Apocalipsa capitolul 2 – Epistola către Pergam (sec. IV-V)
(cap. 2,12‑17)
Privire de ansamblu
În itinerariul parcurs de imaginarul „poștaș al Apocalipsei” se află și orașul Pergam, cel mai nordic dintre cele șapte orașe amintite în capitolele de început ale „Apocalipsei”. Numele actual al orașului este Bergama, situat la aproximativ 25 de kilometri distanță de mare.
Construit asemenea unui cuib de vulturi, în vârful unei coline, vechiul Pergam este reprezentat astăzi doar de o grămadă de pietre roase de ploi și acoperite de licheni, de ziduri prăbușite, amestecate cu frânturi de coloane și tot felul de cioburi răspândite printre spini și ierburi. Unde mai este „cetatea împărătească” de altă dată, măreața capitală a Provinciei romane Asia? În locul faimosului altar al lui Zeus de pe Acropole, astăzi mai pot fi zărite doar câteva ruine ale fundațiilor, umbrite de trei cedri uriași.
Istoria Pergamului nu este atât de veche ca cea a Efesului, dar nici atât de lungă că cea a Smirnei. Pergamul a avut însă perioada lui de strălucire. Așa cum îi arătă și numele, care în vechile limbi anatoliene însemna „un loc înalt”, „cetate împărătească”, sau „castel”, în epoca elenistică și apoi cea romană, Pergamul s-a bucurat din plin de glorie.
Primul care a făcut din Pergam o „cetate împărătească” a fost Lisimach, unul dintre cei patru generali care au moștenit vastul imperiu al lui Alexandru Macedon. Aici, în Pergam, Lisimach a adus tezaurul de 9000 de talanți de aur al lui Alexandru cel Mare.
În istoria sa ulterioară, a fost construită vestita bibliotecă ce conținea peste 200 000 de volume, făcând din Pergam cel mai important centru cultural, artistic și științific din întreaga lume elenistică. În epoca sa de aur, numeroși oameni de cultură, astrologi, matematicieni, arhitecți și meseriași și-au stabilit reședința în oraș, contribuind la dezvoltarea lui pe toate planurile.
Regatul Pergamului și-a aflat sfârșitul în anul 130 î.Ch., când a fost cucerit de romani. Astfel Pergamul a intrat într-o nouă epocă – cea romană, în care a devenit capitala Provinciei romane Asia. Aflat într-o permanentă concurență cu Efesul și Smirna pentru întâietate între orașele de pe coasta de vest a Asiei Mici, el a căutat orice mijloc pentru a câștiga favoarea Romei.
Perioada romană a fost urmată de cea bizantină, în care Pergamul a pierdut din faima și strălucirea trecutului. După cucerirea lui de către arabi, între anii 716‑717, Pergamul nu și-a mai revenit niciodată. În 1330, el a fost ocupat definitiv de turci, iar din acel moment creștinismul a trebuit să dispară treptat din istoria Pergamului.
În epoca sa de aur, Pergamul era vestit prin numeroase construcții impunătoare: templul lui Traian, ridicat pe o terasă artificială de peste 50 de metri, templul zeiței Atena, arsenalul – cea mai veche construcție militară de acest gen, apeductul care aducea apă de la 44 de kilometri distanță prin trei conducte de ceramică.
În Pergam existau o mulțime de temple închinate diferiților zei ai Orientului. Egiptenii aveau templul lui Serapis, zeul vindecării și corespondentul zeului grec Asklepios. Babilonienii, după cucerirea lor de către perși, s-au refugiat în Pergam și au putut continua acolo ritualurile lor fără să fie deranjați.
Tot în Pergam a apărut pentru prima dată și o religie a mântuirii prin misterele cybeline. Cybela este cea mai veche zeitate feminină, prezentă la majoritatea popoarelor sub diferite nume. Misterele Cybelei conțineau, între altele, ceremonii sângeroase de castrare, considerate căi ale mântuirii. Muzica era sălbatică și era însoțită de dansuri frenetice, de tatuaje și folosirea plantelor halucinogene.
La fel de vestit era și Asklepionul – un centru de sănătate comparabil cu clinicile moderne. Acesta avea, pe lângă cele trei temple ale lui Apollo, Asklepios Soter (Mântuitorul) și Hygiena, și săli de tratament, dormitoare, precum și trei izvoare, considerate sfinte, care ajungeau până în sălile de tratament. Asklepios (Esculap) era zeul-șarpe care îl învață pe om, dându-i puterea să discearnă între bine și rău. Școala de medicină din Pergam avea ca emblemă un șarpe încolăcit în jurul trunchiului unui copac, acest simbol păstrându-se până în zilele noastre.
Pacienții dormeau în camerele subterane ale Asklepionului, iar visele lor, considerate a fi trimise de zeu, erau apoi decodificate de preoții-medici. După interpretarea viselor, se stabilea tratamentul individual, constând în băi de apă și nămol, plante medicinale, spectacole de teatru pentru bună dispoziție și acte de cult păgâne.
La intrarea în Asklepion, pacienții erau întâmpinați de o stelă care înfățișa doi șerpi care își apropiau capetele pe un platou. De asemenea, în templul lui Asklepios se găsea un vas special în care era păstrat un șarpe viu, ca simbol al zeului vindecării. Se credea că moartea nu putea pătrunde în Asklepion, fapt ce le dădea pacienților un sentiment de siguranță și optimism.
Este interesant cum Satana a reușit să transforme un obiect al amăgirii omului (șarpele din Eden) într-un obiect al venerării.
„Tocmai lucrul folosit de Satana să înșele pe Adam și Eva a devenit, până la urmă, unul din cele mai mari simboluri ale venerării soarelui. În loc ca șarpele să fie un simbol al Satanei și al șireteniei, precum afirmă Biblia, șarpele a devenit simbolul „marelui binefăcător și vindecător al omenirii”. Șarpele a fost venerat ca „dumnezeul vindecării” și „vestitorul vieții”. (1)
Pe drept cuvânt, prin cultul închinat zeului-șarpe – un simbol al Satanei, prin prezența altarului lui Zeus și al Heronului – cultul eroilor deveniți zei, Pergamul și-a meritat din plin titlul de „scaun de domnie al Satanei”, dat de Iisus, „Martorul credincios și adevărat.”
Despre începuturile creștinismului în Pergam nu avem prea multe date. Pavel a trecut prin cetate în cursul celei de-a treia călătorii misionare. Unii comentatori susțin că Gaiu, destinatarul celei de-a treia epistole a lui Ioan, a fost primul episcop al Pergamului, iar Antipa, un urmaș al său, care a murit ca martir.
În perioada Pergam a Bisericii creștine, tactica lui Satana s-a schimbat radical, aplicând metoda de amăgire folosită de Balaam față de poporul Israel. Învățătura lui Balaam a fost ultima încercare de a opri înaintarea israeliților către Canaan. Văzând că nu reușește prin magie, la sfatul lui Balaam, Balac, împăratul Moabului a atras poporul lui Dumnezeu din acea perioadă, mai ales tineretul, să participe la o sărbătoare păgână. Acest fapt a atras dezaprobarea lui Dumnezeu, iar rezultatul a fost dezastruos: 24 000 de israeliți au pierit chiar la hotarele Canaanului.
În creștinismul perioadei Pergam s-a întâmplat același lucru. Văzând că nu poate distruge Biserica prin persecuție în perioada Smirna (secolele al II-lea și al III-lea), Satana și-a schimbat tactica. El a ridicat Biserica la nivelul de „religia licita” (religie liberă), oferindu-i influență, putere politică și posesiuni materiale.
Cel care a adus cele mai mari transformări în viața creștinismului a fost împăratul Constantin cel Mare (306‑337) care, pentru a salva imperiul de marele colaps ivit după retragerea lui Dioclețian, în ianuarie 313, a dat decretul „De mortibus persecutorum” – „Moarte persecutorilor”, prin care persecuțiile împotriva creștinilor erau oprite. Apoi, prin al doilea decret imperial, cel din 321, Constantin a stabilit ca zi de cult săptămânală duminica în locul Sabatului Poruncii a patra din Decalog (prima lege duminicală).
În secolul al IV-lea exista un echilibru fragil între creștinism și păgânism. Erau două moduri de viață și două filozofii total diferite, care încercau, unul să supraviețuiască (pagânismul), iar celălalt să se impună (creștinismul). Aceasta a fost atmosfera în care a trebuit să viețuiască Biserica din perioada Pergam.
Biserica din Pergam este prima care cedează presiunilor externe. Dacă Biserica din Efes este lăudată că ura faptele nicolaiților, cea din Pergam este mustrată pentru că are în sânul ei câțiva care țin aceste învățături false. Trecerea Bisericii de la sărăcie la grandoare, de la persecuție la libertate, s-a făcut cu un preț imens: o pierdere spirituală uriașă. Sub presiunea crescândă a puterii și a claselor bogate, ea a început să renunțe la standardele ei înalte.
Comentariu
Vers.12: „Îngerului bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri:”
„Îngerului bisericii din Pergam scrie-i” – Pergam sau Pergamum a fost în perioada dominației romane capitala Provinciei romane Asia, considerat de Pliniu drept „cel mai distins oraș al Asiei”. Ultimul rege al său, Atalus III, a lăsat Regatul Pergamului ca moștenire Romei. Această cetate a fost de altfel și prima cetate din Asia care a susținut cultul împăratului. În anul 29 d.Ch., în Pergam a fost ridicat un templu pentru adorarea „divinului Augustus și a zeiței Roma”.
Zidit pe o colină în formă de con, Pergamul domina împrejurimile văii Caicus. Partea cea mai grandioasă a cetății se afla pe terasele sale superioare, unde se găseau clădirile sacre și regale, între care se distingea marele altar al lui Zeus, găzduit în prezent de Muzeul din Berlin.
„Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri” – Sabia ascuțită cu două tăișuri este un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu:
– Efeseni 6,17: „… sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu”
– Evrei 4,12: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri…”
– Apocalipsa 19,15: „Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, ca să lovească neamurile cu ea…”
Prezența acestui simbol în legătură cu solia trimisă Bisericii din Pergam nu este întâmplătoare. Proconsulul roman din Pergam avea dreptul să rostească sentințe capitale fără aprobarea Romei, iar această autoritate era simbolizată printr-o sabie cu două tăișuri.
De asemenea, prezența simbolului sabiei ascuțite cu două tăișuri este strâns legată de conținutul soliei. Din cauza compromisurilor făcute de Biserica din perioada Pergam (sec. III și IV), Domnul o avertizează că va folosi sabia Cuvântului Său pentru a separa adevărul de rătăcire și binele de rău. Doar Cuvântul lui Dumnezeu are autoritatea de a stabili ce este adevăr și ce este minciună în închinare și viețuire.
Vers.13: „Știu unde locuiești: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ții Numele Meu și n-ai lepădat credința Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuiește Satana.”
„Știu unde locuiești” – Dumnezeu recunoaște situația nefavorabilă în care s-a aflat Biserica Sa din acea perioadă. „Taină fărădelegii” era la lucru, iar Satana punea bazele viitoarei puteri politico-religioase de la Roma.
„Acolo unde este scaunul de domnie al Satanei” – După cucerirea Babilonului de către perși, preoții babilonieni s-au mutat la Pergam împreună cu toate ritualurile vechiului cult al soarelui. Ei au adus la Pergam și Paladiumul (piatra cubică sacră), continuându-și nestingheriți practicile oculte.
Pergamul era un centru al sincretismului religios păgân. Temple închinate diferitelor zeități păgâne din Orient se ridicau pretutindeni, la toate acestea adăugându-se mărețul altar al lui Zeus, Heronul (cultul eroilor zeificați), misterele cybeline și cultul zeului șarpe Asklepios (Esculap). Pentru un creștin, închinarea în fața unui altar închinat șarpelui reprezenta cea mai decăzută formă de închinare, căci aducea aminte de căderea omului în păcat prin ispitirea șarpelui din Eden.
Mântuitorul ne învață ca „stăpânitorul acestei lumi” este Satana (vezi Ioan 14,30). Tronul său se află acolo unde domnesc supușii săi, iar cetatea sa este pagânismul cu templele sale.
„Antipa” – Numele Antipa apare într-o inscripție din secolul al III-lea, fiind menționat și de Tertulian. Există o lucrarea târzie, intitulată „Faptele lui Antipa”, în care se arată că acesta a fost episcop al Pergamului. Martiriul său s-ar fi produs în timpul domniei lui Domițian prin arderea de viu într-un taur de bronz, însă istorisirea nu este credibilă, dat fiind faptul că romanii nu aveau obiceiul de a executa în felul acesta.
Unii comentatori sunt de părere că numele Antipa este simbolic, fiind alcătuit din două cuvinte: „anti” („împotriva”) și „pa” (prescurtarea cuvântului „papa”). De aceea, Antipa ar simboliza o grupare din mijlocul Bisericii din perioada Pergam care se opunea creșterii puterii clerului, în general, și a episcopului de Roma, în special.
Vers.14: „Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo niște oameni care țin de învățătura lui Balaam, care a învățat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jerfite idolilor și să se dedea la curvie.”
Mustrarea adresată de Iisus Bisericii din Pergam este strâns legată de compromisurile făcute de cei care trebuiau să vegheze la curăția Bisericii. Mustrarea ne arată că nu există scuză înaintea lui Dumnezeu când creștinii permit ca elemente păgâne, stricate, să pătrundă în Biserica Sa.
„Învățătura lui Balaam” – Profetul apostaziat Balaam a fost o unealtă a Satanei prin care Israel, poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, a fost corupt (vezi Numeri 22,25; 31,13‑16). În urma sugestiei lui, israeliții au fost atrași într-o cursă morală, iar poporul a căzut în idolatrie și desfrâu, chiar la hotarele Canaanului. 24 000 de israeliți au pierit ca urmare a apostaziei de atunci.
Balaam este prototipul celor care promovează compromisul și păcatul sub orice formă s-ar prezenta acesta. Perioada Pergam s-a caracterizat tocmai prin pătrunderea compromisurilor în Biserică, ducând la unirea acesteia cu puterea lumească. Anii acestei perioade au adus lumea în Biserică, iar efectul a fost unirea puterii civile cu cea religioasă, fapt care va sta la baza apariției puterii politico-religioase din Evul Mediu.
După Constantin cel Mare, împărații romani au continuat să poarte titlul de „pontifex maximus”, amestecându-se în problemele religioase și impunându-și uneori propria voință. Primul împărat roman care a renunțat la acest titlu a fost Teodosie cel Mare în anul 379.
După încercarea lipsită de succes a lui Iulian Apostatul (361‑363) de a restabili religia păgână în imperiu, Teodosie cel Mare (379‑395) a reușit să facă din creștinism o religie de stat. Prin decretul din 28 februarie 380 (reînnoit în ianuarie 381), el a impus religia creștină ca singura și adevărata religie. Au urmat apoi alte decrete prin care templele păgâne din Asia și Egipt au fost închise (386), iar sacrificiile păgâne au fost interzise (392).
Fiul lui Teodosie, Arcadiu (395 – 408), a decretat că toate chipurile zeilor să fie distruse. Apogeul intervenției împăratului în treburile Bisericii a fost atins în timpul domniei lui Iustinian I (527‑561), cel care a decretat întâietatea episcopului de Roma în întreaga biserică creștină.
Toate aceste măsuri luate de împărații romani în favoarea creștinismului și în defavoarea păgânismului au avut drept consecință pătrunderea în sânul Bisericii a multor elemente păgâne. Închinătorii păgâni se creștinau de teama de a nu-și pierde favorurile din partea autorității civile, însă ei intrau în Biserică fără să părăsească total practicile păgâne. S-a ajuns treptat la un sincretism între creștinism și păgânism. Astfel, multe elemente păgâne se regăsesc și astăzi în religia creștină, îmbrăcate însă în haine creștine.
După cum Balaam năzuia după aprobarea lui Dumnezeu, dar și după favorurile oferite de lume, în mod asemănător balaamiții din perioada Pergam mărturiseau și credința creștină, dar năzuiau și după privilegiile oferite de împărații romani.
Secta disprețuită altă dată devine religie de stat, preoții creștini moștenesc privilegiile acordate în trecut preoților păgâni, iar Biserica devine bogată și puternică. Pietrele templelor păgâne sunt folosite la construcția unor biserici impunătoare, folosind întreaga artă și arhitectonică greco-romană. Biserica era înălțată (Pergam înseamnă „loc înalt”), dar ea era în mare pericol, chiar dacă însuși Constantin cel Mare a prezidat Sinodul de la Niceea (325) îmbrăcat în purpură împărătească, în calitatea sa de ocrotitor al ei.
În anul 385, a avut loc prima execuție de eretici la Triest, însoțită și de torturi. Astfel, Biserica prigonită în secolele II și III devine în secolul al IV-lea o Biserică persecutoare, folosindu-se de brațul statului pentru a constrânge conștiințele oamenilor.
Vers.15: „Tot așa și tu ai câțiva care, de asemenea, țin învățătura nicolaiților, pe care Eu o urăsc.”
Dacă Biserica din Efes este lăudată de „Martorul credincios” pentru că ura faptele nicolaiților, Biserica din Pergam este mustrată pentru că are în sânul ei oameni care țin învățătura lor. Se observă deja un declin spiritual în Biserica Pergamului în privința atitudinii ei față de această învățătura demonică. Este demn de observat că ura lui Dumnezeu se îndreaptă împotriva învățăturii false, nu împotriva omului rătăcit.
Vers.16: „Pocăiește-te dar. Altfel voi veni la tine curând și Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.”
Îndemnul la pocăință este însoțit de avertismentul ca Domnul va veni curând și se va război cu sabia gurii Lui, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta rămâne criteriul final după care se poate stabili dacă o învățătura este de la Dumnezeu sau de la Diavol. Acest Cuvânt desparte adevărul de minciună, originalul de fals și binele de rău. Dumnezeu promite că El personal va lua problema în mâinile Sale și o va rezolva spre apărarea adevărului Său.
Vers.17: „Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mâna ascunsă și-i voi da o piatră albă; și pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește.”
„Îi voi da să mănânce din mana ascunsă” – În chivotul legământului era păstrat un vas cu mană (vezi Exodul 16,32‑34; Evrei 9,4). Tradiția iudaică susține că, fie Ieremia (vezi 2 Macabei 2,4) , fie un înger (vezi Apocalipsa lui Baruch 6,5‑10), a luat chivotul cu tot ce era în el cu ocazia distrugerii templului de către Nebucadnețar, ascunzându-l într-un loc tainic. Aceeași tradiție susține că acesta va fi păstrat până la vremea sfârșitului sau până la venirea lui Mesia.
Mana este simbolul hranei spirituale pe care o primim de la Christos, fie în această viață, fie în viața veșnică.
„Și-i voi da o piatră albă; și pe piatra aceasta este scris un nume nou…” – În lumea antică piatră albă avea o semnificație majoră. În cazul unui verdict dat de instanța de judecată, piatra albă semnifica achitarea celui acuzat. Piatra albă mai era și un fel de „bilet” de intrare la anumite manifestări publice, simbolizând admiterea celor mântuiți la ospățul din Împărăția cerurilor.
Tracii aveau obiceiul de a marca fiecare zi bună din viața lor cu o pietricică albă. Din acest punct de vedere, piatra albă semnifică și triumful credinței. Unii comentatori susțin că piatra albă se referă la Urim din pieptarul marelui preot.
În timpurile antice exista obiceiul ca o prietenie statornică să fie marcată prin ruperea în două a unei pietre albe. Pe ambele jumătăți, cei doi prieteni își scriau numele, apoi le schimbau reciproc. O astfel de piatră, numită „tessera”, era dovada prieteniei și era păstrată cu mare grijă de cei doi, până la reîntâlnirea lor.
Perioada Pergam a Bisericii nu se încheie cu o dată fixă. Unii comentatori consideră că ea se încheie în anul 476, odată cu căderea Imperiului Roman de Apus. Alții consideră că anul convertirii lui Clovis, 496, este finalul acestei perioade. Anul 538, anul decretului lui Iustinian, prin care episcopului Romei i s-au dat puteri maxime este o altă dată luată în discuție.
În general, istoricii consideră că trecerea de la vremurile antice la cele medievale a fost făcută în timpul pontificatului lui Grigore cel Mare (590‑604). Acesta a fost primul papă care și-a asumat cu îndrăzneală rolul de împărat al Apusului. Din toate aceste date, cea mai apropiată de realitate este anul 538, anul terminus al perioadei Pergam și începutul celei mai lungi perioade din istoria Bisericii – cei 1260 de ani ai Evului Mediu întunecat.
Lori Balogh
Referințe:
(1) – Mișcarea Noua Eră și Iluminații, Timișoara, 1994, p. 48