Judecata
Se povestește despre un tânăr avocat, proaspăt absolvent al unei facultăți de drept, că, întâlnindu-se cu unul dintre profesorii săi, a fost întrebat de acesta cu privire la planurile lui de viitor. Foarte optimist, tânărul avocat îi răspunde:
– Îmi voi deschide un birou de avocatură particular și voi începe o serie de procese celebre, care să rămână în istoria dreptului.
– Buuun! Și după aceea? – îl întreabă profesorul.
– După aceea voi strânge bani, bani mulți, mă voi căsători și voi avea copii…
– Și după aceea? – continuă profesorul.
– Voi cumpăra o fermă la țară și-mi voi petrece acolo o bătrânețe lungă și liniștită…
– Și după aceea? Tânărul simte că începe să-i fugă pământul de sub picioare. Cu toate acestea, îi răspunde profesorului său:
– După aceea, voi merge pe calea pe care merg toți și-mi voi da obștescul sfârșit.
– Și după aceea? – insistă profesorul. Tânărul nu mai știe ce să răspundă. Văzându-l nedumerit, profesorul îi spune:
– Cum, tu care ești avocat, care-i înveți pe alții principiile dreptului și dreptății, nu știi că după aceea, la încheierea tuturor lucrurilor, vine judecata?
Cei doi s-au despărțit, însă întrebarea profesorului a rămas ca un țepuș în conștiința tânărului avocat. Din acea clipă nu a mai avut liniște, până ce nu L-a găsit pe Christos și până ce nu i-a predat inima și întreaga viață. Părăsind cariera promițătoare, tânărul avocat s-a dedicat predicării Evangheliei, devenind unul dintre cei mai mari evangheliști ai lumii. Tânărul se numește Charles Finney.
Ne place să păstrăm în minte imaginea unui Dumnezeu al iubirii, milei și îndurării, gata să Se plece asupra oricăror nevoi ale ființei umane. Dar, atenție! Este doar una dintre fețele monedei. Biblia ne descoperă un Dumnezeu căruia Îi face plăcere să binecuvânteze. Însă aceeași Biblie ne spune că Dumnezeu știe să și blesteme… Un Dumnezeu care iubește până la sacrificiul suprem, dar care știe să și pedepsească … Un Dumnezeu care vindecă răni fizice sau sufletești, dar care poate îngădui suferința în viața copiilor Săi… Un Dumnezeu iubitor, dar și drept… Un Dumnezeu care judecă.
Nu-i așa că atunci când auzim despre judecata lui Dumnezeu inima ni se strânge, un fior ne străbate întreaga ființă și o teamă ascunsă pune stăpânire pe noi? Parcă ne-am simți mai în largul nostru dacă Biblia nu ne-ar vorbi despre acest subiect.
Adevărul despre judecata lui Dumnezeu este un adevăr din categoria celor „tari”, este o „hrană tare”, greu digerabilă pentru ființa umană. Unii oameni, neacceptând sub nicio formă ideea de judecată a lui Dumnezeu, ajung până la negarea existenței Lui. Alții, deși acceptă ideea judecății, ridică metereze, încercând să îndulcească adevărul biblic.
Vă invit să ne apropiem de acest subiect incomod pentru a-i înțelege mai bine sensurile profunde și pentru a-L vedea în actul judecății pe Același Tată iubitor pe care L-am văzut și la Golgota. Nu-mi propun acum să privesc judecata din punct de vedere teologic, separând fazele ei (judecata de cercetare, judecata din timpul Mileniului și sentința finală), ci mai degrabă să observăm împreună sensurile profunde și efectele judecății lui Dumnezeu.
În orice domeniu de cercetare, întrebările își au rostul lor benefic. Iată câteva întrebări posibile legate de subiectul judecății, care ne vor ajuta să înțelegem mai bine actul divin.
1) De ce judecă Dumnezeu?
El, Dumnezeul atotputernic, atotștiutor, omniprezent, căruia nimeni nu-i poate sta împotrivă, de ce judecă niște ființe muritoare, limitate în timp și spațiu? De ce Se coboară la nivelul unor ființe infirme? Unii oameni, legându-se de actul divin al judecății, ajung până acolo încât să considere că judecata lui Dumnezeu este actul suprem al răutății, argumentând că este ușor să fii atotputernic, să poți conduce totul spre un final dorit de tine, iar apoi să te răfuiești cu dușmanii tăi.
Într-adevăr, dacă așa ar proceda Dumnezeu, ne-am putea declina imediat încrederea în El. Însă pentru a răspunde la astfel de întrebări e necesar să-L definim pe Dumnezeu așa cum este El și să luăm în considerare unul dintre atributele Sale: atotștiința.
Biblia este plină de dovezi în favoarea adevărului referitor la atotștiința divină. Dumnezeu, în calitate de Creator al spațiului și al timpului, Se află întotdeauna deasupra lor. El știe totul. Pentru El nu există nici trecut, nici viitor, ci doar prezentul veșnic. El cunoaște viitorul înainte ca el să se producă, după cum o mărturisește chiar El, prin pana profetului Isaia: „Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este încă împlinit” (Isaia 46:10; vezi și Psalmul 139:16).
Dacă Dumnezeu cunoaște totul (atotștiință) și știe dinainte ce se va întâmpla (preștiință), se ridică o întrebare justificată: De ce mai are El nevoie de judecată?
Răspuns: Pentru că cerul nu este gol, ci populat cu ființe inteligente create de Dumnezeu. Însă aceste ființe nu au atribute divine. Ele nu sunt atotștiutoare ca Ziditorul tuturor lucrurilor și nu pot pătrunde în tainele inimii omului pentru a vedea acolo care sunt adevăratele simțăminte și motivații care conduc viața ființelor omenești.
Din acest motiv, judecata divină este acel moment pe care Dumnezeu îl folosește pentru a scoate la lumină înaintea întregului Univers lucruri care până atunci fuseseră ascunse, lucruri pe care El le știa, dar nu erau știute de creaturile sale.
Și atunci, ce este cu adevărat judecata? Este ea o ultimă „răfuială” răutăcioasă a unui Dumnezeu atotputernic cu împotrivitorii săi? Nicidecum! Judecata este mai degrabă o ultimă clarificare înainte de a începe veșnicia, este ocazia pe care Dumnezeu o folosește pentru a șterge din gramatica cerului orice semn de întrebare sau de mirare de care s-ar mai putea agăța vreodată în veșnicie vreo îndoială a ființelor create.
Judecata este de asemenea ultima ocazie în care Creatorul va șterge din vocabularul cerului termeni ca: „păcat”, „răutate”, „invidie”, „mândrie”, „război”, „crimă”, „adulter”, „minciună”, „corupție”, „trădare”, „suferință”, „moarte”…
Dumnezeu judecă pentru ca în finalul luptei dintre bine și rău însuși Satana să recunoască, împreună cu demonii săi: „Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor” (Apocalipsa 15:3). El judecă pentru ca Legea Sa să fie repusă în adevărata ei autoritate, iar caracterul Său să fie definitiv îndreptățit în fața Universului.
2) Care principii stau la baza judecății lui Dumnezeu?
Pentru a descoperi aceste principii e necesar să analizăm cu atenție cele câteva „machete” (prototipuri) ale judecății divine care sunt prezente pe paginile Scripturii: Potopul, distrugerea Sodomei și pedepsirea poporului Israel în pustie. O primă observație pe care o putem face este aceea că Dumnezeu, atunci când judecă, respectă câteva principii:
a) Judecata lui Dumnezeu nu este arbitrară. Ea nu se declanșează fără un motiv anume. Ceea ce declanșează judecata este întotdeauna o situație limită și iremediabilă, o stare în care răul a avansat atât de mult încât, oricât de mult ar prelungi Dumnezeu harul Său, situația nu s-ar îmbunătăți.
În cazul Potopului biblic, Scriptura dezvăluie adevărata cauză a declanșării judecății lui Dumnezeu: „Dumnezeu a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5).
Cele patru superlative prezente în acest text („mare”, „toate”, „în fiecare zi” și „numai spre rău”) demonstrează că situația era fără întoarcere. Dacă Dumnezeu ar mai fi îngăduit har generației antediluviene, nu s-ar fi produs nicio schimbare în bine, dimpotrivă. Dacă în această generație coruptă până la limită ar mai fi existat vreo șansă de îndreptare, dacă cel puțin un suflet ar mai fi putut fi salvat, Creatorul ar fi prelungit harul.
Un argument în acest sens îl găsim în cuvintele spuse de Dumnezeu lui Avraam, atunci când îi descoperă viitorul descendenților lui: „În al patrulea neam, ea (sămânța lui Avraam n.n.) se va întoarce aici (Canaan n.n.), căci nelegiuirea amoriților nu și-a atins încă vârful” (Geneza 15:16). Judecata lui Dumnezeu asupra popoarelor canaanite nu s-a declanșat pe vremea lui Avraam, căci mai exista încă speranță pentru îndreptarea lor. După 430 de ani de har pentru aceste popoare, judecata lui Dumnezeu a devenit însă iminentă. Nu se mai putea face nimic pentru ele.
b) Înainte de a rosti o sentință, Dumnezeu cercetează în detaliu situația. În cazul Potopului, Biblia spune că „Dumnezeu a văzut că …”, ceea ce înseamnă că El a cercetat starea morală a omenirii din acea vreme înainte de a lua decizia nimicirii ei.
De asemenea, în cazul distrugerii Sodomei, Însuși Domnul coboară împreună cu doi îngeri puternici pentru a verifica situația din cetățile aflate în câmpia Iordanului. Și aceasta nu pentru că El nu avea încredere în raportul îngerilor, ci pentru a ne oferi nouă o dovadă că judecata lui Dumnezeu nu se declanșează fără o cercetare amănunțită a situației.
c) Înainte de a judeca, Dumnezeu avertizează, oferindu-i omului o șansă de salvare. În cazul Potopului, Noe a predicat despre distrugerea ce urma să vină timp de 120 de ani. Salvarea se afla în intrarea în corabie. În cazul distrugerii Sodomei, Lot i-a avertizat pe conaționalii lui de a ieși din cetate, însă în zadar. Salvarea lor era fuga spre munte, fără nicio ezitare.
d) Dumnezeu demonstrează că întotdeauna, în aceleași condiții în care răutatea unor oameni ajunge la limită, există și oameni integri și credincioși. Din nefericire, numărul acestora este întotdeauna mic, mult prea mic față de marea masă a nelegiuiților. La Potop, doar opt suflete au putut fi salvate dintr-o generație întreagă. În cazul Sodomei, doar Lot și cele două fiice au fost salvați din toată populația care locuia atunci în mănoasă vale a Iordanului. Iar în cazul israeliților eliberați din Egipt, doar două suflete au intrat în Canaanul promis, din marea mulțime a robilor evrei.
e) Dumnezeu începe judecata întotdeauna de la tabăra copiilor Săi, apoi trece și la tabăra celor răzvrătiți: „Începeți însă cu Locașul Meu cel sfânt…” (Ezechiel 9:6). De ce procedează El astfel? Pentru a înlătura orice acuzație posibilă din partea celor nelegiuiți, care ar putea obiecta: „De ce, Doamne, începi cu noi? Ai Tăi cum stau? De ce lor le mai acorzi har, iar nouă nu?”
Evreii din timpul Exodului au pierit, în urma judecății lui Dumnezeu, chiar înainte de nimicirea popoarelor canaanite păgâne, ceea ce dovedește valabilitatea principiului amintit. De asemenea, principiul este valabil și în cazul judecății finale, deoarece prima fază a ei este judecata celor care se pretind a fi copii ai lui Dumnezeu: „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Și, dacă începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?” (1 Petru 4:17).
3) Ce este osândit la judecată?
La această întrebare unii se grăbesc să răspundă: păcatele oamenilor. Răspunsul este însă parțial corect, deoarece Biblia ne descoperă că Dumnezeu nu va judeca doar faptele omului, ci mult mai mult decât atât. Dumnezeu va judeca cuvintele omului (vezi Matei 12:36; Luca 19:22), „umbletele” omului (vezi Ezechiel 33:20), „căile” omului (vezi Ezechiel 18:30), precum și „lucrurile ascunse ale oamenilor” (vezi Romani 2:16). În concluzie, Dumnezeu va osândi tot ce este păcătos în faptele, gândurile, cuvintele, tendințele, aspirațiile, simțămintele și dorințele oamenilor.
În cartea „Tragedia Veacurilor”, în capitolul „În fața raportului vieții”, se precizează că în rapoartele din ceruri sunt scrise cu exactitate, în dreptul fiecărui suflet omenesc, orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neîmplinită, orice prefăcătorie oricât de iscusită ar fi, orice păcat ascuns, precum și avertismentele și mustrările lui Dumnezeu respinse de om, pierderea timpului, ocaziile nefolosite, influența spre bine sau rău cu urmările ei îndepărtate, scopurile și motivele ascunse, defectele de caracter nebiruite, modul cum s-a folosit fiecare talant, ce am făcut sau nu am făcut pentru semenii în nevoie, cum ne-am raportat la Cuvântul lui Dumnezeu…
Dacă este adevărat că judecata lui Dumnezeu osândește toate aceste păcate, fie descoperite, fie ascunse, la fel de adevărat este faptul că există un singur lucru pe care El îl osândește în mod direct: respingerea continuă a harului mântuitor. Dacă pentru orice păcat există o soluție salvatoare în jertfa lui Christos, pentru cel care își împietrește inima an de an, cu bună știință, nu va mai fi nicio salvare.
Ce a adus osânda asupra civilizației antediluviene? Păcatele lor grele și numeroase? Nicidecum, ci faptul că, păcătoși fiind, s-au împotrivit timp de 120 de ani harului salvator oferit gratuit de Tatăl ceresc. Timp de peste un secol, ei și-au bătut joc, nu doar de Noe și credința lui în Dumnezeu, ci de mâna întinsă spre ei pentru a-i salva. Și în apele Potopului a pierit o generație întreagă…
De ce au pierit locuitorii cetăților din câmpia Iordanului? Din cauza păcatelor lor grele? Nu, ci din cauza împietririi inimii lor față de adevărul predicat prin cuvânt și faptă de „neprihănitul Lot” (vezi 2 Petru 2:7‑8) care trăia în mijlocul lor.
De ce au pierit israeliții în pustie, înainte de a intra în Țara Promisă? Din cauza păcatelor lor? Dar oare Iosua și Caleb, singurii din generația lor care au avut privilegiul de a intra în Canaan, nu erau și ei păcătoși? Desigur! Ei au pierit însă din cauza respingerii aceluiași har salvator oferit de Dumnezeul îndurării.
Același adevăr este valabil și pentru generația noastră. Dacă vom constata vreodată cu groază că unii dintre noi nu vom fi mântuiți, aceasta se va întâmpla nu din cauza păcatelor noastre, căci pentru ele a murit Christos, ci pentru că o viață întreaga ne-am împotrivit harului lui Dumnezeu.
„Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta” (Osea 13:9). „Ierusalime, Ierusalime… De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut! Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 23:37‑38).
Conform profeției biblice (Apocalipsa 14:6‑7), „a venit ceasul judecății Lui” (judecata care precede a doua venire a lui Christos și care va stabili cine va fi și cine nu va fi mântuit).
Dumnezeu ne dă posibilitatea să alegem, în deplină cunoștință de cauză, drumul pe care-l dorim: „Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești tu și sămânța ta” (Deuteronomul 30:19).
Însă El ne avertizează: „Bucură-te, tinere, în tinerețea ta! Fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi. Dar să știi că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată” (Eclesiastul 11:9).
„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Christos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5:10).
Gândurile exprimate mai sus, legate de judecata lui Dumnezeu, au menirea să ne ajute să răspundem cu încredere întrebării: „Și după aceea?” Fie ca „după aceea” să urmeze veșnicia, o veșnicie trăită alături de Dumnezeul mântuirii noastre.
Lori Balogh
