Matei Vameșul

Matei Vameșul

„Evanghelia Împărăției”

Cine ar fi crezut acum două milenii că un perceptor de taxe evreu, vândut autorităților romane de ocupație, va ajunge să scrie cea mai citită carte din lume? Dacă am fi trăit în Palestina primului secol, cu greu am fi crezut că vameșul Levi Matei va ajunge să scrie un bestseller al tuturor timpurilor: Evanghelia care îi poartă numele. Da, această carte este cea mai citită carte din întreaga Biblie, cea mai citită carte din lume…

Supranumită și „Evanghelia Împărăției” datorită folosirii dese a expresiei „Împărăția cerurilor”, Evanghelia lui Matei a fost scrisă în ebraică, fiind destinată în special poporului evreu. Acesta este și motivul pentru care cartea e plină de aluzii la tradițiile, obiceiurile, credința și amintirile israeliților. Apoi, către anul 60 d.Ch., autorul a completat lucrarea în limba greacă. Evanghelia lui Matei nu este altceva decât o sumă de note luate la întâmplare, după impresiile trăite de autor și fără să respecte criteriul cronologic.

Omul Levi Matei

Știm foarte puține detalii despre el. Aproape nimic… Toate rapoartele în legătură cu el se rezumă la momentul chemării lui în slujba lui Iisus (vezi Matei 9:9‑13). Toți părinții Bisericii, începând cu Papias – ucenicul lui Ioan -, sunt de acord ca el este autorul Evangheliei care-i poartă numele. Tradiția susține că, după Cincizecime, Matei a predicat câțiva ani în Palestina, apoi a făcut câteva călătorii misionare, sfârșind prin a fi martirizat.

Totuși, în ciuda lipsei informațiilor legate de viața și activitatea sa, o analiză atentă a pasajelor biblice scoate în evidență o calitate a lui: modestia. De ce susțin acest lucru? Iată argumentele mele:

1) Deși Matei este autorul incontestabil al Evangheliei ce-i poartă numele, el personal nu afirmă niciodată acest lucru. Singurul amănunt pe care îl amintește despre sine este faptul că era vameș. Niciun alt evanghelist nu spune nimic despre ocupația sa. Matei este singurul care se numește pe sine „Matei – Vameșul” (vezi Matei 10:3).

2) Observați, vă rog, modul în care Matei se raportează la sine în Evanghelia care-i poartă numele. El vorbește despre sine ca despre un om oarecare: „omul acela” (vezi Matei 9:9).

3) În pasajul biblic citat mai sus este vorba de o masa dată în cinstea lui Iisus. Cine era gazda? Matei nu amintește nimic în Evanghelia sa că „ospățul mare” era dat chiar de el. Marcu și Luca însă confirmă acest lucru (vezi Marcu 2:15; Luca 5:29).

Ținând cont de toate aceste detalii, nu putem trage decât o singură concluzie: Matei era, în ciuda ocupației lui ingrate, un om deosebit de modest. Dacă trebuie să spună ceva despre sine, atunci spune doar că era vameș, că la masă erau invitați „vameși și păcătoși” și că Iisus a venit să cheme la pocăință pe vameși și pe păcătoși. În spatele uniformei pe care o purta – profund disprețuită de concetățenii săi -, bătea o inimă mare. Iar Iisus o cunoștea prea bine…

Și atunci, permiteți-mi să mă întreb: în spatele atâtor uniforme și titluri disprețuite de ochii noștri omenești, oare câte inimi nu bat în ritmul inimii lui Dumnezeu? Câte caractere puternice nu se ascund în anonimii lumii acesteia? Cât de des ne lăsăm înșelați în aprecierile noastre, încercând să-i clasificăm pe semenii noștri după aparențe, nu după esențe! Matei este unul dintre „anonimii celebri”. Anonim și disprețuit de oameni, dar celebru în ochii cerului…

Ca intelect, Matei trebuie să fi fost un om bine pregătit. Meseria lui cerea cunoașterea limbilor de circulație în acea vreme: ebraica, aramaica și greaca. De asemenea, prin natura ocupației care impunea ținerea unor evidente precise, Matei trebuie să fi fost un om foarte ordonat. În relația lui cu populația, Matei trebuie să fi avut prestanță și autoritate, având în vedere că în spatele uniformei pe care o purta se afla autoritatea romană.

Din punct de vedere al religiei, Matei era un practicant al religiei mozaice. Era un bun cunoscător al Scripturilor Vechiului Testament (de altfel singurele existente la data aceea), fapt ce rezultă din numeroasele pasaje pe care le citează în Evanghelia sa. Deși era un evreu închinător al lui Iehova, concetățenii săi, dar mai ales conducătorii religioși ai națiunii, îl considerau un apostaziat. Știți ce însemna această pentru Matei? El nu avea nicio șansă la mântuire, fiind inclus pe lista neagră a desfrânaților și păcătoșilor.

Ca profesie, lucrurile sunt și mai clare: Matei era un vameș și asta spune tot. Pe vremea aceea existau cel puțin patru motive mari și late pentru care un vameș merita tot disprețul semenilor:

1) Vameșul era un strângător de taxe și impozite, ceea ce făcea ca el să nu fie prea iubit de concetățeni.

2) În plus, vameșii erau unelte ale stăpânirii romane, ceea ce amplifica ura israeliților față de această categorie profesională.

3) Mai mult decât atât, vameșii erau recunoscuți pentru abuzurile și necinstea lor în relațiile cu poporul de rând. Ei nu se mulțumeau cu strângerea taxelor oficiale, ci făceau numeroase abuzuri în propriul lor interes. Cazul lui Zacheu și mărturisirea făcută în fața Mântuitorului este un argument în acest sens.

4) Și, în sfârșit, ceea ce făcea ca Matei să fie urât și disprețuit de concetățenii săi, pe lângă motivele deja amintite, era și acela că era evreu. Dacă vameșii ar fi fost străini, era de înțeles. Dar ca un evreu să se vândă romanilor păgâni pentru a stoarce taxe și impozite nedrepte, adăugând la acestea și abuzurile inerente, asta era prea de tot.

Încerc să-mi imaginez ce simțea acest om, pe care îl cunoaștem ca fiind deosebit de sensibil, trăind într-o societate care-l disprețuia de moarte. În Evanghelia sa, Matei folosește adesea expresii care redau disprețul profund al contemporanilor față de vameși: „Ca un păgân și ca un vameș” (Matei 18:17); „Vameșii și desfrânatele” (Matei 21:31); „Un prieten al vameșilor și păcătoșilor” (Matei 11:19).

V-ați întrebat vreodată de ce Mântuitorul a rostit „Pilda fariseului și vameșului”? De ce nu a numit-o, de exemplu: Pilda fariseului și desfrânatului? Știți de ce? Pentru că în societatea vremii a fi vameș însemna a fi pe o treaptă inferioară unui desfrânat. Matei trăia într-o societate care-l aruncase la periferia ei, asemenea unui rebut. Era privit ca un gunoi, mai periculos chiar decât un păgân, un desfrânat sau un criminal. De ce mai periculos? Pentru că societatea israelită putea lua măsuri împotriva păcătoșilor obișnuiți, însă împotriva unui vameș, nu. El era ocrotit de umbrela autorității romane.

Chemarea

Când citim relatarea Evangheliilor cu privire la chemarea lui Levi Matei la ucenicie avem senzația că totul s-a produs doar în câteva secunde. Matei apare ca și hipnotizat în prezența Mântuitorului și, deși nu L-a văzut și auzit niciodată pe Iisus, lasă totul și-L urmează. Un gest de gravă imprudență, nu-i așa? Cum să-ți părăsești rostul și să te duci după un necunoscut?

Iată cum descrie Sterie Diamandi acest moment în cartea sa „Fiul lui Dumnezeu – Fiul Omului”: „Într-una din zile, pe când stătea la vamă, îndeletnicindu-se cu strângerea birurilor, țintuit de privirile dușmănoase ale trecătorilor, Matei se pomenește cu un străin care îi spune poruncitor și categoric: „Levi, urmează-Mă!”

Cât de greșit a înțeles autorul amintit acest moment! Era oare Iisus un „străin” pentru Matei? Și apoi, chiar atât de poruncitor și categoric i s-a adresat Mântuitorul? Să încercăm să înțelegem ce s-a petrecut în realitate.

La data chemării în slujba lui Iisus, Matei lucra în Capernaum, cetate din Galileea situată pe țărmul occidental al Marii Ghenezaret (Marea Galileii). Cetatea se afla la întretăierea drumurilor comerciale ce legau Siria de Egipt, lucru ce ne întărește convingerea că acolo se afla un oficiu vamal. În Capernaum locuiau mulți sirieni și greci alături de iudei, deci populația era pestriță, culturile fiind amestecate. De asemenea, Capernaum era cetatea lui Petru, dar și a lui Iisus după arestarea lui Ioan Botezătorul.

De ce toate aceste amănunte? Pentru că ele ne întăresc convingerea că la data chemării sale, Matei trebuie să fi auzit de lucrarea lui Iisus în Iudeea, apoi și în Galileea. Serviciul pe care îl avea îl punea în legătură cu mulți oameni care călătoreau. Auzind despre nenumăratele minuni săvârșite de Iisus, despre învățăturile rostite de Acesta, dar mai ales despre caracterul Celui ce Își zicea Fiul Omului, în sufletul vameșului din Capernaum se trezește dorința de a-L cunoaște mai mult. Duhul Sfânt lucra în inima sa, arătându-i cât era de gol sufletește și cât era de nefericit în ciuda bogăției pe care o deținea.

Bani avea din belșug, se avea bine cu autoritățile romane, avea și autoritate între semenii lui… Însă toate acestea nu aveau nicio valoare pentru omul care se simțea singur și disprețuit în mijlocul unui popor care-l lepădase la periferia societății. Poate că Matei L-a auzit personal pe Mântuitorul predicând în unele ocazii. Ceva îi spunea lui Matei că acest Om poate să-i aducă fericirea și siguranță după care tânjea atât de mult.

Ar fi vrut să se apropie de El, dar… Matei cunoștea bine exclusivismul și mândria rabinilor. Avusese de nenumărate ori de-a face cu purtarea lor distantă, ceea ce îl făcea să se întrebe: Oare și Iisus era la fel? Îl va accepta în preajma Sa pe el, un vameș? Să nu uităm că Matei era evreu, ceea ce îl predispunea la o mulțime de prejudecăți cu privire la Mesia.

Auzind despre lucrarea lui Iisus și poate auzindu-L predicând, Matei se hotărăște să restudieze Scripturile pentru a verifica cele descoperite cu privire la Mesia. Începe să se roage mai profund, simțind că ceva trebuia să se întâmple în viața lui neîmplinită și nefericită. Pe măsură ce studiază Scriptura, golul sufletesc devine tot mai mare, iar simțământul păcătoșeniei crește de la o zi la alta.

Matei își vede acum necinstea, abuzurile și păcatul în toată goliciunea lui, recunoscând în forul său interior că merita din plin ocara și disprețul societății. Matei strigă la Dumnezeu după mântuire, așteaptă un răspuns, dar nu știe nici cine, nici când, nici modul în care va primi acest ajutor.

Ce s-a întâmplat în ziua chemării lui Matei cu câteva ore înainte? Aflăm chiar de la viitorul evanghelist, atunci când relatează despre vindecarea paraliticului din Capernaum (vezi Matei 9:1‑8). Ceea ce s-a întâmplat în acea casă, în care Mântuitorul l-a vindecat pe paralitic, ridică unele probleme serioase între iudei. Fariseii, în mod deosebit, nu se legau atât de vindecarea propriu-zisă, cât de dreptul lui Iisus de a ierta păcatele. Tensiunea era maximă. Când însă Mântuitorul descoperă gândurile celor prezenți, teama cuprinde întreaga asistență. Cine era acest Iisus?

Apoi, ca dovadă că El are putere să ierte și păcatele, Iisus îl vindecă pe paralitic. Minunea aceasta i-a înspăimântat pe cei prezenți. De ce? Iisus făcuse multe minuni în Galileea: vindecase un lepros, apoi îl vindecase pe robul unui sutaș roman, o vindecase pe soacra lui Petru… De ce mulțimea s-a înspăimântat la vindecarea paraliticului? Pentru că de data aceasta Iisus făcuse minunea ca dovadă a faptului că El este Fiul lui Dumnezeu, singurul care are puterea și autoritatea de a ierta păcatele.

Ceea ce a urmat este ușor de înțeles. Cei ce fuseseră martorii vindecării paraliticului au ieșit imediat pe străzi, povestind tuturor cele întâmplate. E firesc să credem că Matei, aflat atunci la postul său de lucru, a aflat printre primii despre cele întâmplate, în mod deosebit problema pusă în discuție acolo. Dintr-o dată, în mijlocul incertitudinilor de până atunci, Matei capătă deplina asigurare că Iisus era Mesia, trimisul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Așadar, doar Iisus putea să-i umple uriașul gol sufletesc. Matei avusese nevoie de un argument în plus și acest argument venise.

Ieșind din casa unde-l vindecase pe paralitic, Iisus s-a îndreptat spre mare. Însă drumul său trecea prin fața oficiului vamal în care lucra Matei. Să ne imaginăm scena întâlnirii celor doi.

Aflat în mijlocul documentelor de evidență vamală, Matei stătea îngândurat, meditând la evenimentele ce tocmai se întâmplaseră în Capernaum. Auzind pași îndreptându-se spre intrare, Matei își ridică privirea de pe documente și se vede dintr-o dată față în față cu Iisus.

Prima reacție este aceea de surprindere. Se așteptase ca Iisus să aibă aceeași privire rece și distantă ca rabinii iudei. Mereu îi fusese teamă de acest lucru și de aceea stătuse departe de ideea de a merge direct la Iisus. Dar iată că Iisus se afla acolo, în fața sa, întâlnirea fiind inevitabilă.

Ce contrast izbitor între ceea ce crezuse și ce era în realitate ! Privirea aceea blândă pe care niciun om nu o poate avea… Ochii aceia clari, limpezi și plini de lumină… Zâmbetul acela care îi încălzea inima, până în cele mai întunecate colțuri ale ființei… Statura aceea demnă, ca a unui fiu de împărat… Glasul acela dulce, asemănător celei mai alese melodii pe care o ascultase vreodată…

Toate acestea l-au copleșit pe bietul vameș. Din acel moment Matei nu mai are nevoie de dovezi că Iisus este Mesia. Dovezile le cercetase înainte, comparând versetele biblice cu ceea ce știa despre lucrarea și învățăturile lui Iisus. Toate acestea însă nu reușiseră să-l determine la o predare totală. Ceea ce l-a determinat pe Matei să se predea complet a fost întâlnirea personală cu Iisus.

În câteva clipe, Matei întrevede în Persoana lui Iisus soluția tuturor frământărilor sale, răspunsul la toate rugăciunile sale arzătoare, obiectul tuturor căutărilor sale. Iisus este prima ființă care se apropie de el fără ură și dispreț, ci cu înțelegere și compasiune. În acest Iisus, Matei întrevede împlinirea deplină a existenței sale, dându-și seama că El era de fapt ceea ce căuta, ceea ce dorea, ceea ce aștepta.

Iisus nu-i spune multe cuvinte lui Matei, căci cuvintele sunt de prisos atunci când inimile dialoghează. Nu găsim în scurtul dialog dintre cei doi nici amenințări, nici porunci, nici argumente sau dezvinovățiri. Doar un îndemn simplu: „Levi, vino după Mine.”

Și Matei lasă totul și-L urmează pe Mântuitorul: documentele de evidentă, colegii de serviciu și postul care-l costase mulți bani; el lasă averea și perspectiva unui trai comod, dar și numeroasele prejudecăți care stăpâneau mințile iudeilor din acea vreme.

Hotărârea lui Matei de a-l urma pe Iisus a fost uriașă. Nu pentru că ar fi fost luată în câteva clipe. Această hotărâre a fost rodul unor lungi și nenumărate căutări, rugăciuni și frământări sufletești. Ea a fost uriașă pentru că Matei Îl urmează pe Iisus fără să-l întrebe: „Doamne, unde vom merge? Ce va fi cu mine și familia mea? Ce vor zice semenii mei dacă vin după Tine?”

Deși disprețuit de toți, inima lui Matei nu mai bătea demult pentru cele lumești. După chemarea sa, Matei a devenit unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai Mântuitorului. A simțit dragostea cerului revărsată asupra sa și a trăit până la moarte (moarte de martir) iubindu-și Mântuitorul până la capăt.

Concluzii

Mă întreb: Dacă nu ar fi existat această întâlnire personală cu Iisus, oare Matei ar fi găsit singur calea spre mântuire? Puțin probabil. Câtă nevoie avem de această întâlnire personală cu Domnul și Mântuitorul nostru! Cunoștințele noastre teologice nu vor putea niciodată înlocui experiența unei întâlniri personale cu El. Prieteniile noastre nu vor putea niciodată ține locul prieteniei cu Iisus.

Matei era vameș – cea mai disprețuită categorie socială a vremii și culturii în care trăia. Și, cu toate acestea, Iisus a văzut în el un posibil moștenitor al Împărăției cerurilor. Și atunci mă întreb din nou: Oare câte suflete sincere se află în mijlocul categoriilor celor mai disprețuite ale lumii noastre? Cine sunt eu ca să stabilesc cine merită mântuirea și cine nu o merită?

Pentru ca să-L poată urma pe Iisus, Matei a trebuit să renunțe la multe lucruri: un serviciu comod, o relație bună cu autoritățile romane, o situație materială de invidiat. Tu și cu mine la ce suntem dispuși să renunțăm? Dragostea adevărată cere întotdeauna sacrificii. De ce nu ar cere sacrificii și dragostea noastră pentru Dumnezeu?

Tu ce ești dispus să sacrifici pentru El?

Lori Balogh