„Mâniați-vă și nu păcătuiți!”
– Este permisă indignarea? –
Vă propun un exercițiu de imaginație: Să „dezgropăm” dosarul vieții celui mai mare apostol al creștinătății – apostolul Pavel -, și, cercetându-i scrierile, să putem aprecia obiectiv viața și lucrarea sa.
Cineva ar putea obiecta: Cine suntem noi ca să ne permitem acest lucru? Dacă Biblia ne învață: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați!” (Matei 7:1), cum îndrăznim noi să-l judecăm pe cel mai eficient apostol al creștinătății?
Desigur, nu avem (încă!) autoritatea și competența de a judeca pe cineva. Doar Dumnezeu are dreptul să condamne sau să achite pe cineva, ținând cont că El are toate datele necesare, cunoscând inima omului, intențiile, motivațiile, gândurile lui ascunse și scopurile pe care le urmărește. Însă și nouă oamenilor ni s-a dat dreptul la un anumit fel de „judecată”. Pentru a nu confunda termenii, să numim această „judecată” ca fiind „apreciere”.
Zilnic și inconștient de cele mai multe ori, îi apreciem pe cei din jurul nostru în funcție de cuvintele, gesturile, faptele și mimica lor, dar și după influența pe care o lasă în urmă. După ce cântărim datele pe care le avem (doar cele vizibile, exterioare, care sunt puține la număr!), rostim anumite aprecieri, pozitive sau negative, despre o anumită persoană. Așadar, a aprecia viața cuiva nu înseamnă a-l judeca în sensul în care doar Dumnezeu are dreptul și competența de a o face.
Revenind la exercițiul de imaginație, să ne închipuim că ne aflăm într-un complet de judecată în care „inculpatul” este chiar marele apostol. Procurorul a pregătit un rechizitoriu bogat în care prezintă capetele de acuzare, care, citite telegrafic, ar putea cuprinde următoarele idei:
1) Apostolul Pavel a avut neînțelegeri destul de serioase cu unii dintre colaboratorii săi. Un exemplu elocvent este cel legat de relația lui cu Barnaba. Pasajul biblic din Faptele Apostolilor 15:36‑40 subliniază ideea că „neînțelegerea aceasta a fost destul de mare” (legat de prezența tânărului Marcu alături de ei în viitoarea călătorie misionară), astfel încât Pavel și Barnaba se despart.
Este permis ca în lumea creștină și la nivel atât de înalt să existe neînțelegeri? Este permis ca ele să ducă la despărțiri radicale, când Biblia ne asigură că numele celor 12 apostoli vor fi scrise pe cele 12 temelii ale Noului Ierusalim? Nu este acesta un motiv ca marele apostol să fie mustrat?
2) În introducerea Epistolei către Galateni, Pavel rostește o „anatemă”: „Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o altă Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Galateni 1:8).
Termenul „anatemă” este de origine greacă, însemnând „dat spre nimicire”, „blestemat”. Are voie un creștin să blesteme? Nu ne-a învățat Mântuitorul să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă? Nu ne învăța chiar Pavel: „Binecuvântați și nu blestemați!” (Romani 12:14)?
3) Pasajul biblic din Faptele Apostolilor 14:11‑14, relatând despre cele petrecute în cetatea Listra, în care Pavel și Barnaba erau pe punctul de a fi idolatrizați de mulțime, ne spune că cei doi, văzând că mulțimea se pregătea să le aducă jertfe, „și-au rupt hainele” (vers. 14).
Ce ați spune dacă unul dintre conducătorii bisericii, cu mare influență și stimat de toți, și-ar rupe hainele în fața bisericii atunci când ceva nu merge conform dorințelor și planurilor lui? Nu vi s-ar părea un gest necugetat? Un gest care arată că nu mai există autocontrol.
4) În Epistola care credincioșii din Corint, Pavel afirmă: „De vreme ce mulți se laudă după firea pământească, mă voi lăuda și eu” (2 Corinteni 11:18). Ce să înțelegem de aici? Pavel, marele apostol, se laudă „după firea pământească”. Nu este el vrednic de mustrare, când Biblia ne învața clar: „Așa vorbește Domnul: „Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui” (Ieremia 9:23)?
5) Pavel este uneori ironic cu proprii lui frați de credință pe care-i păstorea. El care îi învăța: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Christos!” (1 Corinteni 11:1), este uneori acid în exprimare: „Doar voi suferiți cu plăcere pe nebuni, voi care sunteți înțelepți” (2 Corinteni 11:19).
6) În Galateni 5:12, Pavel întrece măsura, vorbirea lui „depășind limitele”: „Și schilodească-se odată cei ce vă tulbură!”
În concluzie, ținând cont de neînțelegerile avute cu fratele Barnaba, ținând cont de faptul că a folosit blestemul, deși el i-a învățat pe creștini să nu blesteme, ținând cont că a fost un lăudăros care i-a ironizat pe frații săi, iar uneori a folosit un limbaj necuviincios, apostolul Pavel este vrednic de mustrare, dându-i-se avertismentul că, dacă nu se îndreaptă, vor fi luate măsuri disciplinare.
Repet: este vorba doar de un exercițiu de imaginație, care are menirea să ne ajute să privim lucrurile dintr-un alt unghi, mai neobișnuit. Dacă ați participa în mod real la o astfel de „judecată”, care ar fi reacția dvs. la aceste acuzații ale procurorului? Ați întări acuzarea, îmbogățind rechizitoriul, sau dimpotrivă, ați găsi argumente să-l apărați pe marele apostol?
Să dăm acum cuvântul apărării, în cadrul aceluiași exercițiu de imaginație. Și, pentru că apărarea să fie cât mai eficientă, toate punctele acuzării vor fi „demontate” piesă cu piesă.
1) Neînțelegerile dintre Pavel și Barnaba erau pe deplin justificate. Marcu îi părăsise la greu, când Pavel avea cea mai mare nevoie de el. Marcu se dovedise instabil și nematurizat spiritual, ceea ce făcea din el un creștin pe care nu te puteai baza. Să nu uităm că în joc nu era o cauza personală a lui Pavel, nu era vorba de propriile lui interese, ci era vorba de cauza lui Dumnezeu. Pavel avea tot dreptul să-și susțină părerea că un om instabil ca Marcu nu mai avea ce căuta într-o viitoare călătorie misionară.
2) Cu privire la „anatema” rostită de Pavel asupra celor ce predicau o altă Evanghelie decât cea a lui Christos, trebuie să avem în vedere faptul că în Biblie blestemul este privit ca o consecință firească a unei alegeri greșite, păcătoase. Pavel nu aruncă „fulgere” spre cei ce predicau o altă Evanghelie, dar îi atenționează că, dacă vor face asta, își vor atrage în mod firesc blestemul lui Dumnezeu asupra lor.
De fapt, în cărțile Vechiului Testament, scrise în limba ebraică, conjunctivul „să fie” este identic cu viitorul „va fi”, ceea ce sugerează că păcătosul va trebui să suporte consecințele firești ale alegerilor lui.
3) Într-adevăr, Pavel și Barnaba și-au rupt hainele într-o anumită împrejurare. Însă trebuie să ținem cont de două amănunte deosebit de importante:
– Motivul pentru care au făcut-o: Locuitorii din Listra, după ce au văzut minunea vindecării unui olog din naștere, i-au considerat pe cei doi drept zei coborâți printre oameni, dorind să le aducă jertfe. Ar fi putut Pavel și Barnaba a rămână liniștiți, asemenea unui guru căruia i se aduc ofrande? Nu era de datoria lor să ia măsuri radicale, împiedicându-i pe cei din Listra să comită un asemenea păcat?
– Apoi, trebuie să ținem cont și de cultura timpului și locului. În Orientul acelor timpuri, oamenii își manifestau durerile intense prin gestul sfâșierii hainelor. La data aceea, gestul care nouă ni se pare deplasat, nu era catalogat drept un gest extremist și necuviincios.
4) Da, Pavel se laudă, după cum recunoaște singur. Însă trebuie să observăm că ori de câte ori o face, el nu se laudă cu realizările sale, ci fie cu slăbiciunile sale prin care puterea lui Dumnezeu iese și mai mult în evidență, fie cu lucrurile pe care Dumnezeu le-a realizat prin el. Când el recunoaște că „prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt” (1 Corinteni 15:10) și că nimic bun nu locuiește în el (Romani 7:18), aceasta înseamnă modestie și umilință. Nicidecum nu poate fi vorba de mândrie în cazul lui Pavel.
5) Pavel ironic? Probabil că ceea ce numim astăzi ironie, în societatea de acum două milenii nu era perceput la fel. Și Ilie a fost „ironic” când le-a sugerat profeților lui Baal să strige mai tare, căci Baal poate doarme sau e plecat în călătorie. Și cu toate acestea, Ilie este astăzi în cer! Să nu uităm că Ilie nu și-a bătut joc de cineva care exista, ci de un idol care, în concepția biblică nu însemna nimic.
6) „Schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” – le scrie Pavel credincioșilor din Galatia. Oare le dorea el răul celor care îi tulburau pe credincioși? Dacă le-ar fi dorit răul, s-ar fi exprimat altfel: „Să piară în focul cel veșnic” sau „Să vină peste ei mânia lui Dumnezeu!”
Pe apostol îl durea nespus de mult când vedea că Evanghelia lui Christos era zădărnicită de lucrarea acestor oameni conduși de spiritul celui rău. Acest strigăt al apostolului nu înseamnă altceva decât o rugăciune pentru ca Dumnezeu să intervină pentru a împiedica lucrarea lor malefică.
Trăgând acum o linie sub toate cele afirmate până acum, să observăm un numitor comun al tuturor celor șase situații aduse în discuție:
1) În toate cazurile este vorba despre lucrarea lui Dumnezeu, de interesele acestei lucrări, de Evanghelie și Biserica lui Christos. În niciuna dintre situații nu este vorba de interesele personale ale lui Pavel.
2) De fiecare dată când lucrarea lui Dumnezeu, Biserica lui Christos și Evanghelia erau în primejdie dintr-un motiv sau altul, Pavel a luat o atitudine hotărâtă. Fie că e vorba de nestatornicul Marcu, fie că e vorba de păgânii din Listra care voiau să le aducă jertfe lui Pavel și Barnaba, fie că e vorba de iudaizanții care îi tulburau continuu pe credincioșii din Galatia, aducându-le o altă evanghelie, Pavel nu a stat cu mâinile în sân.
El nu s-a ascuns într-o indiferență totală, ci a luat o atitudine care a mers până la indignare pentru o cauză sfântă. În acest punct al discuției, cred că avem ceva foarte important de învățat de la marele apostol, un adevăr pe care chiar el îl expune în cuvinte scurte:
„Mâniați-vă și nu păcătuiți! Să nu apună soarele peste mânia voastră!” (Efeseni 4:26).
Care ar trebui să fie atitudinea corectă a unui creștin într-o lume în care răul se extinde cu rapiditate? Cum ar trebui să ne comportăm când vedem că păcatul și compromisul pătrund chiar în biserica ce se pregătește să-L întâmpine pe Domnul Iisus? Este indicată resemnarea neputincioasă, pasivitatea, indiferența?
Pavel nu ne lasă în confuzie: „Mâniați-vă (luați atitudine, nu fiți indiferenți,
indignați-vă! n.n.)… dar, în același timp, aveți grijă ca, mâniindu-vă, să nu cădeți în păcat”. Când e vorba despre propriile noastre interese, același apostol ne îndeamnă: „Pentru ce nu suferiți mai bine să fiți nedreptățiți? De ce nu răbdați mai bine paguba?” (1 Corinteni 6:7) .Când însă e vorba de cauza lui Dumnezeu, de semenii noștri nedreptățiți, de dezonorarea Numelui lui Dumnezeu, avem datoria morală să luăm o atitudine hotărâtă de partea adevărului și împotriva nedreptății.
„Mâniați-vă și nu păcătuiți!” Chiar dacă ești indignat în fața nedreptății, chiar dacă te revolți față de răul care se săvârșește în jurul tău, nu uita că acestea trebuie ținute sub control. Un bun creștin va excela întotdeauna prin stăpânire de sine, chiar dacă inima sa e plină de o mânie sfântă.
Două exemple biblice de indignare justificată în fața păcatului:
1) Mânia lui Moise la vederea poporului care dansa în jurul vițelului de aur. „Cel mai blând om de pe fața pământului” (vezi Numeri 12:3) , în fața idolatriei în care căzuse atât de repede poporul evreu, se mânie, apucă tablele Legii și le sfărâmă de piciorul muntelui. Nu găsim scris în Biblie că el ar fi păcătuit făcând acest gest. Dacă astfel ar fi stat lucrurile, cu siguranță că Dumnezeu l-ar fi mustrat. Mă întreb: Ce ar fi trebuit să facă Moise în fața unui popor fără frâu? Ar fi fost bine să-i mângâie pe creștet și să-i dojenească blând?
Trebuie să reținem încă un amănunt: Moise a spart tablele de piatră ale Legii de piciorul muntelui, nicidecum în capul celor ce dansau în jurul idolului lor! Mania lui Moise a fost evidentă, însă ea a fost o mânie sfântă, o indignare legată nu de vreun interes personal, nu de orgolii sau motivații omenești, ci de Numele lui Dumnezeu și de cauza Acestuia.
2) Reacția Mântuitorului cu ocazia intrării în Templu. Văzând casa Tatălui Său transformată într-o piață de buticari, Iisus a luat un bici, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani
(„valutiștii”) și i-a gonit din Templu. Nu ni-L putem imagina pe Domnul făcând toate acestea cu zâmbetul pe buze. Mania lui era evidentă, astfel încât cei vinovați de profanarea Templului au fost cuprinși de groază.
Deși biciul nu a lovit pe nimeni iar pe obrajii Mântuitorului curgeau lacrimi, indignarea Sa putea fi văzută și simțită de toți cei prezenți. Oare cum va arăta „mânia Mielului” în finalul de istorie, când va trebui să pedepsească păcatul și pe cei care s-au lipit de el?
Concluzii
Am ajuns să trăim acele zile despre care apostolul Pavel scria: „Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie… ” (2 Timotei 3:1‑5). Lumea noastră e din ce în ce mai violentă, mai imorală și mai coruptă. Ceea ce acum 20‑30 de ani era considerat păcat, astăzi e ridicat la rang de virtute.
Simțurile noastre sunt „bombardate” zilnic cu mii de informații cu privire la păcatul în care lumea se bălăcește cu plăcere. Știți care e primejdia pentru un om care dorește să-I fie loial lui Dumnezeu în orice împrejurări?
Desigur, există pericolul „contaminării”. Deși nu iubim păcatul, văzând că totul în jur „respiră” în atmosfera lui, există posibilitatea compromisului chiar din partea celor mai credincioși copii ai lui Dumnezeu.
Există însă un pericol mult mai mare: acela de a deveni indiferenți față de prezența păcatului. Când zilnic vedem la știri zeci de scene de violență, de imoralitate și corupție, nu-i așa că nu ne mai impresionează?
Am rămas cu un „gust amar” în suflet când în Osetia de Nord se producea acel măcel teribil în care câteva sute de copii nevinovați, împreună cu părinții lor, au căzut victime ale unor fanatici religioși, fără Dumnezeu și fără inimă. Știți ce se prezenta în acele clipe pe posturile de televiziune rusești? Telenovele… Din când în când, telenovela era întreruptă pentru a se prezenta ultimele „noutăți” ale actului terorist, după care telenovela continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și, în timp ce telespectatorii vizionau filmul, în Osetia mureau copii nevinovați.
Da, indiferența față de răul din jurul nostru este marea plagă a societății noastre. Nu cumva această indiferență a pătruns și în biserică? Despre Domnul Iisus stă scris: „Tu ai iubit neprihănirea și ai urât nelegiuirea” (Evrei 1:9). La El nu găsim și nu vom găsi în vecii vecilor indiferență față de păcat. El fie iubește, fie urăște…
Starea de căldicel, de compromis, nu există în caracterul lui Dumnezeu. Când El iubește sau urăște nu stă pasiv, ci ia atitudine. Aceasta e garanția că Universul nu se va prăbuși niciodată în haos!
De aceea: „Mâniați-vă și nu păcătuiți!”
Lori Balogh
