Gândurile lui Dumnezeu și gândurile noastre
– Despre valoarea lucrurilor –
Uneori ni se pare cât se poate de normal ca, viețuind zi de zi cu privirea îndreptată în jos, spre problemele noastre pământești, gândurile și mentalitatea noastră să coboare la același nivel terestru. Și totuși, nu este normal să se întâmple acest lucru…
Unul dintre motivele pentru care a fost lăsată Biblia omenirii este acela de a ne aduce într-un contact mai direct cu modul de gândire al lui Dumnezeu. Un mod de gândire pe care trebuie să-l înțelegem tot mai bine și pe care trebuie să ni-l însușim tot mai deplin, dacă dorim ca vreodată să locuim în prezența Sa.
Are Biblia ceva de spus în privința gândurilor lui Dumnezeu în comparație cu gândurile noastre, ale oamenilor? Desigur! Iată ce afirmă Însuși Dumnezeu:„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre” (Isaia 55:8‑9).
Putea oare să se găsească un alt termen de comparație mai potrivit pentru a sugera distanța uriașă care există între două moduri de gândire, între două mentalități atât de diferite? Ce poate fi mai îndepărtat decât cerurile, decât galaxiile văzute sau încă nedescoperite de ochiul omenesc?
Versetul citat mai sus nu este pus în Biblie pentru a ne speria sau a ne descuraja, ci, mai degrabă, pentru a ne provoca de a cunoaște gândurile lui Dumnezeu și a încerca să ni le însușim. Să facem un mic pas în acest sens și să înțelegem ceva din felul în care Dumnezeu privește lumea, oamenii, bunurile și problemele cu care ne confruntăm zilnic, pornind de la o profeție mesianică din Psalmi: „Eu voi vesti hotărârea Lui” – zice Unsul. „Domnul Mi-a zis: „Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi și-Ți voi da neamurile de moștenire și marginile pământului în stăpânire!” (Psalmul 2:7‑8).
Nu vi se pare o promisiune prea îndrăzneață? Dumnezeu Tatăl Îi promite Fiului nu o cetate, nu o țară, nu un continent, ci întreagă planetă în stăpânire. În timpul acesta, lumea, temându-se de dictatură, elaborează tot felul de legi care să preîntâmpine situația în care puterea să fie acumulată în mâna unui singur om.
De aici s-a născut principiul separării puterilor în stat, conform căruia puterea se împarte între executiv (guvern), legislativ (parlament) și justiție. Dacă s-ar întâmpla ca unul dintre aceste foruri ale puterii să greșească, celelalte două foruri au imediat mijloacele de a contracara tendințele dictatoriale și de a remedia situația.
Dumnezeu se pare că lucrează contrar gândirii omenești, făgăduindu-I Fiului Său întrupat puterea absolută și întreaga autoritate asupra pământului. De ce face Tatăl acest lucru? Nu este riscant? Nu există riscul ca, odată deținută întreaga putere, Fiul să se depărteze de voința Tatălui?
Când Dumnezeu Tatăl Îi face Fiului Său o asemenea promisiune, El știe că nu riscă nimic. El știe că, având în mâinile Sale întreaga putere, Fiul va aprecia poziția acordată și va acționa în deplină armonie cu voința Lui.
Cum a ajuns Fiul în situația ca, fără nicio ezitare, să I se promită și să I se dea în stăpânire întregul Pământ? De ce nu există nicio teamă că Fiul nu va ști cum să-l conducă? În aflarea răspunsului la aceste întrebări, câteva versete din epistolele lui Pavel ne vor fi de mare ajutor:
„El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca în Numele lui Iisus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Christos este Domnul” (Filipeni 2:6‑11).
Vedeți? Iisus nu a câștigat dreptul de a stăpâni peste omenire prin vreo afacere isteață, prin manevre electorale, prin promisiuni populiste sau prin sforării politice. El a câștigat acest drept prin Jertfă.
Un pasaj biblic care întărește ideea aceasta este cel din Isaia 53:10‑11: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Dar, după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui și se va înviora.”
Da, Mântuitorul a câștigat autoritatea supremă asupra omenirii prin „munca sufletului Său”, prin suferințe inimaginabile pe care noi, oricât de teologi am fi, nu le vom înțelege niciodată. Când Iisus S-a întrupat în ieslea Betleemului, de un singur lucru s-a temut Satana: Că El îi va câștiga pe oameni pe această cale: printr-o muncă asiduă, cu sudoare transformată în sânge, prin suferință și jertfă.
Chiar momentele dramatice ale ispitirii în pustie (vezi Luca 4) demonstrează că, în spatele cuvintelor Diavolului, se afla acesta teamă ascunsă că Iisus va recâștiga lumea pierdută pe calea lepădării de sine și a jertfei: „Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărățiile pământului și I-a zis: „Ție Îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărații; căci mie îmi este dată și o dau oricui voiesc” (Luca 4:5‑6).
Oare să fi fost Diavolul atât de naiv încât să creadă că Iisus venise pe pământ pentru a câștiga terenuri, tronuri, poziție politică sau bogății? Nicidecum! El știa prea bine că Mântuitorul venise să-i câștige pe oameni. Ispitirea țintea, între altele, să-L determine pe Iisus să renunțe la „metoda” Lui de a câștiga lumea, adoptând-o pe cea sugerată de Diavol. Parafrazând cea de-a doua ispită (în versiunea lui Luca), ea ar putea suna astfel: „Știu că ai venit pentru oameni. Ți-i voi da. Nu e nevoie să treci pe la cruce. Îți propun o cale mult mai ușoară, dar cu același rezultat: închină-Te mie și lumea va fi a Ta.”
Din fericire pentru noi, răspunsul Domnului a fost un categoric „Nu!” Planul de Mântuire conceput în cer, în sânul Dumnezeirii încă din veșnicii, prevedea o singură cale valabilă pentru răscumpărarea omenirii: crucea și jertfa.
Vedeți de ce Mântuitorul merita toată încrederea de a fi numit „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (vezi Apocalipsa 19:16)? El merita din plin acest drept pentru că a câștigat lumea cu prețul propriei Sale jertfe.
Dar faptul de a fi câștigat omenirea cu un preț atât de mare – sânge de Fiu de Dumnezeu -, ne spune ceva despre valoarea pe care noi, oamenii, o avem în ochii lui Dumnezeu. Lucrul acesta ar trebui să ne încurajeze în cele mai grele momente ale vieții, când cei de lângă noi ne părăsesc, când norii întunecoși acoperă cerul existenței noastre. Avem o valoare imensă, incomensurabilă, în ochii Creatorului nostru, o valoare echivalentă cu viața unicului Său Fiu.
Dar nu numai oamenii au recăpătat valoare prin jertfa lui Iisus, ci și multe alte lucruri care ne înconjoară, aparținând vieții cotidiene. Un autor creștin reda acest gând în următoarele cuvinte:
„Noi datorăm chiar și viața aceasta pământească morții lui Christos. Pâinea pe care o mâncăm e răscumpărată prin trupul Lui frânt. Apa pe care o bem e răscumpărată prin sângele Lui vărsat. Nimeni, sfânt sau păcătos, nu mănâncă hrana sa zilnică fără să se hrănească cu trupul și sângele lui Christos. Crucea de pe Calvar este pusă ca o pecete pe fiecare pâine și se oglindește în fiecare izvor de apă” (1).
Ca oameni, ne-am obișnuit cu multe binecuvântări ale cerului, considerându-le ceva normal. Chiar le pretindem adesea și, atunci când Dumnezeu ni le oferă, le risipim sau ne jucăm cu ele, fără să ne dăm seama de valoarea lor, de prețul pe care Iisus l-a plătit pentru ca noi să beneficiem de ele.
Din nefericire, noi, oamenii, ne-am îndepărtat mult de modul de gândire al lui Dumnezeu, de valoarea pe care El o atribuie ființelor și lucrurilor de pe acest pământ. Și aceasta, tocmai din cauza faptului că am uitat cât de mult L-a costat pe El și cât de mult i-a costat pe unii dintre semenii noștri un anumit lucru de care ne bucurăm în viață. Iată câteva exemple de valori pe care le ignorăm, neștiind câtă trudă și suferință se ascund în spatele privilegiului de a ne bucura de ele:
1) Valoarea lucrurilor
Oare știm să apreciem corect adevărata valoare a lucrurilor? De obicei, o facem în funcție de criteriul banilor pe care i-am cheltuit pentru obiectul respectiv, mai puțin după valoarea în sine a obiectului.
Îl vezi pe câte un tânăr, de abia ajuns la vârsta majoratului, așezat plin de satisfacție la volanul unui automobil scump. Din felul cum șofează, cum bruschează frânele și volanul, și după scârțâitul cauciucurilor, îți dai repede seama că, de fapt, nu el a muncit banii pentru mașină, ci altcineva.
Apreciază el munca părinților care au economisit ban cu ban pentru că el să se bucure de această valoare? Apreciază el câtă muncă intelectuală s-a depus de-a lungul timpului, cât timp și resurse alocate cercetării în domeniu au fost cheltuite pentru ca să se ajungă la automobilul față de care se comportă atât de neglijent? Câtă cercetare, câte eșecuri, câte experiențe și dezamăgiri, câte nopți pierdute și câte cheltuieli de timp și bani pentru ca o inovație să depășească faza proiectului și să ajungă în mâinile oamenilor! Noi ne urcăm doar la volan, învârtim cheia în contact și pornim, fără să realizăm că, pentru a beneficia de aceste avantaje, cineva a sacrificat enorm.
Dar „banala” pâine pe care o avem zilnic pe masă? Cine realizează câți oameni au muncit pentru ca ea să ajungă pe mesele noastre! Câtă grijă din partea lui Dumnezeu de a trimite soare și ploaie la vreme pentru ca recolta agricultorului să fie îndestulătoare pentru toți!
2) Valoarea sănătății
Acum, când scriu aceste rânduri, tocmai sunt imobilizat în casă pentru o bună perioadă de timp. Un accident stupid, urmat de o operație la genunchi, mă face să apreciez mai mult decât oricând valoarea unei sănătăți bune. Când fiecare pas pe care-l fac necesită un efort deosebit, când unele lucruri pe care le făceam înainte singur acum nu le mai pot face fără ajutor, când depind de ajutorul și bunăvoința celor din jur pentru lucruri simple și banale, darul sănătății îmi apare într-o cu totul altă lumină.
Ce bine ar fi dacă am fi mereu conștienți că, pentru a ajunge ceea ce suntem, cineva a trudit, s-a sacrificat și s-a rugat pentru noi! Ce bine ar fi dacă nu am pierde din vedere că, pentru a ne bucura de toate cele care ne înfrumusețează viața, Iisus a suferit crucea, iar acum mijlocește pentru noi în Sanctuarul ceresc, trimițând de acolo raze de lumină și speranță!
3) Valoarea timpului
Citim uneori de cheltuielile mari care se fac pentru a crește viteza de circulație pe calea ferată. Aflăm cu uimire cât efort se depune de unele țări (Japonia, de ex.) pentru ca suma totală a întârzierilor de tren să reprezinte cât mai puține secunde într-un an. Câte cercetări, cât experimente, pentru ca să câștigăm câteva minute în plus pe zi!
Dar, după ce le-am câștigat, ce facem cu aceste minute? Poate le pierdem în fața unei vitrine, poate ne scapă printre degete spunând câteva bancuri unui prieten, poate dispar în fața televizorului, urmărind o emisiune de doi bani! Cineva a muncit ca eu să câștig mai mult timp liber, dar ce fac eu cu acest timp?
4) Valoarea oamenilor
Îl vezi pe câte un băiat șmecher care se apropie de o fată, îi zâmbește, apoi îi șoptește ceva la ureche… Trec zilele și fata e cucerită. Într-o zi, fata dispare de acasă. Însă, după ce băiatul se plictisește de noua lui aventură, o abandonează, reîncepând totul cu altă fată.
De ce se întâmplă în viață atât de des astfel de lucruri? De ce Don Juan-ii moderni sacrifică atât de ușor suflete omenești care, fiecare în felul lui, este un univers întreg? Știu astfel de indivizi cât valorează acel om?
Dacă, înainte să o cucerească, acel tânăr s-ar gândi la părinții ei, la nopțile nedormite, la munca sufletului lor pentru a face din fiica lor un om adevărat și frumos la fizic și la caracter, oare și-ar mai permite să se poarte cu ea ca și cu un șervețel, cu care te ștergi la gură și pe care-l arunci apoi la gunoi?
Am întâlnit odată, la o cabană situată undeva în creierul munților Iezer-Păpușa, o familie care avea un copil cu un handicap major. La trup, copilul părea să aibă 9 sau 10 ani. La minte însă, el părea de câteva luni. Era impresionant să vezi grija atentă de care se bucura acest copil dificil din partea părinților săi. Îi suportau cu răbdare toate zgomotele nearticulate și toate manifestările ciudate, se purtau cu el cu toată dragostea pe care o poate arăta un părinte copiilor săi.
M-am întrebat ce îi făcea pe acești oameni să arate atâta dragoste unui copil handicapat? Ar fi putut să-l abandoneze într-o instituție specializată, ar fi putut plăti un îngrijitor permanent pentru copilul lor sau, pur și simplu, ar fi putut să fie indiferenți față de nevoile lui. Însă ei se aflau la munte, la aer curat, petrecându-și vacanța într-un mediu în care sperau că acest copil se va simți ceva mai bine. Investiseră în acel copil toată dragostea, toate visele și așteptările
lor și nu puteau să-l abandoneze cu niciun chip.
Oare de ce nu acordăm semenilor noștri aceeași valoare pe care ne-o acordă Tatăl ceresc? „Mutilați” de păcat, după milenii de istorie a răului, degenerați fizic și moral, am fi meritat să fim abandonați pentru totdeauna pe planeta noastră răzvrătită. Și totuși, Dumnezeu nu ne-a abandonat. Suntem fiii și fiicele Lui și asta e de ajuns să avem valoare în ochii Lui.
Ce bine ar fi dacă noi, în calitate de frați ai aceluiași Tată, ne-am respecta și ne-am acorda aceeași valoare! Uneori însă, e suficient ca cineva rău-voitor să ne șoptească un singur lucru rău despre cineva, pentru ca să ne schimbăm întreaga atitudine față de acea persoană. Fără să verificăm, fără să ne convingem noi înșine dacă acel lucru e adevărat sau este doar o intrigă, deja am stabilit în inima noastră: omul acela nu mai are valoare în ochii noștri.
Dacă Dumnezeu ar proceda la fel cu noi? În timpul activității Sale pământești, vrăjmașii lui Iisus au încercat adesea să strice relația dintre El și ucenicii Săi. „Nu vezi? Nu știi ce fac și cine sunt aceia pe care Tu i-ai chemat lângă Tine?” – erau cuvinte pe care Iisus le auzea adesea (vezi Matei 12:2). Niciodată însă, Mântuitorul n-a îngăduit ca astfel de intrigi și „sforării” să scadă valoarea omului în ochii Săi. El știa că fiecare om, oricât ar fi de păcătos, are o valoare cât cea a sângelui Său de Fiu de Dumnezeu.
5) Valoarea Bibliei
Cuvântul lui Dumnezeu se găsește din belșug în casele noastre. Numai cine nu dorește nu are o Biblie la îndemână. Care e valoarea pe care i-o acordăm acestei cărți?
Ca să ajungă în mâinile noastre, au existat oameni care au scris-o, uneori în cele mai grele condiții. Alții au transcris-o prin eforturi ieșite din comun. Alții au tipărit-o, riscându-și viața pentru acest ideal. Alții, fără să riște mai puțin, au adus-o în casele noastre în vremuri în care puteai face cunoștință cu beciurile securității și cu închisoarea pentru un astfel de gest.
Astăzi Biblia se află în casele noastre datorită tuturor acestor oameni de sacrificiu. Dar ce valoare îi acordăm noi acestei cărți unice? Care e grosimea prafului care s-a depus pe coperțile ei în bibliotecă? Dacă astăzi Mântuitorul ar dori să mai scrie un mesaj către noi, nu ar mai trebui să se plece spre pământ, așa cum a făcut-o acum două milenii, ci ar putea scrie pe praful de pe coperțile multor Biblii necitite din casele noastre.
6) Valoarea iertării, a mântuirii
Astăzi, Evanghelia se predică în lume prin cele mai diferite mijloace. Mesaje ca: „Dumnezeu este dragoste”, „Iisus te iubește”, etc. se pot auzi la tot pasul. Au ajuns ca un refren arhicunoscut și plăcut urechilor noastre, făcându-ne să credem, în mod cu totul eronat, că harul lui Dumnezeu este ieftin. Iertarea pe care o oferă Dumnezeu omului păcătos a ajuns să fie privită asemenea bicarbonatului pe care îl ia un necumpătat după o masă copioasă. Omul își vede liniștit de viața sa păcătoasă, apoi, din când în când, o spovedanie rezolvă totul. Mâine? O va lua de la capăt…
Știm noi cât L-a costat pe Dumnezeu ca să ne poată ierta? Crucea și tot ce e legat de ea este răspunsul. Niciodată însă, nici chiar în veșniciile pregătite celor mântuiți, omul nu va putea realiza cât de mare a fost prețul iertării și mântuirii lui.
De ce ne iartă Dumnezeu? Unul dintre nenumăratele motive este și acesta: „Dar la Tine este iertare ca să fii de temut” (Psalmul 130:4). Da, Dumnezeu e dispus să ierte orice și oricui. Însă El mai dorește ceva: Să apreciem valoarea iertării pe care ne-o acordă și să ne schimbăm viața. Doar apreciind iertarea Sa la adevărata ei valoare, există garanția că nu vom mai iubi păcatul și vom începe o viață nouă.
Lista lucrurilor a căror valoare trebuie să o redescoperim prin prisma gândurilor lui Dumnezeu poate continua… Tatăl ceresc dorește să nu mai trăim la suprafața lucrurilor, ci să pătrundem treptat, dar sigur, în inima și gândurile Lui.
E nevoie să redescoperim valoarea ființelor omenești, valoarea vieții, a sănătății, a iertării și mântuirii; trebuie să învățăm din nou să acordăm valoare timpului, muncii, Cuvântului lui Dumnezeu, frumosului, naturii, caracterului și familiei. Trebuie să redescoperim valoarea bisericii în planul lui Dumnezeu de salvare a omului păcătos, dar și a altor mii și mii de lucruri lăsate de cer în folosul nostru.
Surogatele („gândurile oamenilor”) trebuie lăsate la o parte. În ceasuri de criză și, mai ales, în fața judecății divine, ele nu vor avea nicio valoare. De aceea, „să aveți în voi gândul acesta care era și în Christos Iisus…” (Filipeni 2:5).
De două mari avantaje vor beneficia cei care, prin toate mijloacele pe care le au la dispoziție, încearcă, încă din această viață, să se familiarizeze cu „gândurile lui Dumnezeu”:
1) Vor aprecia altfel binecuvântările pe care cerul le revarsă asupra lor.
2) În ziua mântuirii, când vor sta față în față cu Dumnezeu, nu se vor simți niște străini față de El. Având aceleași gânduri, aceleași principii, aceleași valori, omul Îl va recunoaște pe Tatăl său, iar Dumnezeu Își va recunoaște fiii și fiicele de pe pământ. Vom constata cu plăcere că semănăm între noi, vom trăi bucuria negrăită că familia cerească a fost reunită cu cea de pe pământ și o întreaga veșnicie vom gusta (și ne vom satura!) de toate comorile iubirii și înțelepciunii divine.
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Viața lui Iisus”, p. 648
