Curat și totuși necurat…
– Paradoxul vieții creștine –
În Biblie există o mulțime de lucruri pe care nu le putem înțelege prin modul nostru de gândire omenesc. Oricât am fi de pregătiți în școlile lumii, întotdeauna vom întâlni pe paginile ei enunțuri, situații și întâmplări care ni se vor părea paradoxale, contradictorii și, prin urmare, greu de explicat.
Și este numai firesc să se întâmple acest lucru, având în vedere că uneori, între modul nostru de gândire și cel al lui Dumnezeu, este o distanță uriașă. „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre” (Isaia 55:8‑9).
În esență, adevărata credință presupune acceptarea de către om a modului de gândire a lui Dumnezeu. Și nu este vorba doar de o acceptare teoretică ci, mai ales, de o trăire a acestui mod de gândire în viața de zi cu zi. Iată unul dintre paradoxurile vieții de credință, prezent în trei situații diferite:
1) Portretul moral al lui Iov, personajul principal al cărții care-i poartă numele. Să observăm cum îl privește pe Iov Scriptura, cum îl privește Dumnezeu și cum se privește Iov pe sine.
– Scriptura: „Era în țara Uț un om care se numea Iov. Și omul acesta era fără prihană și curat la suflet. El se temea de Dumnezeu și se abătea de la rău” (Iov 1:1).
– Dumnezeu: „Domnul a zis Satanei: Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” (Iov 1:8; 2:3).
– Iov despre sine: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă” (Iov 42:5‑6).
Care este adevărul? Iov era un om neprihănit sau era un om păcătos? Dacă Dumnezeu îl considera neprihănit, de ce acest om se considera păcătos? Și, dacă într-adevăr era păcătos, atunci de ce Dumnezeu vedea în el un om cu un caracter moral deosebit?
Dacă am gândi după logica omenească, am ajunge la o dilemă tulburătoare: fie Dumnezeu e nedrept și părtinitor, fie Iov este fățarnic. Și totuși, Biblia nu greșește. Suntem în fața unui paradox al vieții de credință care, pe scurt, poate fi redat astfel: „neprihănit și totuși păcătos” (sau invers!).
2) Viața apostolului Pavel ne aduce în atenție un paradox asemănător. Iată două afirmații „contradictorii” pe care le face Pavel în epistolele sale:
„Nu că am și câștigat premiul sau că am ajuns desăvârșit; dar alerg înainte căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Christos Iisus” (Filipeni 3:12).
„Gândul acesta să ne însuflețească pe toți care suntem desăvârșiți” (Filipeni 3:15).
Care era adevărul în cazul lui Pavel? Era el desăvârșit sau nu? Într-un pasaj al epistolei susține un lucru, pentru ca doar la câteva texte distanță să susțină contrariul… Suntem în fața aceluiași paradox: „desăvârșit și totuși nedesăvârșit”.
3) Iisus și ucenicii în camera de sus. La un moment dat, Mântuitorul le spune ucenicilor Săi: „Voi sunteți curați, dar nu toți” (Ioan 13:10‑11). La doar câteva ore după această declarație, toți ucenicii se leapădă, sub o formă sau alta, de Mântuitorul lor. În mod deosebit, Petru se remarcă prin trădarea sa.
Se pune întrebarea: Erau într-adevăr curați ucenicii? Dacă da, atunci de ce L-au părăsit pe Domnul lor în momentele în care El avea cea mai mare nevoie de sprijinul lor? Ne aflăm în fața aceluiași paradox: „curat și totuși necurat”.
Ce pot să însemne aceste afirmații? Sunt ele niște contradicții ale Bibliei, alimentând scepticismul unor oameni care se grăbesc să arunce cu noroi în Cuvântul lui Dumnezeu?
În realitate, nu este vorba de nicio contradicție, ci de un adevăr care a stat la baza protestantismului încă de la apariția lui. Martin Luther a exprimat acest mare adevăr (paradoxal pentru noi) în doar câteva cuvinte laconice: „Simul justi et pecatores”, ceea ce poate fi tradus: „Neprihănit și, în același timp, păcătos”.
Se impune o precizare: La cine se referă paradoxul enunțat mai sus: la oamenii nepocăiți și străini de Dumnezeu sau la aceia care, deși sunt plini de defecte și păcate, s-au întors cu întreaga lor ființă spre Creatorul și Răscumpărătorul lor?
Răspunsul reiese clar din cele trei exemple amintite mai sus. Iov, Pavel și ucenicii (cu excepția lui Iuda!) erau oameni ai credinței, oameni care își legaseră destinul lor vremelnic și veșnic de Cel care le era Domn și Mântuitor. Câteva citate din scrierile reformatorilor conțin același paradox al vieții de credință:
1) „Nimeni nu poate tăgădui că păcatul este încă prezent în toți oamenii botezați și sfinți de pe pământ și că ei trebuie să se lupte împotriva lui… Păcatul rămâne și după botez. Toate păcatele sunt spălate, dar rămâne totuși ceva care trebuie spălat. Orice faptă bună a sfinților în vreme ce sunt peregrini în această lume este păcat… Sfinții sunt neprihăniți și totuși murdari în același timp” (1).
2) „În ceea ce privește poziția că nu există deloc păcat în credincios, niciun gând pământesc, nicio înclinație spre alunecare înapoi, ea este contrară Cuvântului lui Dumnezeu și, în aceeași măsură, experienței copiilor Săi. Aceștia simt în mod permanent că inima lor este înclinată spre îndepărtare de Dumnezeu, o tendință naturală spre rău și spre alipire de lucrurile acestui pământ. Ei sunt zilnic conștienți că păcatul rămâne în inimă și că mândria, îndărătnicia și necredința se lipesc de tot ceea ce vorbesc sau fac, chiar de cele mai bune fapte și de cele mai sfinte datorii. Și totuși, în același timp, ei știu că sunt din Dumnezeu. Ei nu se pot îndoi niciodată de acest lucru nici măcar pentru o singură clipă. Ei simt Spiritul Său mărturisind împreună cu duhul lor că sunt copii ai lui Dumnezeu. Ei se bucură în Dumnezeu prin Iisus Christos prin care ei au primit acum ispășirea. Astfel că ei sunt asigurați în aceeași măsură că păcatul se află în ei și că Christos este în ei nădejdea slavei” (2).
3) „Într-adevăr, Christos nu poate domni acolo unde domnește păcatul și El nici nu va locui acolo unde păcatul este îngăduit. Dar El se află acolo și locuiește în inima fiecărui credincios care luptă contra tuturor păcatelor, deși el nu este încă curățat potrivit cu curățarea Sanctuarului” (3).
Acest adevăr exprimat de marii reformatori ai creștinismului poate fi regăsit și în scrierile de mai târziu ale E. G. White:
1) „Nimeni dintre apostoli și profeți nu a pretins vreodată că este fără păcat. Oameni care au trăit cel mai aproape de Dumnezeu, oameni care și-ar fi sacrificat viața mai degrabă decât să comită cu știința un lucru rău, oameni pe care Dumnezeu i-a onorat cu lumină și putere divină, au mărturisit păcătoșenia firii lor” (4).
2) „Deoarece experiența nașterii din nou îi aparține, nu urmează ca creștinul să-și încrucișeze mâinile, mulțumit cu ceea ce s-a realizat pentru el. Acela care s-a hotărât să intre în împărăția spirituală va constata că toate puterile și pasiunile nerenăscute, sprijinite de forțele împărăției întunericului, sunt așezate în ordine de bătaie împotriva lui. În fiecare zi el trebuie să-și reînnoiască consacrarea, în fiecare zi să se lupte împotriva răului. Obiceiuri vechi, tendințe spre rău ereditare se vor lupta pentru stăpânire și împotriva lor el trebuie să fie mereu în gardă, luptând pentru biruință în puterea lui Christos” (5).
Și acum, un citat foarte scurt care conține, în esență, exprimarea marelui paradox al vieții de credință (merită să fie memorizat!):
„Cu cât te apropii mai mult de Iisus, cu atât mai plin de greșeli vei apărea în ochii tăi proprii” (6).
Se impune o subliniere importantă: Cu cât te apropii mai mult de Christos, îți vei simți mai mult păcătoșenia „în ochii tăi”. Dacă păcătoșenia va fi simțită și de cei din jur, atunci într-adevăr e ceva în neregulă cu viața ta de credință.
Ne aflăm, așadar, în fața unei „legi” care guvernează viața spirituală a omului. Și, asemenea oricărei legi din lumea materială, și legile spirituale au consecințele și corolarul lor.
Consecințele: Cu cât te vei apropia mai mult de Iisus, te vei vedea mai murdar, mai păcătos. Aceasta te va face mai dependent de El și mai umil în relația cu Dumnezeu și cu semenii. În felul acesta, vei fi mai pregătit să primești haina neprihănirii lui Christos. Cu cât te vei apropia mai mult de Iisus și cu cât te vedea mai păcătos, vei urî mai mult păcatul, te vei strădui să duci o viață mai curată. Vei deveni mai sfânt…
Corolarul: Cu cât te vei depărta mai mult de Iisus, cu atât vei apărea mai curat, mai nevinovat în proprii tăi ochi. Oamenii care erau cel mai departe de spiritul Domnului Christos în perioada lucrării Sale pământești erau fariseii. Ce părere aveau despre ei înșiși acești nefericiți oameni? Scriindu-le credincioșilor din Filipi despre perioada în care trăia ca un fariseu, apostolul Pavel subliniază: „Eu care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin, evreu din evrei; în ce privește Legea, fariseu… cu privire la neprihănirea pe care o da Legea, fără prihană…” (Filipeni 3:5‑6).
Acestor oameni „fără prihană” Mântuitorul le adresează cele mai dure și mai directe mustrări din câte există pe paginile Bibliei (vezi Matei cap. 23). Pe acești oameni „neprihăniți” în proprii lor ochi, Iisus îi numește „pui de năpârci”, „șerpi”, „povățuitori orbi”, „fățarnici”, „morminte văruite”, „nebuni și orbi”…
Dintre toate situațiile posibile în care se poate găsi un om în relația sa cu Dumnezeu, cea a laodiceanului este cea mai deplorabilă. De ce? Pentru că el este rupt de realitate, trăind în lumea iluzorie a unei păreri bune despre sine. El crede despre sine: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, în timp ce Dumnezeu îl vede în adevărata lui înfățișare: „Și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol” (Apocalipsa 3:17).
De aceea, cât de multă nevoie avem să ne apropiem de Domnul și Căpetenia neprihănirii noastre! Chiar dacă această apropiere presupune experiența trăirii paradoxului amintit. Nimeni să nu se descurajeze dacă, pe măsură ce înaintează în viața de credință și se apropie mai mult de Dumnezeu, va descoperi mai multe pete pe haina caracterului său! E numai firesc să se întâmple astfel și ar fi rău dacă nu s-ar întâmpla acest lucru. Când te împiedici seara pe stradă, nu poți vedea în întuneric cât de murdare îți sunt hainele. Dar, pe măsură ce te apropii de o sursă de lumină, murdăria devine tot mai vizibilă, făcându-te conștient de starea ta și de nevoia de curățare.
Nu dispera dacă, fiind la începutul experienței tale cu Dumnezeu, vei constata că păcatul încă există în viața ta. El a existat întotdeauna, însă acum ești mai conștient de prezența lui decât înainte. Spre sfârșitul vieții și lucrării sale, apostolul Pavel mărturisește cu toată onestitatea sa, și nu de complezență: „Iisus Christos a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Timotei 1:15).
Dacă și tu poți spune același lucru cu toată convingerea, ești pe drumul cel bun. Înseamnă că ești atât de aproape de Iisus încât îți poți vedea întreaga păcătoșenie, dorind cu atât mai mult harul și mântuirea Sa.
Lori Balogh
Referințe:
(1) Martin Luther, „Opere timpurii”, p. 13
(2) „Predicile lui Wesley”, p. 12‑13
(3) Idem
(4) E. G. White, „Parabolele Domnului”, p. 160
(5) E. G. White, „Istoria faptelor apostolilor”, p. 476‑477
(6) E. G. White, „Calea către Christos”, p. 64
