Cum s-a nascut Apocalipsa
Trecusera sase decenii de la inaltarea lui Iisus la cer. Undeva, pe o insula stancoasa din Marea Egee, un batran singuratic privea intinderea nesfarsita a apelor. Ioan, batranul a carui varsta se apropia de un secol, fusese exilat pe insula Patmos din cauza credintei lui in Christos. Devotamentul sau pentru cauza Mantuitorului si a bisericii Sale i-au atras ura autoritatilor romane, care nu au ezitat sa-l izoleze pe aceasta insula pierduta in imensitatea apelor.
Incerc sa-mi imaginez o scena care se repeta zilnic, oridecateori Ioan, terminandu-si munca silnica la care era supus, alaturi de alti ocnasi si dezmosteniti ai soartei, avea timp sa se gandeasca la trecut. Ioan era acum un batran neputincios… Neputincios si datorita varstei, dar mai ales din cauza imprejurarilor in care se afla.
Sezand pe tarmul stancos al insulei si privind cu nostalgie valurile care se spargeau de tarm, batranul Ioan avea in fata marea necunoscutului, iar in spate – marea amintirilor. Oare de ce se afla aici ?
Una cate una, amintirile incep sa se depene in imaginatia batranului exilat. Ioan isi aminteste cu nostalgie de ziua intalnirii cu Iisus… Si atunci era tot pe tarmul marii, dar ( ce deosebire ! ) era tanar si, mai ales, liber.
Parca si acum vede mrejele pe care le repara impreuna cu Iacov, fratele sau, si tatal sau Zebedei. Parca vede si acum momentul in care Iisus s-a apropiat de ei, chemandu-i sa-L urmeze. Intalnirea l-a cucerit. Intr-adevar, in persoana fermecatoare a lui Iisus Il vedea pe Mesia.
Ioan era pe atunci un “fiu al tunetului”, un om iute la manie, razbunator, ambitios, energic, dar si foarte sincer. Si, indragostit de prezenta demna si atragatoare a lui Iisus, Il urmeaza. Au urmat apoi trei ani si jumatate de experiente tulburatoare alaturi de Iisus, fiind martorul nemijlocit al nenumaratelor minuni de vindecare, invieri, inmultiri ale painilor, dar mai ales, al invataturilor rostite de Acesta.
Parca si acum aude in urechi cuvintele rostite de Mantuitorul intr-un cimitir, la mormantul lui Lazar: “Eu sunt invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai.” ( Ioan 11, 25 ). Parca si acum simte acea pace in inima pe care o traia atunci cand isi pleca fruntea obosita pe umarul Domnului.
Ce nu ar fi dat acum batranul Ioan sa mai auda macar un cuvant din partea lui Iisus ? Ce nu ar fi dat sa mai guste odata din bucuriile acelei perioade fericite din viata sa ?
Apoi, urmand firul amintirilor, Ioan isi aduce aminte de atmosfera apasatoare din camera de sus, de gestul umilintei Domnului, de teribilele clipe ale arestarii, judecarii si crucificarii Lui… Ce dezamagire crunta a putut trai atunci, alaturi de ceilalti zece tovarasi de suferinta !
Apoi a urmat dimineata invierii… Ioan isi aduce aminte cum alerga cu sufletul la gura alaturi de batranul Petru la mormantul lui Iisus ca sa vada minunea. Ce bucurie imensa a putut trai cand L-a vazut pe Domnul sau inviat ! Parca si acum ii rasuna in ureche glasul acela mangaietor , spunandu-le ucenicilor speriati de aparitia Sa: “Pace voua !” ( ioan 20. 19 ).
Au urmat apoi anii marturisirii, ai activitatii, cand usa camerei de sus s-a deschis larg spre lume, spre vestirea Evangheliei. Ce ani frumosi si plini de realizari au fost aceia ! Chiar daca sabia persecutiei trimitea in mormant cand pe unul, cand pe altul dintre apostoli, sangele lor devenea o samanta , iar marturisirea lor capata si mai multa putere. Din acesti ani de slujire dezinteresata s-a nascut cartea Faptele apostolilor…
Rand pe rand, apostolii au pecetluit cu propria viata credinta lor in Iisus. Iacov fusese ucis cu sabia, Petru fusese crucificat, Pavel fusese decapitat la Roma si unsprezece din cei doisprezece apostoli se odihneau acum in mormant… Doar el, Ioan, un batran neputincios si izolat de fratii sai, mai traia pe acest petec de pamant in imenitatea marii.
Atatea intrebari ii trec batranului prin minte ! Desi apostolii disparusera, in locul in care a curs sangele lor au rasarit primele biserici crestine: Efes, Smirna, Pegam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodicea, Colose, Tesalonic, Filipi, Corint… Oare ce se va intampla cu aceste biserici ? Nu vor fi nimicite de prigoana nemiloasa pornita impotrica crestinilor de “fiara nespus de inspaimantatoare cu dintii de fier” ( Roma pagana: Daniel 7, 7 ) ?
Si apoi, unde era implinirea acelei frumoase promisiuni facuta de Iisus: “ Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu sa fiti si voi” ( Ioan 14, 1-3 ) ? Trecusera saizeci de ani de la rostirea acestei fagaduinte si nimic nu s-a intamplat. Niciun cuvant, niciun semn venit din ceruri… Doar tacere, tacere deplina… Saizeci de ani de tacere… Oare sa se fi inselat cu privire la Iisus ? Fusesera oare in zadar toate jertfele aduse si toata lucrarea pe care o facusera apostolii ?
Acestea erau gandurile si framantarile batranului apostol, sezand pe tarmul stancos al Patmosului si avand in fata doar nesfarsitele ape framantate de vant…
Deodata insa, firul gandurilor si amintirilor este intrerupt brusc de o voce. O voce cunoscuta, pe care o aude in spatele lui: “Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintai si Cel de pe urma. Ce vezi, scrie intr-o carte si trimite-o celor sapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea. “ ( Apocalipsa 1, 11 )
Batranul apostol se intoarce sa-l vada pe cel al carui glas ii era atat de cunoscut. Si , cand se intoarce, vede o scena uimitoare:
“Cand m-am intors – povesteste el – am vazut sapte sfesnice de aur. Si in mijlocul celor sapte sfesnice de aur pe cineva care semana cu Fiul Omului, imbracat cu o haina lunga pana la picioare si incins la piept cu un brau de aur. Capul si parul Lui erau albe ca lana alba, ca zapada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsa si arsa intr-un cuptor si glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.
In mana dreapta tinea sapte stele. Din gura Lui iesea o sabie ascutita cu doua taisuri si Fatza Lui era ca soarele cand staluceste in toata puterea lui.
Cand L-am vazut, am cazut la picioarele Lui ca mort. El si-a pus mana dreapta peste mine si a zis: “Nu te teme ! Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor. Scrie lucrurile pe care le-ai vazut, lucrurile care sunt si cele care au sa fie dupa ele.” ( Apocalipsa 1, 12-19 )
Ce intalnire placuta ! Iisus era acolo, pe acel colt de stanca, venind in intampinarea framantarilor batranului Sau ucenic si apostol. Glasul bland al Mantuitorului voia sa-i spuna: “Ioan, nu te ingrijora. Nu esti ultimul stalp al bisericii. Eu voi veghea ca ea sa reziste si o voi calauzi spre biruinta finala. Atata vreme cat traiesc Eu – si Eu traiesc vesnic ! – biserica Mea va fi ocrotita. Intr-o zi voi deschide mormintele tuturor celor ce cred in Mine si le voi da viata vesnica. Nu te indoi de aceasta ! Bucuta-te, caci nu ai niciun motiv sa fii descurajat ! Ai incredere in Mine si fii credincios pana la moarte ! Nu te voi dezamagi .”
Cu vreo trei decenii in urma, pe cand se afla la Roma si asteptand sa fie judecat de Cezar, apostolul Pavel le scrie credinciosilor din Efes o epistola. Printre altele, Pavel le scrie efesenilor despre o dorinta pe care o pastra de multa vreme in suflet si care constituia unul din subeictele lui de rugaciune:
“ Si ma rog ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Christos, Tatal slavei, sa va dea un duh de intelepciune si de descoperire in cunoasterea Lui, si sa va lumineze ochii inimii ca sa pricepeti care este nadejdea chemarii Lui, care este bogatia slavei mostenirii Lui in sfinti, si care este fata de noi nemarginita marime a puterii Sale… “ ( Efeseni 1, 17-21 ).
Asa s-a nascut Apocalipsa… Din framantarile sufletului unui batran ucenic, din rugaciunea fierbinte a unui apostol intemnitat pentru credinta sa, dar si din revelatia lui Iisus cu privire la viitorul plin de slava al bisericii Sale.
Lori Balogh
