Apocalipsa capitolul 3 – Epistola către Sardes (sec. XVI- XVII)

Apocalipsa capitolul 3 – Epistola către Sardes (sec. XVI- XVII)

(cap. 3,16)

Privire de ansamblu

La aproximativ 80 km distanță de Tiatira și la est de Efes se află ruinele fostului oraș Sardes – capitala bogatului și anticului regat al Lidiei. Astăzi, în locul strălucitorului oraș de altă dată, mai există doar un mic sat de păstori, numit Sart.

Dealurile din jur, roase de ploi, scot mereu la iveală cioburi de ceramică și resturi de construcții antice. Și, chiar dacă țăranii le adună la marginea răzoarelor, ploile scot mereu altele la suprafață. Sardes, vechea cetate considerată inexpugnabilă pe vremea regelui Cressus, este astăzi un morman de ruine, întărind încă odată, dacă mai era necesar, marele adevăr cuprins în dictonul „Sic transit gloria mundi!” („Așa trece gloria lumii”).

Construit pe la anul 1150 î.Ch. pe muntele Tmolus – o adevărată Acropole naturală – cu pereți aproape verticali, care se ridică până la 460 metri înălțime, Sardes eclipsa alte cetăți ca Smirna sau Pergam. Această fortăreață naturală îi dădea cetății un aer de invincibilitate, însă – culmea ironiei – tocmai aceste avantaje oferite de poziția geografică i-au fost fatale cetății Sardes. Încrezându-se în pereții verticali de stâncă greu de escaladat, cetatea nu a fost vigilenta și, în două ocazii diferite, a fost cucerită când nu se aștepta.

Prima cucerire a avut loc în anul 549 î.Ch., când un soldat din armata lui Cirus a escaladat în toiul nopții marele perete de stâncă. Ajungând în cetate, soldatul persan a constatat cu surprindere că nicio santinelă nu păzea intrarea în oraș. Profitând de ocazie, el a deschis porțile orașului înaintea armatelor persane, orașul fiind cucerit fără probleme. Din anul 546 î.Ch., Sardes a devenit capitala apuseană a Imperiului Persan.

În 334 î.Ch., Alexandru Macedon intră în cetate fără luptă, iar după moartea acestuia, Sardes intră în componența regatului lui Lysimah. Apoi, în 213 î.Ch., Sardes cade sub stăpânirea lui Antioh cel Mare, fiind cucerit în același mod ca pe timpul lui Cirus. Cetatea, considerată inexpugnabilă, avea totuși un „călcâi al lui Ahile”.

Din anul 133 î.Ch., Sardes este inclus în Imperiul Roman, ca parte a Provinciei romane Asia. În această perioadă, Sardes nu mai are glorie, deși se află la întretăierea mai multor drumuri romane. Trăiește din amintiri, cu templele unei religii apuse și mormintele unor monarhi dispăruți.

În anul 17 d.Ch., cetatea a fost devastată de un cutremur puternic, despre care Pliniu afirmă că a fost cel mai puternic din istoria omenirii de până atunci. Ca să ajute la reconstrucția orașului, împăratul Tiberiu a dăruit locuitorilor o sumă importantă de bani, scutind cetatea de taxe și impozite pe o perioadă de cinci ani.

Sardes este cucerit de turci în secolul al XIV-lea, iar în 1402 este distrus de mongolii lui Timur Lenk, de atunci fiind părăsit. Astăzi, din strălucitul și bogatul oraș de altă dată a mai rămas doar un morman de ruine și un mic sat de pescari.

Fiind contemporan cu trei imperii: Asiria, Babilonul și Egiptul, Sardes a ajuns la culmea puterii și măreției sale pe vremea regelui Cressus, unul dintre cei mai bogați oameni ai Antichității care și-a depozitat în Sardes uriașa sa avere. Cressus este considerat a fi primul rege care a bătut monede de aur și argint.

În perioada de glorie a orașului, populația trăia în lux, dovadă fiind bijuteriile găsite în mormintele din acea perioadă. Existau mai multe manufacturi care se ocupau cu prelucrarea și vopsitul lânii, iar cultul principal al orașului era cel al zeiței Cybela. În oraș se mai găsea un templu al zeiței Artemis, un gimnaziu și o frumoasă sinagogă lucrată în marmură albă, având mozaicuri pe podea, iar în interior, doi lei sculptați. Renumite erau și termele romane, cu căzile din marmură, cu bazinul de înot și un sistem de canalizare bine pus la punct.

Nu se știe cum a pătruns creștinismul în Sardes. Nu se știe nici cum s-au comportat creștinii de aici în timpul persecuțiilor romane. Potrivit soliei trimise Bisericii din Sardes, faptele credincioșilor nu erau desăvârșite înaintea lui Dumnezeu. Epistola către Biserica Sardes este una dintre cele două în care Domnul Iisus nu adresează niciun elogiu Bisericii. Mesajul este mustrător, căci se adresează unei Biserici care se credea vie, care nu simțea nevoia după ajutorul divin, dar care în realitate era pe moarte.

Sardes a ocupat un loc important în lupta împotriva icoanelor, odată cu primul decret al lui Leon III Isaurianul, din anul 725, urmat de un al doilea decret, și mai categoric, al lui Constantin al Vlea (741‑775). Episcopii din Sardes au fost iconoduli, susținând cu putere prezența icoanelor în biserică. Această atitudine favorabilă icoanelor a fost una dintre cauzele care au dus la conflictul cu mahomedanii, în urma căruia civilizația creștină din Asia a fost distrusă definitiv.

Sardes simbolizează istoria Bisericii din ultima perioadă a Evului Mediu, de la Luther (1517) , până la marele cutremur din Lisabona (1755). În această perioadă, alături de cele două temple ale Bisericii medievale: cea de Răsărit (ortodoxă) și cea de Apus (catolică), se ridică, asemenea unui cântec de bucurie (Sardes înseamnă „cântec de bucurie”), un nou edificiu uriaș – cel al Bisericii protestante. Cei doi piloni pe care s-a sprijinit noul „edificiu” sunt:

1) Adevărul despre mântuirea oferită fără plată, doar prin meritele Domnului Iisus Christos.

2) Autoritatea suverană a Bibliei în materie de doctrină și morală, principiu enunțat pentru prima dată de reformatorul elvețian Ulrich Zwingli (1484 -1531) sub formula „Sola Scriptura” („Biblia și numai Biblia „).

În calitate de părinte al capitalismului, protestantismul a adus în lumea creștină profunde transformări sociale, economice și politice. Descătușată din lanțul tradițiilor și dogmelor nebiblice, lumea s-a schimbat profund. Călugării au părăsit mănăstirile pentru a predica Evanghelia, ordinea și corectitudinea au luat locul corupției, calitatea vieții s-a îmbunătățit pretutindeni, cunoștințele au crescut, iar invențiile au fost puse în slujba Evangheliei și a omului. În același timp, Biserica și-a schimbat atitudinea față de Biblie, de problematica mântuirii și ritualurile religioase, apropiindu-se mai mult de idealul lui Dumnezeu pentru ea.

Cu toate acestea, Reforma protestantă nu a mers până la capăt. Ea s-a oprit la jumătatea drumului. În loc să continue lupta împotriva tradițiilor nebiblice și a păgânismului infiltrat în Biserică, protestantismul s-a mulțumit cu ceea ce făcuse. Foarte curând, protestantismul a devenit o religie a maselor, în care politica a avut rolul său bine definit.

Mai mult decât atât, reformatorii nu s-au înțeles între ei. Cei care nu acceptau canonul odată fixat erau considerați eretici, unii dintre ei fiind martirizați în același mod ca cel folosit de Inchiziția papală. Când principii Europei au luat în mâinile lor mișcarea Reformei, protestantismul și-a pierdut vitalitatea și misiunea. Dumnezeu a fost înlocuit cu statul, iar efectele nu au întârziat să apară: încremenire în propriile șabloane și pierderea „duhului de viață” al creștinismului primar. Astfel se explică solia de mustrare adresată de „Martorul credincios” acestei Biserici aflate pe moarte, deși aparențele arătau ca ea trăiește.

Comentariu

Vers.1: „Îngerului bisericii din Sardes scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu și cele șapte stele: „Știu faptele tale: că îți merge numele că trăiești, dar ești mort.”

„Îngerului bisericii din Sardes scrie-i” – Pe vremea când Ioan scria „Apocalipsa”, Sardes era un oraș care trăia doar din gloria trecutului. Trecuse vremea când, în calitate de capitală a regatului Lidiei, era unul dintre cele mai bogate orașe ale Antichității. Trecuse și vremea când se considera o cetate inexpugnabilă, datorită pereților de stâncă verticali pe care era construit, înalți de până la 460 metri, având o apărare naturală demnă de invidiat.

Cel puțin în două momente istorice diferite, Sardes a dovedit că are și el un „călcâi al lui Ahile”, un punct vulnerabil, de care vrăjmașii săi au știut să profite. Cetatea, crezându-se invincibilă, nu a vegheat suficient și în două rânduri a fost cucerită în același mod (Cirus și Antioh cel Mare). Cetatea istorică avea privilegiul unei poziții geografice unice, fiind în mod natural aparată de stâncile înalte pe care era construită. Însă din cauza lipsei de vigilență, toate aceste avantaje nu i-au folosit la nimic. Iată de ce în solia către Biserica din Sardes ideea de veghere apare ca un laitmotiv.

„Cel ce are cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu și cele șapte stele” – Domnul Iisus se recomandă Bisericii din Sardes ca Cel ce are plinătatea Duhului Sfânt și Cel ce ține în mâna Sa „cele șapte stele”, simbolizându-i pe conducătorii Bisericii Sale. Avem asigurarea că cel ce are controlul asupra Bisericii și conducătorilor ei este chiar Iisus în persoană. Cu toată decăderea spirituală a Bisericii din Sardes, ea se afla încă în grija și atenția Sa. Cifra șapte simbolizează plinătatea, desăvârșirea.

„Știu faptele tale: că îți merge numele că trăiești, dar ești mort” – Vedem în exemplul acestei Biserici contradicția dintre aparență și esență. În aparență, Biserica din Sardes era plină de viață. În realitate însă, ea era o Biserică moartă.

Numele de „protestant” pe care și l-a luat Biserica din perioada Sardes înseamnă opoziție față de abuzurile și erorile Bisericii medievale. Numele de „Reformă” implica, de asemenea, eliminarea tuturor abuzurilor și greșelilor trecutului. Aceste două nume arătau spre o trezire la viață a Bisericii.

În realitate, la scurt timp după începutul Reformei, Biserica din perioada Sardes a comis aceleași greșeli și abuzuri ca și Biserica medievală, pe care tocmai le condamnase. Controversele doctrinare apărute au dus la adoptarea unor crezuri care au stopat cercetarea adevărului, obligând bisericile protestante să încremenească în dogmele lor, sprijinite de puterea și prestigiul statelor respective. Au apărut astfel bisericile naționale, mulțumite cu ceea ce au realizat și oprind Reforma din înaintarea ei firească.

„Din clipa în care prinții au luat în mâna mișcarea Reformațiunii, religia a devenit o afacere de stat, așa cum fusese înainte de Constantin. El a creat „creștinismul”, aceștia au creat „protestantismul” (1).

„A gândit (Biserica Sardes n.n.) că și-a terminat lucrarea, când de fapt nu era nici măcar începută. Ea n-a urmărit fără odihnă, pas cu pas, în spirit de umilință, studiul doctrinei creștine care ar fi dus-o la unire și sfințenie. Ea a căutat să cristalizeze și să stereotipeze lumina primită. La Scriptura așezată ca unic izvor de regulă suverană a adevărului, ea a adăugat mărturisirile de credință, după cum Evul Mediu adăugase la această tradițiile ei.” (2)

Biserica din perioada Sardes a făcut să se nască o nouă infailibilitate, cu o sută de capete. Reformatorii nu se înțelegeau între ei în probleme de doctrină. Luther nu voia să se înțeleagă cu Zwingli în problema sacramentului Sfintei Cine. Zwingli nu discuta cu Hubmeyer în privința botezului, stăruind să fie trimis la închisoare. Calvin îl trata drept eretic pe Sebastian Castalion și l-a trimis pe rug pe Michel Servet. În Anglia, puritanii, baptiștii de ziua a șaptea și quakerii erau închiși și persecutați, imitându-se metodele Bisericii medievale.

Deși cei care au inițiat și condus Reforma au fost oameni plini de zel și consacrare, cei care i-au urmat au pierdut idealul. Ei au început să organizeze Biserica și să o instituționalizeze, rezultând niște religii de stat naționale, fără să se mai gândească la nevoia lumii după Christos și Evanghelie. Un astfel de creștinism, îmbătat de propriile realizări, nu putea fi mai departe purtătorul sfeșnicului adevărului. Dumnezeu aștepta și pregătea alți oameni care să continue lucrarea Reformei. Iar în solia care Biserica din Sardes apare speranța.

Vers.2: „Veghează și întărește ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu.”

„Veghează” – Aluzie la cele două momente istorice în care cetatea Sardes, deși se credea invincibilă, a căzut totuși sub ocupația, mai întâi a perșilor, apoi a grecilor, din cauza singurului motiv că nu a vegheat.

Biserica din perioada Sardes se afla în același pericol. Preocupată de controversele doctrinare dintre reformatori, Biserica risca să piardă din vedere misiunea ei – aceea de a prezenta lumii adevărul simplu și curat, așa cum se găsește el în Scripturi. Deși a început o lucrare lăudabilă, Biserica nu a dus-o până la capăt, ocupându-se cu alte probleme mai puțin importante. Ea nu a vegheat.

„Întărește ce rămâne, care e pe moarte” – În sânul protestantismului aflat pe moarte erau și lucruri bune, care trebuiau păstrate și întărite. Aceste „lucruri” fuseseră dobândite de inițiatorii Reformei cu prețul unor mari sacrificii. Adevărurile despre suveranitatea Bibliei în materie de doctrină și morală (principiul „Sola Scriptura” – „Biblia și numai Biblia”) și despre mântuirea doar prin credința în meritele Domnului Iisus Christos (principiul „Sola Fide” – „Credința și doar credința”) trebuiau păstrate și întărite, spre binele generațiilor următoare.

Vers.3: „Adu-ți aminte dar cum ai primit și auzit! Ține și pocăiește-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine.”

„Adu-ți aminte!” – Invitația făcută de Mântuitorul Bbisericii din Sardes este aceea de a rememora devoțiunea și sacrificiile de început ale mișcării Reformei. În această Biserica încă mai existau oameni sinceri, care păstrau adevărul cunoscut. Pentru a supraviețui, Biserica trebuia să se reîntoarcă la Cuvântul lui Dumnezeu ca în zilele de început ale Reformei. Pocăința la care este invitată Biserica înseamnă tocmai această reîntoarcere la viața de început a Reformei.

„Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț” – Din nou, „Martorul credincios” face aluzie la cele două momente istorice în care cetatea Sardes a fost cucerită pe neașteptate de armatele lui Cirus și ale lui Antioh cel Mare.

Biserica din perioada Sardes trebuia să vegheze nu doar la păstrarea lucrurilor bune pe care le avea, datorită zelului conducătorilor Reformei, ci și la observarea semnelor apropiatei reveniri a Domnului Christos. Este pentru prima dată în cuprinsul celor șapte epistole când Domnul Iisus amintește despre revenirea Sa ca fiind un eveniment surpriză: „voi veni ca un hoț”. Ideea este preluată din Evanghelii, în mod deosebit din Evanghelia după Matei cap.24,36‑51.

Vers.4: „Totuși ai în Sardes câteva nume care nu și-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici.”

În fiecare dintre perioadele Bisericii, indiferent de starea spirituală a acesteia, au existat și oameni integri, care nu au urmat linia generală. Devotați Cuvântului lui Dumnezeu și adevărului, acești creștini, uneori anonimi, alteori cunoscuți, sunt în atenția cerului, fiind socotiți „vrednici” de a trăi veșnic alături de Domnul Iisus. Biserica din perioada Sardes a avut în sânul ei oameni de o profundă evlavie, care au luptat pentru continuarea Reformei și trezirea la viață a ceea ce era pe moarte.

Jean Vuilleumier, autorul unui comentariu al „Apocalipsei”, amintește câteva nume care au contribuit la continuarea Reformei și la marile redeșteptări religioase de la sfârșitul perioadei Sardes și începutul perioadei Filadelfia (sec. XVIII și XIX): Arnold, Paul Gerhard, Clausnitzer, Silesius, Rinkart și alții, autori ai unor imnuri religioase deosebit de profunde; Whitefield, cei doi frați Wesley, Howlands, Berridge, Romanie și alții, ca evangheliști.

Între aceste nume îi putem aminti pe quakeri și frații moravi, care au pus accentul pe dragostea frățească și simplitate în viața de credință, pe baptiștii care au readus la lumină adevărul biblic al botezului prin scufundare, pe baptiștii de ziua a șaptea care au pus în evidență adevărata zi de închinare și odihnă, pe metodiștii care au readus în atenție marele adevăr al îndreptățirii prin credință. Fiecare dintre aceste mișcări a dat protestantismului o nouă vigoare, pregătind calea deschiderii de noi orizonturi pentru Biserica din perioada următoare – Filadelfia.

Vers.5: „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui.”

„Haine albe” – Haina albă este indispensabilă celor care vor să participe la ospățul nunții Mielului (vezi Matei 22,11‑14). Aceasta e făcută din „in subțire, strălucitor și curat”, simbol al faptelor neprihănite (vezi Apocalipsa 19,8).

Deși protestantismul a redescoperit adevărul fundamental al îndreptățirii prin credință, fără fapte, el a făcut totuși greșeala de a ajunge să neglijeze complet faptele, considerând că acestea nu au nicio valoare. Biblia însă ne învață cu privire la fapte c însă, chiar dacă nu aduc mântuirea, lipsa lor înseamnă moarte spirituală (vezi Iacov 2,26).

În „Apocalipsa” se face referire la hainele albe de șapte ori, de fiecare dată în legătură cu biruința pe care trebuie să o câștige fiecare credincios:

– Credincioșii din Laodicea sunt sfătuiți să cumpere haine albe de la „Martorul credincios” (vezi cap.3,18).

– Martirilor, celor „junghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu”, li s-au dat haine albe (vezi cap.6,11).

– Cei 24 de bătrâni aflați la tronul lui Dumnezeu sunt îmbrăcați în haine albe (vezi cap.4,4).

– Marea mulțime a mântuiților aflată în fața tronului Mielului este îmbrăcată în haine albe (vezi cap. 7,9.13).

– Oștile cerului sunt îmbrăcate în haine albe, țesute din „in subțire și curat” (vezi cap.19,14).

– Celor ce vor birui li se promite că vor fi îmbrăcați în haine albe (vezi cap.3,5).

– Cei veniți din necazul cel mare sunt văzuți îmbrăcați tot în haine albe (vezi cap.7,13).

„Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții” – Este acea „carte” în care sunt scrise numele tuturor celor mântuiți (vezi Filipeni 4,3). Din această carte numele pot fi șterse în cazul în care cel în cauză respinge harul oferit de Dumnezeu (vezi Exodul 32,32.33).

„Voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui” – Cei care acceptă harul lui Dumnezeu beneficiază de lucrarea de mijlocire a Domnului Christos, pe care o face în calitate de Mare Preot în Sanctuarul ceresc (vezi Evrei 8,2; Matei 10,32; Luca 12,8).

Vers.6: „Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul.”

Epistola se încheie cu același apel la atenție față de mesajul transmis fiecărei biserici în parte, cu atât mai mult cu cât acest mesaj este inspirat de Duhul lui Dumnezeu.

Lori Balogh

Referințe:

(1) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan apostolul”, Ed. Viață și Sănătate, București, 2005, vol. I, p. 191

(2) – Chastel, „LHistoire du Christianisme”, vol. IV, p. 324

 

 

This entry was posted in Apocalipsa, Profetii biblice and tagged , . Bookmark the permalink.

One Response to Apocalipsa capitolul 3 – Epistola către Sardes (sec. XVI- XVII)

  1. Corneliu Livanu says:

    Vă binecuvântez cu mulțumire pentru excelentul dvs. comentariu în legătură cu
    Biserica din Sardes.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.