„Milă voiesc…”

„Milă voiesc…”

„Milă voiesc, iar nu jertfe.”

Matei 12:7

Într-o carte veche scrisă de Ionel Pop, intitulată „Instantanee din viața animalelor”, autorul povestește tot felul de întâmplări interesante din viața necuvântătoarelor. Dintre acestea, una mi-a atras atenția în mod deosebit.

Autorul povestește că, într-o zi, un prieten inginer silvicultor l-a invitat acasă la el pentru a-i arăta ceva interesant. Inginerul avea o casă frumoasă, înconjurată de o grădină mare, al cărui paznic era un câine bine hrănit care răspundea la numele de Pil. Dincolo de gard se afla o casă sărăcăcioasă a unui vecin ce avea mai mulți copii. Acesta avea și el un câine legat, însă, spre deosebire de Pil, câinele vecinului era așa de slab, încât i se vedeau coastele.

Și demonstrația începe. Inginerul îi aduce lui Pil o strachină plină cu mâncare și ciolane. Câinele mănâncă ce mănâncă, apoi alege cel mai mare ciolan, îl ia în gură și se strecoară printr-o gaură din gard la vecin unde lasă ciolanul în fața cățelului slab și nemâncat. Apoi, Pil se așază pe coadă și privește cum semenul său se luptă cu ciolanul.

Autorul povestește că acest lucru l-a observat de trei ori, în trei ocazii diferite, inginerul asigurându-l că nu e vorba de dresaj. În finalul povestirii sale, intitulată „Un câine milos”, autorul pune o întrebare retorică: „Oare stăpânul acestui câine milos s-a gândit vreodată să ducă și el o cană cu lapte cald copiilor flămânzi ai vecinului”?

„Inimă de leoaică” este un documentar impresionant a cărui eroină principală este o leoaică ce adoptă un pui de antilopă. Este inexplicabil. O leoaică adoptă, cu multe sacrificii și renunțări, un pui orfan al unei specii ce făcea parte din meniul ei. Cu câtă grijă îl ocrotea pe micul pui! Câte renunțări a trebuit să suporte leoaica pentru a fi mereu în preajma puiului adoptat! Adesea rămânea flămândă, căci vânătoarea ar fi îndepărtat-o prea mult de puiul de antilopă și i-ar fi pus viața în primejdie. Pentru a rămâne lângă acesta, leoaica a fost nevoită să se separe de clanul ei, încercând să supraviețuiască doar prin eforturi proprii. Și aici nu e vorba de o poveste pentru copii, ci de un documentar care surprinde o fațetă a realității mai puțin vizibilă.

Vă propun să discutăm puțin despre ceea ce întâlnim adesea la animalele necuvântătoare, dar nu întâlnim decât din ce în ce mai rar la oameni: sentimentul milei. În timp ce din ce în ce mai multe mame își abandonează copiii, în timp ce din ce în ce mai mulți tați sunt violenți în familie, în timp ce sufletele oamenilor devin din ce în ce mai insensibile la suferințele și nevoile semenilor, animalele lipsite de o conștiință morală dau dovadă adesea de mai multă împreună simțire decât oamenii.

Subiectul milei este necesar să fie dezbătut și înțeles. Dar, mai ales, e necesar să fie trăit! Iată câteva motive:

– Trăim într-o lume din ce în ce mai violentă în care, la emisiunile de știri, suntem suprasaturați cu imagini șocante ale unor accidente teribile. Acte teroriste, crime, violențe domestice, scandaluri de tot felul fac parte din „meniul” zilnic cu care suntem serviți de posturile comerciale de televiziune.

Filmele artistice promovează violența în mod constant, ca și cum violența ar reprezenta normalitatea, nu excepția. „Nevinovatele” desene animate, atât de îndrăgite de copii (dar și de adulți!), nu fac decât să cultive violența în sufletele atât de crude ale copiilor, sugerându-le că aceasta este viața normală în care au pășit și care le stă înainte.

Într-un astfel de mediu, e firesc să apară fenomenul obișnuinței, al adaptării. Copiii, dar și adulții deopotrivă, ajung insensibili față de nevoile și suferințele semenilor. Pe zi ce trece, oamenii ajung să nu mai fie mișcați în sufletele lor, să nu mai fie afectați și să nu mai reacționeze pozitiv față de suferința care există în lume.

– Avem nevoie, de asemenea, să cunoaștem unde este echilibrul dintre dreptate și milă. Vedem adesea oameni care, dintr-o milă exagerată și greșit înțeleasă, calcă principiul dreptății (în educația dată copiilor se întâlnește adesea acest aspect). Până unde trebuie să fim miloși și unde e limita la care trebuie să intervină dreptatea?

Referindu-se la credință, Mântuitorul a pus o întrebare retorică legată de timpul sfârșitului: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credința pe pământ” (Luca 18:8)? Parafrazând, putem continua ideea: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El milă pe pământ?” Oare va găsi Mântuitorul milă în inimile oamenilor la a doua Sa venire?

Dacă exceptăm Biserica lui Christos, pregătită din toate punctele de vedere pentru întâlnirea cu Mântuitorul, și ne referim la lume, în general, răspunsul este un „Nu!” categoric. El nu va găsi milă pe pământ la revenirea Sa. De ce? Iată câteva argumente:

În Luca 17:26, Mântuitorul ne atrage atenția că ceea „ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel și în zilele Fiului Omului (la revenirea Sa! n.n.) … „ Care este tabloul pe care Biblia ni-l prezintă în legătură cu caracterul oamenilor care au pierit în apele Potopului?

„Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5).

„Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu; pământul era plin de silnicie (violență n.n.).„ (Geneza 6:11).

În cuvinte simple, dar fără echivoc, Biblia ne vorbește despre o lume excesiv de violentă, degradată moral și lipsită de sensibilitate sufletească. Antediluvienii excelau în acte de violență, având plăcerea de a ucide animalele doar pentru a-și satisface plăcerile degradate. Violența era la ordinea zilei, iar viața era privită cu o indiferență înspăimântătoare. Pretutindeni erau ridicate altare pe care erau aduse, asemenea indienilor din America, sacrificii umane. Oamenii aceștia nu mai cunoșteau ce înseamnă sentimentul compasiunii umane… Nu mai cunoșteau ce înseamnă … mila.

Mântuitorul ne asigură că, înainte de revenirea Sa, lucrurile vor sta la fel. Apoi, nu trebuie să uităm că, pe măsură ce timpul revenirii lui Iisus se apropie, Duhul Sfânt se va retrage încet dar sigur de pe pământ. Ce se întâmplă cu o inimă părăsită de Duhul lui Dumnezeu? Ea va fi ocupată imediat de duhurile răutății. Sufletul omului nu poate suporta vidul. Acolo unde Duhul Sfânt pleacă de la om, vin instantaneu duhurile forțelor răului, care preiau controlul total al ființei umane. Într-o astfel de inimă mila, care este un rod al Duhului Sfânt, nu mai poate fi găsită.

Încă un argument: istoria – atât cea biblică, cât și cea profană – a demonstrat că în momentele de criză, compasiunea dispare. În egoismul naturii lor păcătoase, oamenii ajung să săvârșească fapte oribile, până acolo încât să-și mănânce proprii copii, așa cum relatează Biblia despre momentele teribile ale asedierii Samariei de către armatele lui Ben Hadad (vezi 2 Împărați cap. 6).

În cartea „Cuptoarele lui Hitler” se relatează un fapt ciudat, observat la deschiderea camerelor de gazare, după ce victimele erau ucise. Întotdeauna scena era aceeași: o piramidă de cadavre aflate unul peste altul. În vârful ei se aflau bărbații cei mai puternici, în timp ce la baza piramidei, călcați în picioare de cei de deasupra, se aflau cei slabi: femeile, bătrânii și copiii. Imaginea „piramidei” de cadavre ne ajută să înțelegem ce s-a petrecut în ultimele minute de viață ale celor aflați înlăuntru. Se pare că, în condițiile de acolo, mila, împreunaă simțire și solidaritatea umană dispăreau, fiind înlocuite de egoismul nemascat al omului păcătos.

Timpurile care ne stau în față vor aduce, conform celor scrise în Scriptură, o strâmtorare așa cum nu a mai fost în toată istoria planetei (vezi Daniel 12:1; Luca 21:25‑26). În astfel de condiții de criză generală, mila va dispărea din inimile oamenilor, ei fiind lăsați la voia forțelor întunericului.

Aceste lucruri nu trebuie să-i sperie pe adevărații copii ai lui Dumnezeu. Biblia ne descoperă aceste lucruri nu pentru că Dumnezeu ar dori în Împărăția Sa oameni speriați, ci pentru că El dorește să nu fim surprinși nepregătiți. Cât de mult dorește Dumnezeu ca noi, oamenii, să manifestăm milă în relațiile dintre noi?

Biblia este plină de răspunsuri la această întrebare. Însă, ca ilustrare a ideii de compasiune umană, Mântuitorul ne-a lăsat „Pilda robului nemilostiv” din Matei 18:21‑35. Între numeroasele idei pe care le conține parabola amintită se află una legată de subiectul de care ne ocupăm: relația dintre dreptate și milă.

Era drept ca robul iertat de uriașa lui datorie să-i ceară tovarășului său să-și plătească datoria? Desigur! Era vorba de un împrumut, nu de o sponsorizare sau de o donație. Legile nescrise ale împrumutului cereau ca suma împrumutată să fie restituită integral, să fie respectat termenul și, după caz, să se adauge dobândă, conform regulilor din legea lui Moise. Așadar, dacă era drept ca robul să ceară înapoi datoria, de ce atunci stăpânul său îl numește „rob viclean”? Ce este viclenia?

La Muzeul figurilor de ceară din Sankt Petesburg se află, printre alte exponate bine realizate, figura unui om care a trăit în realitate, dar care s-a născut cu o anomalie: avea două fețe. Dacă din punct de vedere anatomic astfel de cazuri reprezintă o realitate rară, din punct de vedere moral oameni cu două sau mai multe fețe sunt cu grămada.

Când stăpânul îl numește pe robul său „rob viclean”, el vrea de fapt să spună: „Tu pretinzi înapoi datoria de la tovarășul tău și e drept să ceri acest lucru. Dar de ce nu aplici aceeași dreptate și în cazul tău, în datoria pe care o ai față de mine? Ești viclean pentru că în relația cu mine îmi ceri milă, în timp ce în relația cu semenii tăi ceri dreptate. Pentru că gândești astfel, nu-ți cer decât să aplici același standard și față de mine. Fii drept și plătește-mi datoria! Și vei fi liber. Dacă nu, te așteaptă închisoarea.”

Dintre numeroasele idei conținute de parabolă, doua învățături sunt demne de reținut:

1) Stăpânul îi pretinde (pe bună dreptate!) robului său să procedeze exact ca el. Dumnezeu așteaptă de la noi să-I semănăm în caracter, să facem ceea ce face El, să gândim așa cum gândește El… Orice neasemănare voită cu Creatorul nostru e privită de cer ca viclenie. De ce? Pentru că noi beneficiem de caracterul iubitor, milos și plin de bunătate a lui Dumnezeu, însă în relațiile dintre noi nu manifestăm aceeași dragoste și milă. Cerul înregistrează acest comportament ca viclenie: oameni cu două fețe, oameni cu două măsuri… (vezi Mica 6:10‑11: „blestemată efa mică”).

2) „Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău cum am avut și eu milă de tine” (vers. 33)? Să observăm un amănunt: stăpânul spune „cum (nu „cât”!) am avut și eu milă de tine”. Dumnezeu nu ne va pretinde niciodată să facem „cât” a făcut El pentru noi; El nu ne cere să iertăm „cât” iartă El. Dar El ne pretinde să iertăm „cum” iartă El, să facem „cum” face El în sfera noastră de existență.

Există o diferență de neînchipuit între noi și Creatorul nostru și ar fi nedrept caă noua să ni se pretindă să facem cât face El, să iertăm cât iartă El. Ceea ce așteaptă însă de la copiii Săi este ca ei să manifeste același spirit milos, aceeași deschidere spre bine, iertare și milă, chiar dacă „vasul” inimii noastre este infinit mai mic decât vasul inimii lui Dumnezeu.

O ilustrare a faptului că pe Dumnezeu nu-L interesează cantitatea faptelor noastre bune, ci mai degrabă motivația lor, se află în cuvintele de apreciere ale Mântuitorului față de văduva săracă (vezi Luca 21:1‑4). Evanghelistul Marcu (vezi Marcu 12:41) remarcă un amănunt interesant: „Iisus… se uită cum aruncă norodul bani” (nu cât punea fiecare!).

Ce este de fapt mila?

1) Mila este, în primul rând, un sentiment de compasiune față de o ființă (fie animal sau om) care se află în nevoie, fie că merită sau nu merită să fie ajutată. În general – în afara cazurilor în care omul a devenit o brută – există milă în ceea ce privește componenta sentimentală. Problema este alta: mila noastră e selectivă. Ne e milă de accidentații mutilați pe viață, de sinistrații rămași în urma unor dezastre naturale, de copiii orfani, etc.

Dar față de bețivul căzut în șanț mai poți avea aceeași milă? Dar față de drogatul care fură pentru a-și cumpăra droguri? Dar de parlamentarul care e prins primind mită de sute de mii de euro? Aceștia mai merită mila noastră?

Vedeți? Mila noastră e selectivă. Întotdeauna gândim că unii merită compasiunea noastră, iar alții nu. Biblia însă nu ne învață că astfel trebuie să se manifeste mila noastră. Dimpotrivă. Mult încercatul om al lui Dumnezeu, Iov, afirmă la un moment dat, îndurerat de faptul că prietenii săi cei mai buni nu-l înțeleg și nu-i arată compasiune: „Cel ce suferă are drept la mila prietenului, chiar dacă a părăsit frica de Cel Atotputernic” (Iov 6:14). Cu alte cuvinte, orice om aflat în suferință, indiferent că regretă sau nu viața păcătoasă pe care a dus-o, indiferent că are sau nu o relație cu Dumnezeu, el are drept la mila noastră.

Ce s-ar fi întâmplat dacă și Tatăl nostru ceresc ar fi fost selectiv? Ce s-ar întâmpla dacă El ar avea milă de noi doar atunci când suntem credincioși, iar atunci când păcătuim ne-ar întoarce spatele? Da, cel mai puternic argument că cineva are nevoie de mila noastră este suferința lui, indiferent în ce constă ea.

2) Mila înseamnă mai mult decât un sentiment sau emoție. Ea este o atitudine, un principiu. Dacă mila nu este însoțită și de fapte, ea este asemenea unei fântâni fără apă, asemenea unui cer fără stele.

În Pilda samariteanului milos (vezi Luca 10) ni se spune că levitul și preotul, atunci când l-au văzut pe nenorocitul bătut și jefuit de tâlhari și lăsat apoi să moară în drum, „au trecut înainte pe alături”. Biblia nu ne oferă detalii, dar înclin să cred că în inima celor doi s-a născut un oarecare sentiment de milă față de cel căzut între tâlhari. Totul s-a oprit însă la sentimente. Mai departe nu au făcut nimic din diferite motive: fie le era teamă să nu ajungă și ei victimele tâlharilor, fie se grăbeau să ajungă la Templu, fie îl judecau pe cel nenorocit pentru lipsa lui de prudență.

Indiferent de motiv, ei n-au mers dincolo de sentimente, mila lor fiind o milă lipsită de roade.

Ce s-ar fi întâmplat dacă, după căderea omului în păcat („între tâlhari”) Dumnezeu ar fi „trecut și El înainte și pe alături” de neamul omenesc, spunându-ne doar: „Mi-e milă de voi”? Ce ar mai fi rămas din Planul mântuirii și din Biblie fără mila manifestată practic de Tatăl ceresc? Cum ar arăta un Dumnezeu al dreptății, în care nu ar exista niciun strop de compasiune față de ființele pe care le-a creat?

Nici nu vreau să – mi imaginez ! Fără mila manifestată practic de către cer, întreaga istorie a omenirii ar fi fost o istorie a Inchiziției (cea care a încercat să aplice dreptatea, așa cum o vedeau unii, dar fără milă).

Concluzii

Pe tronul Universului, după ce istoria păcatului se va fi sfârșit pentru totdeauna și când armonia Universului va fi restabilită, va domni un Miel – simbolul cel mai des întâlnit al Mântuitorului. De ce nu un vultur, un urs sau un leu – simboluri pe care mulți dictatori ai lumii le-au ales pentru a-i reprezenta?

Simbolul Mielului ne transmite un mesaj despre mila lui Dumnezeu față de creaturile Sale, milă care se îmbină în mod desăvârșit cu dreptatea Sa. Cât de bine ne simțim când citim în Evanghelii despre Iisus: „Când a văzut Iisus gloatele, I S-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite și risipite, ca niște oi care n-au păstor” (Matei 9:36). Sau, „când a ieșit din corabie, Iisus a văzut o gloata mare; I S-a făcut milă de ea și a vindecat pe cei bolnavi” (Matei 14:14). Sau când citim: „Iisus a chemat pe ucenicii Săi și le-a zis: Mi-e milă de gloata aceasta, căci iată că de trei zile așteaptă lângă Mine și n-au ce mânca. Nu vreau să le dau drumul flămânzi”(Matei 15:32).

Da, pe tronul Universului va domni în veci de veci un Dumnezeu al milei, un Miel care ne spune nouă, tuturor celor ce dorim să moștenim cerul, trăind o veșnicie alături de El: „Milă voiesc, iar nu jertfe” (Matei 12:7). Nu ceremonii seci, nu forme de evlavie, nu doar o dreptate lipsită de căldura iubirii, nu doar fapte lipsite de suflet… Ci o milă asemenea celei manifestate de cer… O milă ca cea a lui Iisus.

Lori Balogh