„Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău!” – Cea mai mare poruncă

„Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău!”

– Cea mai mare poruncă –

„Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Iisus i-a răspuns: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău”. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă”

Matei 22:36‑38

Porunca iubirii… Nu sună ciudat? Spre deosebire de alte porunci, porunca aceasta intră într-un domeniu în care nu prea se poate porunci. Care părinte poruncește copiilor așa ceva? Care logodnic îi cere viitoarei sale soții să-l iubească pe un ton atât de poruncitor? Viața ne învață un lucru elementar: dragostea nu se poate porunci, nu vine la comandă…

Nici despoții lumii nu au pretins așa ceva. Ei au pretins loialitate, ascultare, subordonare, închinare, dar nu dragoste. Și totuși, Dumnezeu ne poruncește să-L iubim. Nu ne cere oare prea mult?

Înainte de a găsi un răspuns la această delicată întrebare, trebuie să observăm că „porunca iubirii” poate fi găsită în diferite locuri în Biblie (vezi Deuteronomul 6:4‑5; 10:12; 11:13; 13:3; 30:6; Iosua 22:5 etc.). Contrar unor prejudecăți cultivate mai ales în mediul creștin neoprotestant, porunca iubirii nu este o poruncă nouă, care aparține doar Noului Testament.

Susținătorii ideii că ea este o poruncă nouă găsesc în aceasta un argument (total nefondat!) că Legea morală a fost desființată și înlocuită de Iisus cu această singură poruncă. Nimic mai eronat din punct de vedere teologic și nimic mai primejdios pentru o relație de calitate cu Dumnezeu! Porunca iubirii e la fel de veche ca și Legea morală, fiind chiar esența ei.

Dar să revenim la întrebarea delicată de mai sus: Este corect din partea lui Dumnezeu să ne pretindă dragoste? Și aceasta nu oricum, ci poruncindu-ne? Un studiu atent al Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu și metodele pe care le folosește în relația cu creaturile Sale ne demonstrează că, ori de câte ori El cere un lucru, El a pregătit deja toate condițiile pentru ca acea cerință să fie împlinită.

Un exemplu: darea Legii, prin Moise, poporului evreu. Oare nu putea Dumnezeu să le dea Decalogul evreilor în Egipt, în timp ce aceștia trudeau la ridicarea piramidelor faraonilor? Desigur! O minune în plus, pe lângă cele deja petrecute în țară faraonilor, nu ar fi fost o problemă pentru Dumnezeu. Însă El nu i-a dat poporului evreu Legea nici la Marea Roșie, când acesta era încolțit din toate părțile, nici imediat după minunea trecerii acesteia.

Momentul dării Legii a fost ales de Dumnezeu cu cea mai mare grijă: poporul era liber. Scăpase definitiv de robia egipteană, i se redase demnitatea și putea privi drept și cu încredere în viitor. Momentul dării Legii ne învață că Dumnezeu, înainte să ne ceară, ne oferă. Înainte să ne pretindă ascultare, ne eliberează de orice altă robie.

Revenind acum la „porunca iubirii”, se pune întrebarea: Ce ne oferă Dumnezeu înainte ca să ne pretindă să-L iubim „cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea și cu tot cugetul” nostru (vezi Luca 10:27)? Răspunsul la această întrebare are două componente:

1) În primul rând, Dumnezeu ne-a dat un exemplu de ceea ce înseamnă dragostea adevărată.

„Și dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10).

Privite lucrurile din această perspectivă, dragostea omului nu este altceva decât o reflectare a celei divine, după cum lumina Lunii nu este proprie, ci doar o reflectare a celei solare.

Ce este, în realitate, dragostea noastră față de Dumnezeu? Nu este altceva decât un răspuns firesc față de ceea ce a făcut cerul pentru noi. Dragostea noastră este o manifestare a recunoștinței. Dacă așa stau lucrurile, vi se mai pare nefiresc ca Dumnezeu să aștepte un gest de recunoștință din partea noastră, după ce El a dăruit tot ce a avut mai scump pentru salvarea noastră?

2) Mai mult decât un exemplu și o dovadă a dragostei Sale față de noi, Dumnezeu ne pune la dispoziție și „materia primă” pentru a-L iubi pe El și pe semenii noștri. „Însă nădejdea acesta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5:5).

Nu! Dumnezeu nu ne cere lucruri absurde. Înainte să ne ceară, El ne oferă; înainte să ne ceară să-L iubim, El ne-a dat un exemplu de adevărată iubire și ne-a umplut inimile cu „combustibil” sfânt. A nu-L iubi pe Dumnezeu după tot ceea ce a făcut pentru noi nu denotă doar lipsă de caracter, ci spirit de răzvrătire. Merită El însă un asemenea tratament?

O observație interesantă poate fi făcută privind cu atenție toate textele biblice care redau „porunca iubirii” (amintite mai sus): În toate pasajele amintite apare un element constant – inima. Celelalte elemente amintite: cugetul, puterea și sufletul pot lipsi din enunț. Inima însă nu lipsește niciodată. De ce acest lucru?

Noi folosim cuvântul „inimă” cu sensul de sediu al vieții afective, al sentimentelor. În același timp, suntem învățați să nu fim sentimentali, mai ales în domeniul religios. Sentimentalismul religios este considerat chiar primejdios pentru adevărata evlavie, iar dragostea se cere a fi în primul rând principială. Și aceasta cu atât mai mult cu cât Biblia ne învață că „inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9).

Atunci de ce inima nu trebuie să lipsească niciodată atunci când vorbim de domeniile în care trebuie să se manifeste adevărata dragoste? Aici trebuie specificat că Biblia are o concepție diferită cu privire la inimă față de ceea ce poate fi întâlnit în lume. Prin inimă, Scriptură înțelege „omul ascuns”, ființa lăuntrică a omului, cu tot ce cuprinde ea.

Vorbind de tentația omului din totdeauna de a-și împodobi în mod nenecesar trupul, apostolul Petru le scrie creștinilor: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 2:3‑4).

Acest „om ascuns al inimii” este partea din ființa noastră care-L interesează în mod deosebit pe Dumnezeu, căci „omul se uită la ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă” (1 Samuel 16:7). Gândul acesta este liniștitor pentru cei care Îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu. În același timp însă, el este tulburător pentru omul care vrea să ascundă ceva de El.

Biblia ne prezintă inima ca fiind:

– sediu al înțelepciunii: Solomon se ruga să primească o „inimă înțeleaptă” (vezi 1 Regi 3:9).

– sediu al gândurilor: În vremea Potopului, Biblia afirmă despre omul acelor timpuri că „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5).

– sediu al conștiinței: Psalmistul David recunoaște acest lucru când spune: „Inima îmi zice din partea Ta: „caută Fața Mea!” Și Fața Ta, Doamne, o caut” (Psalmul 27:8).

– sediu al dorințelor: O făgăduință din Psalmi: „El îți va da tot ce-ți dorește inima” (Psalmul 37:4).

– sediu al memoriei: „Păstrează bine în inima ta cuvintele mele” (Proverbele 4:4).

– sediu al poftelor rele: Pavel vorbește despre „poftele inimilor” celor păcătoși (vezi Romani 1:24).

Acum o întrebare justificată: De ce Biblia pune în legătură cu inima toate componentele ființei umane împreună cu toate manifestările lor? Noi știm că sediul memoriei, al conștiinței, al înțelepciunii și al gândurilor este mintea, nu inima… De ce Biblia „amestecă” inima în toate acestea?

Pentru un răspuns corect, e necesar să ne întoarcem în timp până la originile noastre ca omenire, până în acel moment fatal în care Eva a întins mâna după fructul oprit. Când ea a făcut acest gest, inima ei a fost mai tare decât înțelepciunea, decât conștiința și decât memoria ei. Privind la pomul oprit, Eva „a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a mâncat. A dat și bărbatului ei care era lângă ea și bărbatul a mâncat și el” (Geneza 3:6).

Din acea clipă nefastă, inima omului a preluat controlul asupra ființei întregi. Păcatul L-a detronat pe Dumnezeu și pe reprezentantul Său din ființa umană – conștiința -, și a instalat un nou domn – inima. Din acel moment, omul nu mai face ceea ce este bine, corect și drept (după ceea ce-i spune conștiința), ci ceea ce-i place (ceea ce-i dictează inima).O răsturnare a valorilor a fost inevitabilă din acel moment, lumea noastră fiind astăzi cu susul în jos.

Omul firesc, păcătos, nu mai mănâncă ceea ce este sănătos, ci ceea ce-i place; nu mai citește ceea ce îl poate zidi sufletește și intelectual, ci ceea ce se adresează inimii; nu mai ascultă muzica ce îl poate înălța spiritual, ci ceea ce-i dictează inima.

Așadar, limbajul Bibliei este cât se poate de realist atunci când așază inima omului păcătos în centrul atenției. Păcatul a răsturnat ierarhia stabilită de Creator în ființa umană: 1) viața spirituală 2) viața sufletească 3) viața fizica, biologică. Astăzi se trăiește în primul rând pentru trup; mai puțini trăiesc și pentru suflet; și foarte puțini trăiesc și pentru spirit.

Domnul Christos a venit într-o lume inversată cu susul în jos pentru a începe lucrarea mântuirii. De aceea, tot ce a făcut s-a adresat inimii, știind prea bine că inima este „regina” care stă pe tronul ființei umane. El a predicat o religie a inimii, nu a minții, spre deosebire de filozofii și întemeietorii altor religii.

Iisus ar fi putut aduce dovezi zguduitoare că El e Fiul lui Dumnezeu, cucerind mintea oamenilor cu argumente de netăgăduit. Ar fi putut să se schimbe la față nu doar înaintea a trei dintre ucenicii Săi, ci în fața miilor care Îl înconjurau zilnic, sau chiar în fața lui Pilat și a marilor preoți. Ce ar fi realizat făcând acest lucru? Le-ar fi câștigat oamenilor mintea, nu și inima. Nu acesta a fost însă obiectivul Său. Nu ar fi folosit la nimic. Pentru ca lucrarea mântuirii să fie eficientă, El trebuia să le câștige inima.

Iată de ce porunca iubirii începe cu inima. Aici, în inimă, se află ultima redută a omului păcătos; aici se află „statul major” al ființei umane. Bătălia pentru mântuirea noastră trebuia să înceapă de aici.

Dar care este rațiunea poruncii iubirii? Orice poruncă, orice lege, are o anumită rațiune. Dacă ni se dau niște principii ale sănătății, aceasta se explică prin rațiunea de a fi mai sănătoși. Dacă ni se poruncește să nu ucidem, rațiunea este ocrotirea vieții. Dacă ni se poruncește să nu furăm, rațiunea este ocrotirea proprietății. Dacă ni se impun anumite legi civile, rațiunea se găsește în păstrarea ordinii și disciplinei.

Dar care este rațiunea poruncii iubirii? Nu putem trăi și fără să-L iubim pe Dumnezeu?Desigur! Sunt milioane de oameni care nu-L iubesc și care trăiesc totuși. Nu ne poate Dumnezeu binecuvânta și fără să-L iubim? Cu siguranță! Însuși Mântuitorul spune că Tatăl ceresc „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5:45).

În orice alt domeniu, poruncile lui Dumnezeu vizează în final bunăstarea omului. Ascultarea omului de porunca divină se răsfrânge tot asupra lui, aducându-i liniște, pace, fericire, siguranță, sănătate, etc. Spre deosebire de oricare alte porunci, această poruncă îi cere omului ceva de care are nevoie în primul rând Dumnezeu – dragoste. Iată un lucru șocant pentru înțelegerea noastră limitată: Dumnezeul cel Atotputernic, Creatorul Universului, „depinde” de omul păcătos în ceea ce privește marea nevoie a sufletului Său.

„Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8). Aceasta e natura Sa și nu poate fi schimbată. Un Dumnezeu a cărui natură este dragostea nu poate fi fericit fără iubirea pe care simte imperios nevoia să o reverse asupra celor din jur. Dar nici fără manifestarea dragostei celor din jur față de El! Dacă noi, ca ființe păcătoase, simțim atât de mult nevoia după dragostea, empatia și înțelegerea celor din jur, oare Dumnezeu, după al cărui chip am fost creați, nu are acest drept?

Din nefericire, noi, oamenii, avem o mentalitate destul de rigidă cu privire la Tatăl nostru ceresc. Avem impresia că dragostea noastră față de El trebuie să fie oarecum rece, principială, lipsită de sentiment. Dar oare noi am fi mulțumiți dacă am fi iubiți doar principial de către cei din jur?

Am auzit de soți care nu-și spun „te iubesc” decât înainte de nuntă, pentru ca întreaga lor viață să fie lipsită apoi de căldura sentimentului. Câtă frustrare există în acele inimi! Este foarte adevărat ca dragostea noastră nu trebuie să depindă de sentimente. Ea trebuie să fie mult mai profundă și mai stabilă decât acestea. Însă nici nu trebuie să o golim de ceea ce are ea mai călduros – puterea sentimentului.

I-ai spus vreodată lui Dumnezeu: „Doamne, te iubesc”? Te-ai simți jenat dacă I-ai mărturisi, măcar câteodată, ceea ce simți pentru El? Crezi că ar fi o încumetare dacă ai face-o? Crezi că El S-ar simți jignit? Cine dintre noi se simte jignit dacă cineva îi spune: „te iubesc”, „te apreciez”, „țin la tine”?

David nu avea nicio reținere în această privință. Ori de câte ori simțea îndemnul, el își exprima dragostea față de Domnul Său pe față și fără ocolișuri: „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea” (Psalmul 18:1).

Biblia este plină de declarații de dragoste din partea lui Dumnezeu față de om (vezi Ieremia 31:3; Isaia 43:4 etc.). Dacă Tatăl ceresc ne spune atât de des că ne iubește, pentru că știe că echilibrul nostru interior are nevoie de așa ceva, noi de ce avem rețineri în a-I mărturisi dragostea noastră?

Privim, din nefericire, viața noastră de credință și relația noastră cu Dumnezeu încă egoist. Ne gândim doar la noi, la mântuirea noastră, la nevoile noastre și mai puțin la El, la nevoile Inimii Lui. Uităm atât de des că am fost creați după chipul și asemănarea Lui și, în consecință, nevoile noastre sufletești se aseamănă cu ale Lui. Și ale Lui cu ale noastre, chiar dacă la o altă scară. Oare Dumnezeu se mulțumește doar cu niște copii morali, corecți, dar reci și lipsiți de căldura sentimentului? Nouă ne-ar surâde să avem în jur doar statui lipsite de căldura vieții și a iubirii?

„Iată, Eu stau la ușă și bat…” (Apocalipsa 3:20) – este tabloul poate cel mai impresionant din cartea Apocalipsei. Care ușă? Iisus a câștigat mintea noastră, căci avem cunoștințe numeroase în domeniul mântuirii; El a câștigat puterea noastră, căci avem fapte („Știu faptele tale…”); El a câștigat și sufletul nostru, căci dorim viața veșnică. O ușă rămâne încă închisă – inima omului. Dumnezeu are nevoie nu doar de ceea ce facem pentru El, nu doar de ceea ce știm despre El, ci și de ceea ce simțim pentru El.

„Petre, Mă iubești mai mult decât toți aceștia?” (Ioan 21:15‑17) – este întrebarea pusă de Iisus lui Petru după înviere. Și întrebarea nu a fost pusă doar o singură dată, ci de trei ori!

Nu știa Mântuitorul ce se află în inima ucenicului Său? Desigur! A dovedit-o de atâtea ori. Întrebarea însă nu era legată doar de reabilitarea lui Petru, așa cum se crede de obicei. Iisus vrea să ne dea o lecție importantă: Dumnezeu așteaptă de la noi mai mult decât o dragoste tăinuită. El așteaptă să o și mărturisim, fie în intimitatea comuniunii cu El, fie în public.

„Doamne, știi că Te iubesc.” Petru dorea să evite mărturisirea directă și publică a iubirii pe care o avea față de Iisus. Mântuitorul însă insistă. Petru însuși avea nevoie de această insistență a lui Iisus. Și colegii lui aveau nevoie de mărturisirea aceasta.

Dar poate că cea mai mare nevoie după această declarație de dragoste o avea Însuși Mântuitorul. Suferise chinurile cumplite ale morții a doua pentru mântuirea oamenilor. Agonizase pe cruce, părăsit de toți, batjocorit de propriul Său popor, încolțit de legiuni întregi de demoni. Avea acum atât nevoie de puțină recunoștință și dragoste din partea omului…

Vi se mai pare acum porunca: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău!” o poruncă deplasată, greu de împlinit? Încercați să-I spuneți Tatălui ceresc, în intimitatea rugăciunii tainice, că Îl iubiți pentru tot ce a făcut pentru dumneavoastră. Veți trăi o experiență unică, în urma căreia o „pace care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Christos Iisus” (Filipeni 4:7).

Îți doresc și ție, dar îmi doresc și mie această fericită experiență.

Lori Balogh