Apocalipsa capitolul 1 – Viziunea lui Iisus

Apocalipsa capitolul 1 – Viziunea lui Iisus

(vers. 1120)

     Vers.11:”… Care zicea: Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte și trimite-o celor șapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea. „

Dacă până în acest punct Ioan adresează celor șapte biserici propriile cuvinte, începând cu versetul 11 el Îl prezintă pe Iisus ca fiind adevăratul autor al „Apocalipsei”. Alfa și Omega, prima și ultima literă din alfabetul grecesc, ne sugerează ideea de plinătate. Dacă Iisus se identifică cu simbolurile primei și ultimei litere a alfabetului, ce poate să însemne altceva decât că El este întregul „alfabet”, ca noi „avem totul deplin în El” ( vezi Coloseni 2,10 )?

Iisus Alfa este începutul tuturor lucrurilor, în calitate de Creator ( Ioan 1,1‑3 ). Iisus Omega este Cel care pune capăt stărilor rele de lucruri de pe pământ, prin judecată și pedeapsă.

„Ce vezi” – Înțelegem de aici că cele mai multe descoperiri i-au fost date lui Ioan pe cale vizuală. El a avut privilegiul de a vedea scene grandioase ale marii lupte dintre Christos și Satana, fie din cer, fie de pe pământ, fiind pus uneori în mare dificultate în găsirea cuvintelor potrivite pentru descrierea lor.

„Scrie într-o carte” ( gr. biblion ) – Probabil este vorba de un sul, acesta fiind cel mai obișnuit gen de „carte” din acea vreme. Este pentru prima dată când Ioan primește porunca de a scrie cele ce i se vor descoperi. La finalul capitolului, porunca de a scrie este repetată, ceea ce accentuează importanța mesajului pe care Iisus dorea să-l transmită Bisericii Sale prin „Apocalipsa”. ( vers.19 ).

„Trimite-o celor șapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea” – Bisericile sunt amintite nu după mărimea sau importanța lor, ci după ordinea geografică în care un sol, pornind din insula Patmos, ar fi dus solia către cele șapte localități din Asia Mică.

Numele celor șapte biserici au o semnificație aparte, ele descriind împrejurările trăite de credincioșii fiecărei epoci simbolizate de acestea.

Efes înseamnă „vrednic de dorit” și descrie curăția Bisericii primului secol, cu adevărat vrednică de a fi admirată și imitată de creștinii secolelor următoare.

     Smirna înseamnă „amărăciune”, făcând aluzie la suferințele creștinilor din secolele al II-lea și al III-lea, provocate de persecuțiile romane.

     Pergam înseamnă „înălțare”. Numele acestei biserici sugerează „înălțarea” Bisericii creștine de la statutul de biserica persecutată, la cel de biserica protejată. În secolele al IV-lea și al V-lea, biserica creștină a devenit obiectul favorurilor imperiale, dar a devenit vulnerabilă în fața unor pericole noi.

Tiatira înseamnă „miros bine plăcut”. Epoca Evului Mediu, la care face referire simbolul Tiatirei, se remarcă prin multe jertfe ale martirilor care și-au dat viața pentru păstrarea credinței curate, în mijlocul bisericii apostaziate. Perioada vizată este cuprinsă între secolele al VI-lea și al XV-lea.

Sardes înseamnă „cântec de bucurie” și ne vorbește despre bucuria redeșteptării religioase și a ieșirii din întunericul ignoranței, odată cu zorii Reformei din secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Filadelfia înseamnă „iubire frățească”, vorbindu-ne despre marile redeșteptări religioase din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, în urma cărora au apărut bisericile neoprotestante.

 Laodicea are mai multe semnificații: „poporul drept”, „judecata poporului”, „judecata popoarelor”. Aceasta reprezintă Biserica creștină a sfârșitului, începând cu secolul al XX-lea, o biserică din care Dumnezeu își va alege copiii care Îl vor întâmpina pe Fiul Său la glorioasa Sa revenire.

Cele șapte biserici sunt primele dintr-o serie de „șapte” din „Apocalipsa”: șapte duhuri (vezi cap.1,4), șapte sfeșnice (vezi cap.1,12), șapte stele (vezi cap.1,16), șapte lămpi de foc (vezi cap.4,5), șapte peceți (vezi cap.5,1), șapte coarne și șapte ochi ai Mielului (vezi cap.5,6), șapte îngeri cu șapte trâmbițe (vezi cap.8,2 ), șapte tunete (vezi cap.10,4), o fiară cu șapte capete (vezi cap.13,1), șapte îngeri, cu șapte potire, conținând cele șapte plăgi (vezi cap.15,17), fiara cu șapte capete, șapte munți și șapte împărați (vezi cap.17,3‑10).

Folosirea cifrei 7 în legătură cu un număr atât de mare de simboluri arată că și cifra șapte este simbolică. În Biblie, ea reprezintă ideea de perfecțiune, desăvârșire, plinătate.

Vers.12: „M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Și când m-am întors, am văzut șapte sfeșnice de aur…”

„Șapte sfeșnice de aur” – Între sfeșnicul cu șapte brațe din Cortul întâlnirii (vezi Exodul 25,31‑40) sau sfeșnicul cu șapte candele din viziunea lui Zaharia (vezi Zaharia 4,2) și cele șapte sfeșnice de aur din „Apocalipsa” se pare că nu există nicio legătură. Acestea din urmă erau, se pare, niște suporturi la capătul cărora se afla câte o lampă cu ulei și fitil. Sfeșnicele erau depărtate între ele, astfel încât Iisus se putea plimba printre ele.

Aurul simbolizează valoarea pe care cele șapte biserici o au înaintea lui Dumnezeu, iar faptul că Iisus se plimba în mijlocul lor arată preocuparea pentru Biserica Sa din toate cele șapte perioade pe care le reprezintă. Însuși Mântuitorul ne asigură de această grijă față de Biserica Sa, în făgăduința făcută cu puțin timp înainte de înălțare: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28,20).

Faptul că cele șapte sfeșnice reprezintă bisericile creștine (vers.20) este întărit de Predica de pe Munte a Mântuitorului, în care se subliniază rolul bisericii de a lumina în lume: „Voi (biserica n.n) sunteți lumina lumii” (Matei 5,14).

Vers.1316: „Și în mijlocul celor șapte sfeșnice pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, și încins la piept cu un brâu de aur. Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau că para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor, și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, și Fața Lui era ca soarele când strălucește în toată puterea Lui. „

„Fiul omului” ( gr. huios anthropou ) – Deși Iisus i se descoperă lui Ioan în gloria Sa cerească, El are totuși o înfățișare omenească. Acest amănunt demonstrează că Iisus a luat pentru totdeauna asupra Sa natura noastră umană, chiar dacă în prezent ea este proslăvită.

Persoana la care face referire capitolul 1 din „Apocalipsa” este aceeași cu Persoana descrisă în Cartea lui Daniel (vezi cap.7,13). Expresia „Fiul omului”, cu articol hotărât, este folosită pentru Persoana lui Iisus de 80 de ori, în timp ce expresia „Fiu al omului’, fără articol hotărât, se folosește în limba greacă numai de două ori în Noul Testament (vezi Apocalipsa 14,14; Ioan 5,27).

Haina și pieptarul Fiului omului fac parte din îmbrăcămintea marelui preot din vechime (vezi Exodul 28,4); ochii ca para focului și picioarele ca arama aprinsă ne amintesc de descrierea făcută Fiului omului în Cartea lui Daniel (vezi Daniel 10,6); părul alb apare și în descrierea scenei judecății din Cartea lui Daniel (vezi Daniel 7,9), iar sabia ascuțită care iese din gură apare și în Isaia 49,2.

Acest portret (nu neapărat fizic!) al Mântuitorului, zugrăvit încă de la începutul cărții, are menirea să ne asigure că Biserica nu va fi lăsată singură în mijlocul evenimentelor dramatice prin care va trece până la sfârșitul timpului. Așa cum le promisese ucenicilor Săi (Matei 28,20), Domnul Iisus avea să fie cu Biserica Sa până la sfârșitul istoriei pământului.

     „Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri” – Sabia care iese din gură este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu (vezi Evrei 4,12). Faptul că are două tăișuri ascuțite semnifică autoritatea Lui de a judeca și a pedepsi păcatul.

Vers.17: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine și a zis: „Nu te teme ! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă”

Viziunea l-a copleșit pe Ioan. Ca și în cazul altor teofanii, primul efect al viziunii este pierderea puterii fizice (vezi Ezechiel 1,28; 3,23; Daniel 8,17; 10,7‑10; Faptele apostolilor 9,4). Simțământul păcătoșeniei și al nevredniciei în comparație cu sfințenia lui Dumnezeu provoacă manifestări ale slăbiciunii omenești. Acestea sunt dovada că omul păcătos nu poate suporta sfințenia lui Dumnezeu, iar faptul că El alege căi indirecte pentru a ni se descoperi este numai în beneficiul nostru.

„Nu te teme” – Ca și în cazul altor profeți care au căzut în leșin privind scenele din viziune, Ioan este întărit printr-o simplă atingere de mână (vezi Daniel 8,18; 10,8‑12), dar și prin cuvintele liniștitoare „Nu te teme!”.

Vers18: „Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale locuinței morților.”

„Cel viu” ( gr. „ho zon” ) – Titlul cu care se recomandă Iisus este o expresie ce provine, se pare, din expresia întâlnită în Vechiul Testament „El chai” – „Viul Dumnezeu”. După cele câteva decenii scurse de la moartea, învierea și înălțarea lui Iisus, Ioan avea nevoie de o astfel de asigurare. El avea nevoie să fie din nou asigurat că Mântuitorul e viu și Se ocupa de Biserica Sa de pe pământ.

„Am fost mort” – Mulți își pun problema ce s-a întâmplat cu Iisus în timpul scurs de la moartea Sa până la înviere. S-au lansat tot felul de supoziții, unele stranii și total nebiblice. Cuvintele Mântuitorului: „Am fost mort” nu mai lasă loc de presupuneri și ipoteze. Iisus a fost mort. Punct!

„Eu țin cheile morții și ale locuinței morților” – Dacă cheile Împărăției cerurilor le-au fost încredințate ucenicilor (vezi Matei 16,19; 18,18; Ioan 20,23), „cheile morții și ale locuinței morților” au fost păstrate de Iisus pentru Sine. Ca biruitor asupra morții, El ne garantează că este Domn și peste „locul tăcerii” (vezi Psalmul 115,17), fiind în felul acesta o garanție a învierii celor găsiți vrednici pentru viața veșnică. Pretenția lui Satana de a fi stăpânul morții nu mai are niciun fundament.

Vers.19: „Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele.”

Pentru a doua oară (vers.11), Ioan primește porunca să scrie ceea ce îi va fi descoperit în legătură cu evenimentele prin care va trece Biserica de-a lungul timpului. Aceasta repetare a poruncii ne arată cât de importante sunt soliile cuprinse în cartea Apocalipsei pentru generațiile de credincioși care urmau să vină.

Vers.20: „Taina celor șapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea și a celor șapte sfeșnice de aur: cele șapte stele sunt îngerii celor șapte biserici; și cele șapte sfeșnice sunt șapte biserici.”

În creștinism, termenul „taină” (mister) nu semnifică un lucru ce nu poate fi înțeles, ci unul care poate fi pătruns de către oameni inițiați, de cei care au dreptul să cunoască. Adresându-Se ucenicilor Săi, Mântuitorul le spunea că lor li s-a dat să cunoască „tainele Împărăției cerurilor”, în timp ce mulțimilor nu le era dat acest privilegiu (vezi Matei 13,11).

În „Apocalipsa”, termenul „taină” este folosit în legătură cu „cele șapte stele” – un simbol neexplicat până acum, dar gata să fie tâlcuit. Înțelegem că în „Apocalipsa”, „taina” este un simbol gata să fie descoperit celor care sunt dispuși să păzească lucrurile descoperite în această carte.

„Șapte stele” – Semnificația simbolului celor șapte stele este explicată de Însuși Domnul Iisus: Cele șapte stele îi reprezintă pe îngerii celor șapte biserici.

„Îngerii” (gr. aggelos) – Sunt fie soli cerești, fie omenești. Sunt pasaje biblice în care expresia „aggelos” (înger, sol) este aplicată ființelor omenești (vezi Matei 11,10: Marcu 1,2; Luca 7,24.27; 9,52; 2 Corinteni 12,7).

Deși Ioan folosește expresia „aggeloi” de mai bine de 75 de ori în „Apocalipsa”, cu referire la ființe cerești, în capitolul 1 ar fi lipsit de logică transmiterea din partea lui Dumnezeu a unei solii către „îngerii” Săi printr-un om. Acest fapt face ca cei mai mulți comentatori ai „Apocalipsei” să admită că „îngerii” celor șapte biserici sunt ființe omenești, conducătorii bisericilor.

Această tâlcuire a unor simboluri încă de la începutul „Apocalipsei”, făcută chiar de Iisus, demonstrează că ne aflăm în prezența unei cărți simbolice cu un mesaj deosebit de important.

Lori Balogh

 

 

 

This entry was posted in Apocalipsa and tagged , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.