iisus pe cruce. Să încercăm să ne imaginăm scena răstignirii. Iisus, Fiul neprihănit al Tatălui, este răstignit între doi tâlhari, trăind ultimele clipe ale agoniei morții. În jurul crucii, câțiva ucenici speriați și derutați, care nu mai știau ce să creadă despre Domnul lor, apoi câțiva soldați romani brutali, câțiva farisei și cărturari de pe fețele cărora se putea citi satisfacția împlinirii unei dorințe, precum și mulțimea curioasă și atât de oscilantă în sentimentele ei.
Cu siguranță că în inimile multor oameni care-L cunoscuseră pe Iisus se ridicau nenumărate întrebări: De ce acest om neprihănit trebuie să moară în felul acesta? Care e cauza? Unii raționează după un șablon deja cunoscut: Dacă acest om este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu – așa cum pretinde -, atunci nu ar fi lăsat să moară pe cruce. Dacă Dumnezeu nu intervine, înseamnă că acest Iisus nu este ceea ce pretinde a fi, ci este un impostor. Deci merită să moară pe cruce!
Aceasta era adevărata cauză a suferințelor Mântuitorului? El suferea și murea pentru că era păcătos și era părăsit de Tatăl ceresc? Nicidecum! Dacă în acele clipe evreii și-ar fi reamintit măcar două versete din profeția mesianică a lui Isaia, ei ar fi fost feriți de greșeala de a judeca în felul acesta ceea ce se întâmpla pe cruce.
„Totuși El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui. Și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53:4‑5).
Suferea Iisus din cauza păcatului Său, așa cum credeau cei mai mulți dintre cei adunați în jurul crucii? Nicidecum! Dacă El se afla acolo, în cea mai umilă postură posibilă pentru un Fiu de Dumnezeu, atunci aceasta se întâmpla pentru noi și din cauza păcatelor noastre, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).
Riscul de a eșua în depistarea adevăratelor cauze ale unor nenorociri care se abat asupra noastră este permanent. Nicio generație de oameni nu este scutită de o astfel de greșeală. Eclesiastul ne asigură că „ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut, se va mai face. Nu este nimic nou sub soare” (Eclesiastul 1:9).
Oare în acest veac modern plin de descoperiri uimitoare ale științei și tehnicii, vor mai greși oamenii în a stabili adevăratele cauze ale unor eșecuri, nenorociri și necazuri? Profețiile biblice referitoare la timpul sfârșitului descriu o lume frământată de tot felul de probleme și crize, aducându-i pe oameni și pe conducătorii lor la disperare. Însuși Mântuitorul ne avertizează că „pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor. Oamenii își vor da sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate” (Luca 21:25‑26).
Este numai normal ca în mijlocul unei crize oamenii să caute cauza ei, pentru a ști cum să iasă din ea. Însă în mijlocul crizei finale, în care va intra întreaga lume, se va face aceeași greșeală. De data aceasta, „țapul ispășitor” pentru toate nenorocirile care se vor petrece pe pământ vor fi considerați cei care vor rămâne loiali Legii lui Dumnezeu.
„Aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu vor fi acuzați de a fi adus nenorocirile peste lume și vor fi priviți ca fiind cauza frământărilor îngrozitoare ale naturii, a luptei și a vărsării de sânge dintre popoare, care umplu pământul de durere” (1).
Desigur, va exista și un raționament pentru care majoritatea omenirii va gândi astfel: „Când îngerul harului își va strânge aripile pentru a pleca, Satana va face faptele ticăloase pe care demult dorea să le facă. Furtuni și uragane, războaie și vărsare de sânge… În aceste lucruri se desfătează el, adunându-și recolta. Așa de complet vor fi înșelați oamenii de către el încât vor declara că aceste calamități sunt rezultatul pângăririi primei zile a săptămânii. De la amvoanele bisericilor va fi auzită declarația că lumea este pedepsită pentru că duminica nu este onorată așa cum ar trebui să fie. Și nu se va cere mare forță de imaginație pentru ca oamenii să poată crede aceasta” (2).
Vremurile acestea nu sunt departe de noi. Natura ne-a obișnuit deja cu manifestările ei extreme. Decăderea morală, corupția și violența sunt în continuă creștere, autoritățile simțindu-se adesea depășite de situație. Tendința firească în momente de criză este căutarea țapilor ispășitori. Cine vor fi aceștia?
În SUA există deja semnale de găsire a țapilor ispășitori pentru toate nenorocirile care se abat asupra națiunii americane în ultima vreme. Mișcarea cu tot mai mare influență în America, numită „Majoritatea morală”, îi acuză în mod direct pe cei care nu păzesc duminica, ei fiind cauza declinului economic și al dezastrelor naturale tot mai frecvente. Dacă susținătorii acestei idei ar citi Biblia cu mai multă atenție și fără prejudecăți, ar ajunge la o cu totul altă concluzie.
Cartea Deuteronomul are un capitol dedicat în mod special binecuvântărilor și blestemelor (cap. 28). Dumnezeu atrage atenția poporului Său de atunci, dar și de astăzi, că fericirea și prosperitatea lui depinde de o ascultare deplină față de Legea Sa: „Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi și nu vei împlini toate poruncile Lui și toate legile Lui pe care ți le dau astăzi, iată toate blestemele care vor veni peste tine și de care vei avea parte… „ (Deuteronomul 28:15).
Păzirea duminicii ca zi de odihnă săptămânală nu este o poruncă de origine divină, ci omenească. Biblia nu ne dă nici cel mai mic indiciu că Sabatul zilei a șaptea – adevărata zi de odihnă și închinare specificată în Porunca a patra a Decalogului -, ar fi fost schimbat în favoarea duminicii. Dacă Dumnezeu va îngădui ca lumea să treacă printr-o criză teribilă în finalul istoriei sale, aceasta nu se va întâmpla din cauza sfidării unui Decalog modificat după voința omului, ci din cauza sfidării Legii lui Dumnezeu așa cum a lăsat-o El omenirii.
Într-adevăr, nu este nimic nou sub soare! Oamenii nu au învățat nimic din greșelile trecutului și continuă să caute cauzele eșecurilor și necazurilor lor într-o altă direcție decât cea adevărată. Câtă nevoie avem de un spirit de discernământ corect în găsirea adevăratelor cauze ale lucrurilor rele ce ni se întâmplă!
Dar de unde să dobândim acest discernământ? „Dacă vreunuia din voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată” (Iacov 1:5).
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Tragedia veacurilor”, p. 564
(2) E. G. White, „Review and Herald”, 17 sept. 1901
