Atât de departe… atât de aproape de Domnul
(program pentru ora tineretului)
Atât de departe…
Atât de departe de Domnul,
Cât gândul nu trece de-ncearcă să știe…
Atât de departe de El,
Cât inima s-ajungă, se frânge pustie…
Atât de departe de Domnul,
Cât fără de margini neant
Între viață și moarte,
Cât Ghetsemani, Golgota și crucea
Avut-au toate loc între mine și El…
Atât de departe…
Atât de departe de Domnul,
Cât mult necuprinsa iubire cerească
S-a prefăcut în trepte ale durerii
Către adâncul din mine,
Pe care, coborând, să mă găsească…
Atât de departe de Domnul,
Cât nu era nici chiar atunci
Când a Sa mână nu mă făcuse încă
Suflare de viață din țărână…
Atât de departe de Domnul,
Cât – ce minune !
Oare s-ar fi putut spera
Că s-ar găsi un preț,
O jertfă așa de mare,
Din orice depărtări a mă chema?
Nevrednic de-a fi căutat și găsit,
Cât El să-mi dea viață cu prețul de moarte,
Inima mea, uita-vom vreodată
De Domnul cât de departe eram?
Cât de departe…
(versuri cu autor necunoscut)
Introducere
Atât de departe de Domnul… Atât de departe de Cel care a făcut tot ce a fost posibil și imposibil pentru ca tu, omule, să-L cunoști, să-L simți, să-L iubești…
Atât de departe de Cel care a vărsat cerul pe pământ pentru ca bezna să se prefacă în lumină, deznădejdea în speranță, ura în dragoste și moartea în viață și slavă…
Atât de departe… De ce? De ce, omule, ești atât de departe de Iisus? De ce Îi dorești atât de puțin prezența? De ce refuzi să-L cunoști și să stai o clipă de vorbă cu El? El vrea să-ți spună ceva, vrea să-ți arate că ai nevoie de El, dar că și El are nevoie de tine. Că din mulțimea îngerilor de slavă care-i slujesc și a ființelor nepătate care populează Universul, tu, așa de mic, neînsemnat și trecător cum ești, Îi lipsești.
Atât de departe de Domnul… E de neînțeles. Atât de puțină rugăciune, atât de puțin zbor spre cer, atât de dese prăbușiri în țărână, atât de puțină cunoștință despre Iisus…
V-ați gândit vreodată cât de puțini oameni se închină lui Iisus? Aproape sase miliarde de oameni sunt cufundați în cea mai întunecată idolatrie, închinându-se oamenilor, morților, spiritelor, animalelor, plantelor, profeților, pietrelor, stelelor, văzduhului, Diavolului… Oamenii aceștia sunt atât de departe de Iisus…
Dar dintre cele peste două miliarde de creștini, oare câți se închină adevăratului Iisus? Câți Îl cunosc pe Cel căruia pretind că I se închină? Dar noi? Câți dintre noi Îl cunoaștem cu adevărat?
Vă invităm în această ora într-o călătorie scurtă, de inițiere, dar pe care o dorim urmată de hotărâri și căutări noi, în cel mai frumos labirint al vieții care a fost trăită vreodată pe pământ: viața lui Iisus Christos. O viață începută într-o iesle și sfârșită pe o cruce de lemn – cea mai tulburătoare viață din câte i-a fost dat omului să trăiască.
Pentru noi, timpul scurs între Betleem și Golgota este o viață de om. Pentru Iisus, acest timp a oscilat între clipe și eternitate. Clipe, pentru că atunci când iubești timpul se comprimă și aproape dispare. Și nimeni nu ne-a iubit mai mult ca Iisus…
Eternitate, pentru că atunci când ești urât, când oamenii te disprețuiesc și te prigonesc, timpul se dilată. Și nimeni nu a fost mai disprețuit și prigonit ca Iisus…
Despre această viață, atât de plină de contraste, dar atât de minunată în conținutul ei, dorim să vorbim în clipele ce urmează.
Tema 1
Numele lui Iisus Christos a fost și continuă să fie cel mai controversat nume din câte există pe pământ. Oamenii Îl adoră și tot oamenii Îl hulesc. Se scriu apologii, dar și critici înalte. Se încing dispute, se țin concilii bisericești, se scot săbiile, se ucid oameni în Numele Lui…
Numele Său se află pe buzele care se roagă, dar și pe cele care blestemă. Pentru unii El este un simplu om, pentru alții El este un geniu. Unii I se închină ca unui Fiu de Dumnezeu, alții Îl răstignesc ca pe un tâlhar. Unii văd în El un cărturar fără egal, alții spun că El este cel mai mare medium spiritist. Unii cred despre El că trăiește și mijlocește în cer în favoarea oamenilor, alții spun că nici nu a existat.
Oamenii Îl așteaptă să revină restabilind armonia universală, și tot oamenii neagă lucrarea Sa, afirmând că este un impostor. Regizori de cinema fac filme inspirate din viața Sa, compozitorii Îl cântă, actorii încearcă să-I imite gesturile, pictorii vor să-L zugrăvească în culorile cele mai vii, oamenii de rând tânjesc după caracterul Său…
Și tot oamenii, fie umili, fie din înalta societate, Îl neagă, Îl disprețuiesc, Îi întorc spatele, Îl scuipă, Îl răstignesc, Îl hulesc… De ce atâta zbucium în jurul Numelui Său? Ce forțe îi atrag pe oameni atât de mult de Persoana Sa încât să sacrifice totul pentru a sta în preajma Lui? Ce forțe îi îndepărtează pe oameni atât de mult de Iisus, încât să-l urască până la moarte, din toate ungherele sufletului lor?
O reîntoarcere în timp, cu două milenii în urmă, ne va fi de mare folos pentru a înțelege câte ceva din marea controversă născută în jurul Numelui lui Iisus.
Tema 2
Anul 34 al primului secol… Iisus nu se mai află printre oameni, dar pământul pe care a călcat în pelerinajul Său pământesc începe să mustească de sângele martirilor. Ștefan este ucis cu pietre la Ierusalim pentru „vina” de a fi creștin. Petru este răstignit cu capul în jos la Roma, iar în Grecia, la Patras, este răstignit pentru aceeași „vină” Andrei, fratele lui Petru.
Apoi, rând pe rând, cad: Iacov, fiul lui Zebedei, decapitat la Ierusalim din ordinul lui Irod; Filip, spânzurat la Hierapolis, în Frigia; Bartolomeu – zis și Natanael -, e jupuit de viu în Armenia; Matei vameșul – zis și Levi -, este ars pe rug în Etiopia; Toma este ucis cu sulița în India; Iacov, fiul lui Alfeu, cade ucis cu măciuca în Egipt; Iuda Tadeu este răstignit în Libia; Simon Zilotul este răstignit în Persia.
Apoi, la Roma, Pavel cade și el victimă a aceleiași uri de neînțeles, fiind decapitat din porunca lui Nero. Pe străzile Alexandriei moare în chinuri groaznice Marcu, evanghelistul, târât de la un capăt la celălalt al orașului. Și, în sfârșit, Luca, doctorul, își trăiește ultimele clipe în fața unui smochin din Grecia, de care de altfel a și fost spânzurat.
Oamenii încep să moară pentru Iisus și tot oamenii încep să omoare pe cei ce sunt ai lui Iisus. Și dacă ar fi doar aceștia cei care și-a pecetluit cu propria viață atașamentul lor față de Iisus, nu ar fi prea semnificativ numărul lor. Dar cei peste 50 de milioane de martiri din timpul Evului Mediu întunecat? Dar creștinii persecutați și astăzi în țările musulmane, unii dintre ei pierzându-și nu doar bunurile, libertatea, dar chiar și viața?
Ei care „au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare, au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, chinuiți, uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați în cojoace și piei de capră, lipsiți de toate, prigoniți, munciți, ei de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului” (Evrei 11:36‑38).
Niciun om nu poate explica forța aceea necunoscută care i-a făcut pe oamenii din toate veacurile și din toate colțurile pământului să-și sacrifice renumele, averile, familiile, prietenii, și chiar viața pentru a-L urma pe Iisus.
Niciun om nu poate explica cum acele mâini străpunse pe crucea rușinii, în cele două milenii care au trecut, au atras și continuă să atragă milioane de suflete din iadul păcatului, transformându-le peste noapte în ființe renăscute și nobile.
În lume au existat giganți ai gândirii, moralei și filozofiei, dar niciunul dintre ei, nici toți la un loc, nu au putut răsturna o lume, așa cum a făcut-o umilul locuitor al Nazaretului – Iisus. Socrate i-a învățat pe oameni timp de 40 de ani; Aristotel – alți 40 de ani, iar Platon – vreo 50 de ani. Și totuși, Iisus a reușit în doar trei ani și jumătate să obțină infinit mai mult decât cei trei giganți ai gândirii antice, în cei peste 130 de ani de activitate însumată. Care e secretul succesului lui Iisus? Ce metode cu totul originale a folosit El, astfel încât nimeni să nu-l poată egala în popularitate?
Pe drumul Damascului, un prigonitor a lui Iisus și al urmașilor Săi, cade cu fața în țărână înspăimântat de viziunea pe care o are. Este Saul din Tarsul Ciliciei, fariseul din farisei, crescut după cea mai îngustă partidă a neamului său.
„Cine ști Tu, Doamne?” – întreabă el înspăimântat. Și, atunci când găsește răspunsul, Saul devine Pavel, marele apostol al lui Iisus Christos, cel mai înflăcărat misionar creștin al tuturor timpurilor.
Tema 3
(citate din cartea „Viața lui Iisus”)
„Iisus nu a făcut parte dintre bogații acestei lumi. Având părinți săraci și crescut în umilul și disprețuitul sat al Nazaretului, El a contribuit la întreținerea familiei Sale de cum a putut mânui uneltele tatălui Său.
Mintea Lui era vie și pătrunzătoare, având o putere de gândire și înțelepciune care trecea dincolo de vârsta Lui. Cu toate acestea, caracterul Lui era minunat de cumpănit. Puterile minții și ale corpului creșteau treptat, urmând legile naturii.
Purtarea lui Iisus în copilărie era deosebit de atrăgătoare. Mâinile Sale erau gata să dea ajutor și să servească pe oricine. Sufletul îi era stăpânit de o răbdare pe care nimic nu o putea tulbura, și o iubire pentru adevăr care niciodată n-ar fi sacrificat cinstea. Tare ca stânca în ce privește principiile, viața Lui se revărsa în valuri de fapte pline de iubire și de o amabilitate neegoistă.
El Și-a adunat știința așa cum putem face și noi. Cunoașterea Lui adâncă în cele ale Scripturii arată câtă sârguință pusese în copilărie și tinerețe pentru a cerceta Cuvântul lui Dumnezeu.
El, care făcuse totul, studia acum învățăturile puse de mâna Sa pe pământ, în apă și în cer. A studiat viața plantelor, a animalelor, a omului… Viața Sa a fost în deplină armonie cu Dumnezeu. Când a fost copil, a gândit și a vorbit ca un copil, dar nicio umbră de păcat n-a mânjit chipul lui Dumnezeu din El. Cu toate acestea, n-a fost lipsit de ispite. A fost supus la toate luptele pe care trebuie să le ducem și noi pentru ca să ne poată fi o pildă în copilărie, tinerețe și maturitate.
El știa ce e sărăcia, răbdarea și sacrificiul. În viața Sa de muncă nu existau clipe de lenevie care să invite ispita. Nu existau ore fără o activitate anume, care să dea ocazie la legături nesfinte. Pe cât mai mult cu putință, El închidea ușa în fața ispititorului. Nici câștigul, nici plăcerea, nici laudele, nici mustrările nu-L puteau face să consimtă la ceva rău. Era înțelept ca să observe răul și puternic pentru a-i rezista.
Îmbrăcat în haine simple de lucrător, mergea pe străzile târgușorului Nazaret, ducându-Se și venind de la lucrul Său umil. El n-a folosit puterea Sa dumnezeiască pentru a-Și ușura poverile sau munca. Era tot așa de desăvârșit ca lucrător, cum era de desăvârșit în caracter.
Iisus nu S-a dat înapoi de la griji și răspunderi cum fac mulți care susțin că sunt urmașii Lui. Dar niciodată n-a fost atât de stăpânit de ele încât să nu aibă timp de a se gândi la lucrurile cerești.
Deseori, El lăsa bucuria inimii Sale să zboare în cântări de psalmi și melodii sfinte. Adesea lucrătorii din Nazaret Îi auzeau glasul înălțându-se în laude și mulțumiri către Dumnezeu. Cântecul Îl lega de cer, iar când tovarășii Săi se plângeau de oboseala muncii, erau înviorați de melodiile liniștite pornite de pe buzele Lui. Imnurile Lui păreau că îi izgonesc pe îngerii cei răi și ca un parfum umpleau locul cu o atmosferă plăcută.
Bătrâni, oameni triști, oameni apăsați de păcate, copii la joc în bucuria lor nevinovată, toți se simțeau mai bine lângă El. El, care ținea lumile prin Cuvântul Său, Se pleca să ajute și unei păsări rănite. Nimic nu rămânea neobservat de El, nimic pentru care să nu dea ajutor.
Iisus se ferea de îngâmfare. El n-a căutat poziții înalte, nici câștiguri, nici titluri. A trăit pentru a plăcea Tatălui Său ceresc, a-L onora și a-L servi în lucrurile obișnuite ale vieții. El a făcut lucrarea lui Dumnezeu și atunci când se afla la tejgheaua dulgherului, ca și atunci când făcea minuni pentru mulțime.
Rabinii știau că Iisus nu fusese învățat în școlile lor, dar El înțelegea Scripturile mai bine ca ei. Se afla în El o putere atât de mare de cugetare încât prejudecățile lor erau doborâte prin modestia și frumusețea purtării Lui. Nu exista un alt glas ca al Lui, așa de călduros, serios și totuși plin de melodie. Cuvintele Lui îi făceau pe oameni să cugete și să nu le mai uite…” Niciodată !
Tema 4
(citate din cartea „Viața lui Iisus”)
„Iisus nu ataca preceptele sau practicile oamenilor învățați, dar când era mustrat pentru purtarea Lui simplă, arăta Cuvântul lui Dumnezeu care apăra felul Său de purtare. Era gata să primească orice cuvânt primit de la Dumnezeu, dar nu putea să asculte de învățăturile oamenilor.
Nu avea mulți bani de dat, dar adesea se lăsa nemâncat pentru a-i ajuta pe cei ce erau în mai mare lipsă ca El. Când frații Lui se purtau urât cu bieții oameni nenorociți, El îi căuta pe acești oameni și îi încuraja. Celor care ar fi avut nevoie le dădea un pahar de apă rece, sau le dădea în liniște chiar hrana Sa. Mângâind pe cei suferinzi, adevărurile pe care le spunea erau unite cu fapte bune și erau bine întipărite în minte.
În Iisus se găseau mari contradicții. Era Fiul lui Dumnezeu și, cu toate acestea, era un copil slab. Era Creatorul lumilor, Stăpân al cerului și al pământului, și totuși era sărac. Avea o demnitate și o personalitate cu totul deosebite, dar nu căuta mărire pământească, fiind mulțumit cu situația cea mai umilă.
Frații Săi nu puteau înțelege de ce era așa de liniștit când se afla în greutăți și lipsuri. Ei nu știau că pentru binele nostru se făcuse sărac, pentru ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogățiți.
Christos rămânea neînțeles oamenilor pentru că nu le semăna. Ținta Lui nu era ținta lor. El nu ura decât un singur lucru pe lumea aceasta: păcatul. Nu putea să fie de față când se săvârșea ceva rău fără să simtă un sentiment de durere pe care nu-l putea ascunde. Pentru că viața Sa condamna răul, avea dușmani și în familie, și între străini. Cinstea și dezinteresarea Lui erau luate în batjocură. Răbdarea și bunătatea Lui erau considerate lașitate.
Din amărăciunile pe care oamenii le au de suportat n-a rămas niciuna pe care să n-o fi gustat-o și El. Se găseau și oameni care să-L facă de râs în fața lumii din cauza nașterii Lui și a situației Lui umile. De multe ori a trebuit să suporte privirile batjocoritoare și șoptirile de rău. Dacă ar fi răspuns cu o privire lipsită de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un lucru rău, așa cum Îl îndemnau frații Lui, n-ar mai fi fost o ființă desăvârșită. N-ar mai fi putut să îndeplinească Planul de Mântuire.
La fiecare ispită avea un singur răspuns: „Stă scris”. Rareori mustra vreo faptă rea, dar avea întotdeauna să spună un cuvânt de la Dumnezeu. Iisus nu se certa pentru drepturile Sale. Adesea, intenționat I se făcea munca mai grea doar pentru motivul că El era bun și nu Se plângea. Cu toate acestea, n-a greșit și nici nu S-a descurajat. A trăit mai presus de toate aceste greutăți de parcă se afla în lumina feței lui Dumnezeu.
Nu se răzbuna când oamenii se purtau aspru cu El, ci plin de răbdare suferea insultele. El nu se lua cu nimeni la ceartă. Clipele Lui cele mai fericite erau acelea în care se găsea singur cu Dumnezeu și cu natura. De câte ori avea ocazia se retrăgea de la preocupările Sale pentru a merge în câmpie, pe colinele munților sau printre copacii pădurii unde se afla în strânsă legătură cu Dumnezeu.
De multe ori zorii dimineții Îl găseau într-un loc retras, meditând, cugetând la Scriptură sau rugându-Se. Din aceste timpuri de liniște pornea apoi spre casa unde Își relua lucrările și dădea exemplul Său plin de răbdare.
Printre oameni neciopliți și necuviincioși, printre vameși nedrepți, printre risipitori, samariteni păcătoși, soldați păgâni și țărani brutali, El umbla blând și nepătat. N-a trecut pe lângă niciun suflet ca și cum ar fi fost fără valoare, ci a căutat să dea fiecăruia leacul mântuitor. Oriunde se afla, știa să dea învățătura potrivită cu locul și împrejurările, glasul Său fiind mereu un balsam vindecător. O singură țintă a avut în viață: să-i facă pe alții fericiți…”
Concluzii
„În aceeași perioadă de timp – a unor conflicte între Pilat și locuitorii Ierusalimului pe tema unor apeducte pentru aprovizionarea orașului cu apă – trăia Iisus, un om înțelept, dacă ar fi să-L considerăm doar un simplu om, atât de minunate erau lucrările Lui. El îi învăța pe cei ce aveau plăcere să fie instruiți în cunoștința adevărului și era urmat nu numai de unii evrei, ci și de unii dintre neamuri.
El era Christosul. Mai marii neamului nostru, acuzându-L înaintea lui Pilat, acesta L-a răstignit. Cei care L-au iubit în timpul vieții nu L-au părăsit nici după moartea Sa. El le-a apărut viu și înviat a treia zi, după cum preziseseră sfinții profeți și că, de asemenea, va face multe alte minuni. De la El și-au luat numele creștinii pe care îi vedem în zilele noastre.”
Acesta este portretul sumar, dar plin de adevăr, pe care-l face lui Iisus istoricul evreu Iosif Flavius în cartea sa „Antichități iudaice”.
V-am propus la începutul acestei ore doar o călătorie de inițiere prin labirintul vieții lui Iisus. Veșnicia nu poate fi cuprinsă în cele câteva clipe pe care ni le-a oferit această ocazie. Cu atât mai puțin nu putem exprima în slabele și limitatele noastre cuvinte ceea ce înseamnă iubirea, sfințenia și neprihănirea lui Dumnezeu manifestate în Fiul Său, Iisus Christos.
Rostul clipelor petrecute meditând la acest subiect este altul: acela de a ne apropia de Iisus, Fiul lui Dumnezeu, înțelegându-L mai întâi ca Fiu al omului; apoi, de a ne desprinde din mulțimea de peste două miliarde de creștini care se închină unui Christos istoric, impersonal și fără viață, făcând din noi niște închinători ai unui Christos viu, prezent și apropiat de nevoile și problemele vieții noastre, un Christos adevărat.
Acesta este Mântuitorul în care credem, pe care Îl avem ca Model al vieții noastre, pe care Îl predicăm. Lumea este sătulă de teorii și filozofii. Ea are nevoie de o Persoană capabilă să o înțeleagă, să o ajute și să o ridice din abisul frământărilor ei. Și cine poate fi această persoană dacă nu Iisus Christos?
Dar, pentru ca să-L primești pe Iisus în viața ta, trebuie mai întâi să-L cauți. Cele câteva clipe petrecute aici ți-au arătat în mare, cine este acest Iisus. Vei descoperi tu însuți – dacă vei căuta -, lucruri mult mai frumoase și mai uimitoare despre El. Pe măsură ce Îl vei cunoaște mai bine, vei observa că El va coborî de pe paginile Evangheliilor, pătrunzând în propria ta viață.
Vei dori să fii și tu ca El, la fel de bun, amabil, răbdător, iubitor… Dacă-L vei căuta – nu ocazional, ci zi de zi -, prin rugăciune sau studiul Bibliei, vei constata că El este Modelul ideal al vieții tale la care te vei lupta să ajungi cu orice preț, căci Îl vei iubi din ce în ce mai mult.
Și astfel, unind căutare cu căutare, cunoștință cu cunoștință, te vei simți atât de aproape de Domnul încât vei constata că ceea ce s-a spus astăzi despre El este puțin, foarte puțin în comparație cu ceea ce vei fi descoperit tu însuți despre El.
Te vei simți atât de aproape de El, încât va deveni Prietenul tău cel mai bun, încât vei auzi frunzele pomului vieții foșnind lângă tine. Te vei simți atât de aproape de Domnul încât te vei ruga: „Ajută, Doamne, să treacă mai repede această ultimă clipă care a mai rămas până la întâlnirea cu Tine în Împărăția Ta.”
Demult, Iisuse
Demult, Iisuse, Tu ai trecut pe aicea doar odată
Și zeci de veacuri n-au putut să șteargă chipul Tău plăcut
Din ochii care Ți-au văzut făptura minunată.
Ce har putut-ai oare-avea în vorbă și-n privire
Că veacuri au trecut așa și nu Te-au mai putut uita,
Că le-a robit iubirea Ta întreaga lor simțire?
Prin ce putere le-ai răpit întreaga lor ființă,
Că au răbdat, au pătimit, au ars, dar nu Te-au părăsit?
Au fost uciși, dar au murit crezând în biruință.
Că ne-ncetat, de când Te-ai dus, Ți-așteaptă revenirea,
Că-n focul tot mai ‘nalt, Iisus, din răsărit până-n apus
Te cheamă azi un dor nespus adânc trăind iubirea.
Că și-azi de mii de ani privesc cu-același dor pe cale,
Iar așteptările ce cresc mai mult iubirea le-o măresc,
Mai mult, mai mult doresc ivirea Feței Tale…
O, de-ai veni cât mai curând! Te cheamă ‘ntreaga fire!
Te cheamă-altarul sângerând și timpul tot mai greu urcând,
Și-n taina tot mai ‘nalt arzând nestinsa Ta iubire.
(versuri cu autor necunoscut)
Atât de aproape…
Atât de aproape de Domnul…
Frunzele pomului vieții foșnesc lângă mine,
Frânturi din minunile cerului, șoapte,
Fructele-s coapte.
Fă, Doamne, să treacă mai iute
Și-această ultimă clipă ce a mai rămas din noapte.
Atât de aproape de Domnul…
Pe porți și pe turnuri,
Pe templul de aur,
Cetatea cea sfântă îmi cheamă privirea,
Îngerul, gata să strige că-ncepe vecia,
Îmi cere iubire…
Întărește-mi peste abis ultimul pas!
Fă, Doamne, să-mi fie deplină jertfirea!
Atât de aproape de Domnul…
Simt Legea divină cum arde-n dreptate,
Simt Sabatul, coroana și miezul ei de foc,
Așa de aproape-s toate…
Și-așa de-adevărate…
Că-ndrăznesc în rugă din nou să le invoc.
Fă-mi, Doamne, în casa Ta și mie loc!
Atât de aproape de Domnul…
Simt graba Lui venind spre împlinire,
Și glas de biruință ca glasul multor ape.
Și încă simt, mai mult decât orice,
Că El, din moarte, vine să mă scape…
Inima mea, sperat-am noi vreodată
De Domnul să fiu atât de aproape?
Atât de aproape…
(versuri cu autor necunoscut)
Lori Balogh
