Alcătuirea Bibliei
Conform canonului protestant, Biblia este alcătuită din 66 de cărți. Vechiul Testament conține 39 de cărți, iar Noul Testament este alcătuit din 27 de cărți.
Canonul biblic
Prin canon biblic se înțelege lista cărților inspirate ale Bibliei, lista acceptată în mod obișnuit.
Canonul Vechiului Testament a fost stabilit la Sinodul de la Iamnia (100 d.Ch.), fiind alcătuit din 39 de cărți grupate în trei categorii: Legea (Torah), Profeții (Neviim) și Scrierile (Ketuvim).
Cea mai veche recunoaștere canonică a 23 de cărți din Noul Testament este Canonul Muratori (180 d.Ch.). Prin comparație cu canonul actual, din el lipsesc Epistola către Evrei, primele două epistole ale lui Ioan și a doua epistolă a lui Petru. În lista lui Athanasius din Alexandria (367 d.Ch.) figurează deja toate cele 27 de cărți ale Noului Testament. Recunoașterea oficială a canonului Noului Testament în forma lui actuală s-a făcut la sinoadele din Roma (382 d.Ch.), Hippo (393 d.Ch.) și Cartagina (397 d.Ch.).
Apocrifele (apocriphos – ascuns, tainic, dosit)
Din numărul lor fac parte acele cărți care nu au fost canonizate la Sinodul de la Iamnia (Tobia, Iudith, Baruch, Isus, fiul lui Sirah, Macabei, Suzana, Eclesiasticul). Aceste cărți nu corespund criteriilor după care o carte poate fi considerată inspirată.
Biserica Catolică a canonizat totuși aceste cărți cu ocazia Sinodului de la Trident (1546). Bisericile protestante rămân la convingerea că ele nu sunt inspirate, ele nerespectând criteriile necesare.
Literatura Noului Testament cunoaște și ea apocrife: Evanghelia egipteană, Evangheliile lui Petru, Toma, Iacov, Iuda și Nicodim. În total sunt aproximativ 50 de evanghelii apocrife, dar necanonizate.
Limbile Bibliei
Biblia a fost scrisă în trei limbi: Vechiul Testament a fost scris în ebraică și aramaică, în timp ce Noul Testament a fost scris în greacă.
În timpul Imperiilor Babilonian și Medo-Persan, aramaica era o limbă internațională, înrudită cu ebraica. Pe vremea lui Iisus, în Palestina se vorbea numai limba aramaică. Doar în sinagogi se mai folosea limba ebraică cu ocazia citirii Torei, însă era nevoie de un translator care traducea textul în aramaică – singura limba înțeleasă de poporul de rând.
În ceea ce privește Noul Testament, cele mai clare cărți sunt cele ale lui Luca, scrise într-o limbă greacă curată. De cealaltă parte, Pavel a scris într-o limbă greacă greoaie, plină de aramaisme și ebraisme, însă ușor de înțeles de către un palestinian din secolul întâi.
Alcătuirea Bibliei
Conform cuvintelor Mântuitorului din Luca 24:44, Vechiul Testament este împărțit în trei mari secțiuni: 1) Legea (Torah), cuprinzând cele cinci cărți ale lui Moise; 2) Prorocii (Neviim), cuprinzând: Iosua, Judecătorii, 1 și 2 Samuel, 1 și 2 Regi, Isaia, Ieremia, Ezechiel și cărțile celor 12 profeți „mici” din finalul Vechiului Testament; 3) Scrierile (Ketuvim), cuprinzând: Psalmii, Rut, Neemia, Ezra, Cântarea Cântărilor, Eclesiastul, Estera, Proverbele, 1 și 2 Cronici, Plângerile lui Ieremia și Iov.
Noul Testament este alcătuit din: cele patru Evanghelii, cartea Faptele Apostolilor, 14 epistole ale lui Pavel, 7 epistole generale scrise de Iacov, Ioan, Petru și Iuda și cartea Apocalipsei.
În textul original, scrisul era continuu, fără semne de punctuație și fără spații între cuvinte. Împărțirea în capitole s-a făcut în secolul al XIII-lea, iar în versete, în 1551 de către Robert Stephanus.
Elaborarea Bibliei
Biblia are 39 de autori diferiți, care au trăit în secole diferite, în culturi diferite și având pregătire intelectuală diferită. Timpul elaborării cărților Bibliei a fost de aproximativ 1 500 de ani, începând cu vremea lui Moise (1 400 î.Ch.) și până spre sfârșitul primului secol creștin.
Au existat patru surse principale ale Bibliei: 1) Revelația divină prin: vedenii, vise și instrucțiuni directe; 2) Experiența personală (de ex. Exodul) ; 3) Cronicile regilor și 4) Rapoarte primite de la martori oculari.
Traducerile Bibliei
O problemă care se ridică în legătură cu acest aspect este următoarea: De ce este nevoie de mai multe traduceri?
1) Pentru ca Biblia să fie cât mai apropiată de original, pe măsură ce sunt descoperite manuscrise mai vechi și mai bune.
2) Pentru că limbile evoluează și cuvintele își modifică sensul.
3) Pentru că traducătorii trebuie să exprime adevărurile Bibliei într-un limbaj ușor de înțeles pentru populațiile analfabete sau semi-analfabete.
Iată un exemplu: În 1 Corinteni 16:20, apostolul Pavel le dă credincioșilor îndemnul: „Spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare sfântă.” Dacă creștinii din toate colțurile lumii ar aplica acest îndemn în mod literal, ar rezulta o mulțime de probleme în anumite culturi. Dacă în cultura orientală a primului secol un asemenea gest era cu totul nevinovat și acceptabil, în unele culturi contemporane el este complet inacceptabil.
Unele traduceri ale Bibliei au rezolvat această problemă, transmițând ideea într-o formă acceptabilă pentru cultura noastră. Astfel, traducerea Good News Bible traduce expresia „o sărutare sfântă” cu „o sărutarea frățească”; traducerea New English Bible folosește expresia „o sărutare a păcii”, iar traducerea Living Bible folosește expresia „o strângere de mână iubitoare”.
Ultima traducere amintită este acceptabilă pentru nord-americani. Însă, dacă toate traducerile Bibliei ar conține versiunea „o strângere de mâna iubitoare”, cum s-ar rezolva problema în acele culturi în care nu e nicio problemă cu sărutarea sfântă, dar în care oamenii nu-și dau mâna niciodată?
Tipuri de traduceri
Există două sisteme de bază: traducerea literală și traducerea dinamic-echivalentă.
1) Traducerea literală constă în încercarea de a traduce textul original cuvânt cu cuvânt, cât mai aproape de sensul inițial. Astfel de traduceri ale Bibliei sunt versiunile King James și New American Standard. Traducerile literale pot fi demodate, însă ele sunt excelente pentru studiu.
2) Traducerea dinamic-echivalentă încearcă să înțeleagă gândul avut în minte de autor și să traducă acel gând într-un limbaj modern, inteligibil. Parafrazările nu sunt traduceri adevărate, ci mai degrabă reformulări, explicări ale textului original (ex. Living Bible). Astfel de traduceri sunt bune pentru studii devoționale sau în grupe, însă pentru un studiu exegetic, sistematic, ele nu sunt recomandate.
Traduceri ale Bibliei
Septuaginta (LXX, „șaptezeci”) este o traducere în limba greacă a Vechiului Testament, realizată în secolul al treilea î.Ch. de către 72 bărbați (după unele surse, 70), sub patronajul lui Ptolemeu Filadelful. Septuaginta a fost versiunea folosită în timpul Domnului Christos.
Vulgata. În anul 382 d.Ch. papa Damarus l-a însărcinat pe Ieronim să traducă Biblia într-o limbă latină comună, accesibilă. Astfel s-a născut versiunea în limba latină cunoscută sub numele de Vulgata.
Noul Testament al lui Erasmus, realizat în 1516 după manuscrise nu prea vechi, este o traducere în limba greacă, versiunea King James având la baza acest text.
Traducerea King James, realizată în 1611, este considerată cea mai bună traducere în limba engleză. Între timp, au fost descoperite manuscrise noi ale cărților Bibiei, necunoscute la data la care a fost făcută traducerea King James. De aceea, unele versiuni mai recente în limba engleză sunt, uneori, mai exacte decât traducerea King James.
Problema pe care o ridică traducerea King James este folosirea unei limbi engleze foarte vechi. Între timp, sensul unor cuvinte s-a schimbat aproape total. Un exemplu este versetul din Romani 1:13 în care se folosește cuvântul „let”. La data la care a fost făcută traducerea, în 1611, termenul „let” însemna ” a împiedica”. Astăzi sensul lui este total opus: „a permite”.
Manuscrise ale cărților Bibliei
Nu avem la dispoziție niciun manuscris original al Bibliei. Ea a ajuns la noi prin copieri succesive, fapt ce ar fi putut introduce unele erori de copiere. Este însă important să reținem natura acestor posibile erori: omiterea unor cuvinte sau litere, adăugarea de substantive și articole, înlocuirea de cuvinte prin sinonime, simplificarea unor construcții gramaticale, înlocuirea unor cuvinte vechi cu unele noi.
Unii au folosit acest argument pentru a lovi în autenticitatea Bibliei, însă prin compararea a câteva mii de manuscrise existente, datând din perioade diferite, s-a constatat o remarcabilă uniformitate a textului, dar mai ales a ideilor, chiar dacă diferă exprimarea. Biblia rămâne astfel demnă de toată încrederea, reprezentând cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu transmis omenirii în limbajul omenesc, accesibil.
Lori Balogh
În lumea traducatorilor, hipercorectitudinea este deja privita ca o eroare fundamentala. Traducerea nu este cu totul straina de negot, dar nici de tot ceea ce înseamna Traditie.
Din această cauză Scrierile Inspirate se pot împărți în două mari grupe.
Prima, pe care o putem numi Scriptura Semitică, cuprinde copiile fidele și explicite ale originalului, fiind reprezentată de scrierea văzută de Luther legată cu lanțuri în biblioteca Vaticanului. Această categorie de versiuni erau total și categric interzise, ele fiind arse pe rug împreună cu cei care le produceau sau le citeau. Aceiași soartă a avut-o și traducerile lui lui Wiclif și Tyndale.
A doua categorie de versiuni o putem numi Biblia cu elemente Antisemitice, și cuprinde versiunile Scripturii de după secolul 3-4 e.n. Aceste traduceri mult depărtate ca înțeles, și delimitate de Scriptura originală iudeo-creștină, sunt variante ale Bibliei Vaticanului, versiune răspândită cu grabă și generozitate în întreaga lume, absolut fără nici o restricție ci însoțită chiar de favoruri.
Pavel a scris intr-o limba greaca greoaie, plina de aramaisme si ebraisme, insa usor de inteles de catre un palestinian din secolul intai. Aceasta dovedește că Pavel a scris inițial Cărțile lui în limba Ebraică, ca să corespundă cu Torah, pentru citirea în sinagogi și la Templu. Nu limba lui Pavel era greoaie ci traducerea Scrisorilor lui din Ebraică în Greacă a fost greoaie din cauze ușor de imaginatl, care țin de cultura și cultul celor două civilizații.
Iată câteva exemple care subliniază varietatea și bogăția limbii ebraice: există șapte cuvinte ebraice traduse în versiunea King James prin „NEGRU”: există opt cuvinte pentru TOPOR; 12 cuvinte pentru FRUMUSETE, 12 pentru CORP, 14 pentru ÎNTUNERIC; 18 pentru FRICĂ, 22 pentru RAMURĂ, 26 pentru verbul „a acoperi”, 42 pentru TĂIERE, 60 pentru A RUPE, 66 pentru „a aduce”; 74 sunt pentru „a lua”. Vă dați seama cu ce dificultăți se confruntă traducătorul de limbă Ebraică! Foarte multe nuanțe și semnificații se pierd prin traducerile din limba ebraică. Aici e o mare problemă. Cât de inspirat mai poate fi Cuvântul Creatorului dacă este înlocuit cu un vocabular păgân, în care se înscrie și Numele Sfânt Dumnezeu în loc de Yahuah, etc? Tocmai de aceste cuvinte păgâne trebuiesc curățite buzele noastre conform profețiilor.
Limba Ebraică este limba îngerilor și a fost limba lui Adam, a patriarhului EBER, a lui Avraam, a lui Yahsuah Mesia și a ucenicilor lui, a lui Pavel și a credincioșilor din Congregația Apostolică. Aceasta va fi și limba celor mântuiți după cum arată Zephaniah 3:8.
„Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toți să cheme Numele Domnului, să-l slujească” Țefania 3:09.
„În ziua aceea, cinci cetăți din țara Egiptului vor vorbi limba Canaanului…” Isaia 19:18.
Dacă în timpul lui Nimrod, la Turnul Babel limba Evreiască a fost împărțită în limbile națiunilor, tot așa în timpul lui AntiMesia, în Marea Strâmtorare, Duhul lui Yahuah va da neamurilor darul de a vorbi în limba Canaanului, adică Ebraica.
De aceea nu vă osteniți să cercetați Scripura prin prisma culturii Ebraice, pentru că numai așa veți înțelege mai bine Voia Creatorului și Planul Lui de Mântuirea al omului.
EGWithe atrage atenția că Scriptura trebuie înțeleasă prin prisma „economiei ebraice”.
sunt crestin si foarte interesat de cunostiinta bibliei , vreau sa devin pastor predicator ,penticostal
Voi raspunde in curand intr-un articol dedicat schimbarii Sabatului. Va rog sa reventi.
cind sa shimbt sabatul si care au fost motivele//A mers crestini dupa fazele luni si evrei