Spiritul profeției

Spiritul profeției

La baza învățăturii creștine se află Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia a ajuns însă în mâinile noastre prin intermediul darului profeției, unul dintre darurile Duhului Sfânt pentru Biserica lui Christos (vezi Romani 12:6; 1 Corinteni 12:4‑11,28).

Darul profeției este o capacitate specială pe care o dă Dumnezeu unor oameni ai corpului lui Christos de a primi și transmite mai departe o solie directă de la Dumnezeu către poporul Său. Cui, de ce și când se întâmplă acest lucru hotărăște Duhul Sfânt, inițiatorul darului profeției.

Dacă am scoate din Biblie toate cărțile scrise de profeți (oameni care au primit darul profeției), nu ar mai rămâne nimic din această scrisoare de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi oamenii.

Sintagma „spiritul profeției” se regăsește în Scriptură sub denumirea de „duhul prorociei”, care înseamnă exact același lucru (vezi Apocalipsa 19:10). Prima expresie este de origine latină, a doua – de origine slavă.

Profetul este o portavoce a lui Dumnezeu, omul ales de El pentru a transmite poporului Său un anumit mesaj. Din cauza căderii în păcat, comunicarea directă dintre om și Dumnezeu nu a mai fost posibilă (vezi Isaia 59:2). Dumnezeu, în iubirea Sa față de om, a dorit totuși să comunice cu el, fapt care a dus la apariția profeților (vezi Numeri 12:6; Deuteronomul 18:18). Cuvântul „profet” provine din cuvântul grecesc „prophetazo” care înseamnă a descoperi viitorul, a interpreta Scriptura sub influența directă a Duhului Sfânt.

Necesitatea darului profetic în biserică (vezi Proverbele 29:18; Osea 12:13)

Dumnezeu a fost întotdeauna categoric atunci când a tratat păcatul. Profeții aveau menirea de a avertiza pe păcătoși de consecințele neascultării lor, de a denunța păcatul și de a rosti sentințe asupra celor răzvrătiți. Rolul principal la darului profetic era de înfrânare a răului.

Autoritatea unui profet era dată de chemarea sa de către Dumnezeu, nu de către oameni. Din acest punct de vedere, autoritatea unui profet era mai mare decât a unui preot sau a unui împărat. Istoria biblică descrie destule situații în care un profet a mustrat împărați, dregători, oameni de rând, dar și reprezentanți ai vieții religioase (vezi 2 Samuel 12:1- 14; 1 Samuel cap. 3).

Profeți în Vechiul Testament: Natan, Gad, Samuel, Moise, Ilie, Elisei, Isaia, Ieremia, Daniel, David, Osea, Maria, sora lui Moise, Hulda, Debora etc.

Profeți în Noul Testament: Ioan Botezătorul, Ana, fiicele lui Filip evanghelistul, Agab, Pavel, Ioan etc.

Cum tratează Dumnezeu darul profeției

1. Prezența darului profeției este un criteriu după care poate fi identificată biserica adevărată din toate etapele ei istorice. Biserica timpului sfârșitului, numită și „Biserica Rămășiței”, poate fi identificată și după acest criteriu (vezi Apocalipsa 12:17; 19:10 – „mărturia lui Iisus” este darul profetic.)

2. Darul profetic nu trebuie tratat cu dispreț (vezi 1 Tesaloniceni 5:20).

3. Darul profetic trebuie pus la încercare, pentru a deosebi adevăratul profet de falșii profeți (vezi 1 Tesaloniceni 5:21; Deuteronomul 13:1- 5; Matei 7:15- 20; 24:24- 26).

4. Dumnezeu dorește să avem încredere în profeții Săi (vezi 2 Cronici 20:20).

Predicarea nu este o manifestare a darului profetic! În cazul predicării există o conlucrare între eforul omenesc și inspirația divină. Profeția nu are legătură cu o pregătire intelectuală prealabilă, ci cu o consacrare deplină a omului.

Darul profeției în Biblie și istorie

Toată religia mozaică și creștină, precum și întreaga Biblie, se sprijină pe activitatea profeților (vezi Osea 12:13). În activitatea profeților au existat mai multe perioade:

• Perioada profeților „văzători”: Moise, Avraam, Samuel, Natan

• Perioada profeților făcători de minuni: Ilie și Elisei

• Perioada profeților scriitori: Isaia, Ieremia, Daniel, Mica etc.

• Tăcerea profetică de circa 400 ani, în care nu mai sunt indicii că ar mai fi existat profeți. Perioada se întinde între robia babiloniană și vremea lui Ioan Botezătorul.

• Perioada lui Ioan Botezătorul, cel mai mare profet al tuturor timpurilor, deși nu se raportează nicio minune săvârșită de el (vezi Luca 7:28).

• Perioada Bisericii creștine primare (primul secol): Agab, fiicele lui Filip. Darul profetic este amintit în epistolele lui Pavel ca unul dintre cele mai importante daruri date bisericii (vezi 1 Corinteni 12:4‑11,28; Romani 12:6; Efeseni 4:11‑14).

• Perioada dintre secolul întâi și timpul sfârșitului, în care nu avem o evidență a manifestării darului profetic în biserică, din cauza condițiilor în care Biserica lui Christos și-a desfășurat activitatea în Evul Mediu dominat de papalitate. Totuși, în toate generațiile, Dumnezeu a avut slujitori ai Săi credincioși care au îndreptat poporul pe calea cea bună.

• Perioada timpului sfârșitului, în care, în Biserica Rămășiței darul profetic s-a manifestat din nou, conform profețiilor din Apocalipsa 12:17 și 19:10 (unul dintre semnele de recunoaștere a Bisericii Rămășiței este tocmai prezența darului profeției). Biserica Adventistă recunoaște manifestarea darului profetic în rândurile ei prin lucrarea și scrierile lui E. G. White.

Darul profetic în Biserica Adventistă

În 1842, în cadrul mișcării millerite, darul profetic s-a manifestat mai întâi în doi bărbați credincioși și educați: William Foy și Hazen Foss. Lor li s-au dat câteva viziuni despre a doua venire a lui Christos, cât și despre călătoria poporului lui Dumnezeu până la final. Ei au refuzat să transmită soliile divine și au sfârșit fiind lepădați de Dumnezeu.

Viziunile i-au fost date tinerei Hellen Harmon, devenită prin căsătorie White, care, deși cu o sănătate precară, și-a îndeplinit misiunea dată de Dumnezeu. În felul acesta, s-au împlinit cele scrise de Pavel în 1 Corinteni 1:26‑28.

Cărțile scrise de E. G. White, ale căror titluri puse unul peste altul ajung la statura unui om, conțin sfaturi, îndrumări, mustrări, încurajări deosebit de necesare bisericii care trebuie să lucreze în ultima și cea mai dificilă perioadă din istorie – timpul sfârșitului.

Criterii de recunoaștere a adevăratului dar profetic

1. Soliile profetului sunt în total acord cu Scriptura (vezi Isaia 8:20).

2. Adevăratul profet mărturisește întruparea și divinitatea lui Christos (vezi 1 Ioan 4:2‑6).

3. Adevăratul profet nu se înalță pe sine, ci pe Christos (vezi 2 Corinteni 10:5).

4. Profetul adevărat nu măgulește, ci mustră păcatul (vezi Ieremia 23:16‑17).

5. Viața și caracterul profetului vor fi în concordanță cu cerințele lui Dumnezeu (vezi Matei 7:15‑20).

6. Calitatea sa de profet este confirmată de împlinirea profețiilor lui (vezi Deuteronomul 18:21‑22; Ieremia 28:9)..

Autoritatea Scripturilor și cea a Spiritului profetic

Biblia nu mai poate fi completată cu scrieri egale în autoritate cu cele pe care le conține deja (vezi Deuteronomul 4:2; Proverbele 30:5‑6; Apocalipsa 22:18‑19).

Biserica Adventistă recunoaște principiul protestant „Sola Scriptura” (Biblia și numai Biblia că singură autoritate). Scrierile lui E. G. White reprezintă o lumină mai mică ce ne trimite la adevărata lumină a Bibliei.

Lori Balogh