Ilustrații despre dragoste

Ilustrații despre dragoste

Ce e dragostea?

„Era o dimineață aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se așeze, știind că avea să mai treacă cel puțin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare își privește ceasul la fiecare minut care trece.

Între timp, mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul și să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi așa de gravă… În așteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana și mă lansez într-o mică conversație. Îl întreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are și dacă nu preferă să aștepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, așa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soția.

Politicoasă, îl întreb de sănătatea soției. Senin, bătrânul domn îmi povestește că soția, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soția putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana dar bătrânul îmi explică că ea nu-și mai aduce aminte de 5 ani cine este el. Și-atunci îl întreb mirată: „Și dvs. vă duceți zilnic ca să luați micul dejun împreună?”. Cu un surâs dulce și o mângâiere pe mână, îmi răspunde: „E adevărat că ea nu mai știe cine sunt eu, dar eu știu bine cine este ea”.

Am rămas fără cuvinte și un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu pași grăbiți. Mi-am înghițit lacrimile spunându-mi în sinea mea: „Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viață!… Căci, în fond, așa este dragostea adevărată?! … nu neapărat fizică și nici romantică în mod ideal. Să iubești înseamnă să accepți ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi și ceea ce încă nu s-a întâmplat. Persoanele fericite și împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care știu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

Viața nu înseamnă să supraviețuiești unei furtuni, ci să știi să dansezi în ploaie.

Tabloul fiului

Un mare bogătaș a murit. Fiindcă nu avea urmași, căci singurul copil murise cu mulți ani înainte, și fiindcă nu s-a găsit niciun testament, mobila, tablourile și o seamă de lucruri casnice au fost puse la licitație. În ziua respectivă s-au adunat mulți oameni, fiecare licitând pentru un obiect anume.

O bătrânică, cu o îmbrăcăminte puțin curioasă, a venit și ea, s-a uitat și a văzut pus mai la o parte un portret al fiului bogatului care murise. A licitat pentru el și l-a primit pe o sumă mică, căci nimeni nu-l solicitase. Ea a explicat că a fost ani de zile guvernanta băiatului și l-a iubit mult pe acel copil.

Când a ajuns acasă, a căutat să curețe tabloul și mare i-a fost uimirea când a găsit în spatele portretului, sub carton, testamentul bogătașului. În testament se spunea că toată averea să fie a aceluia care va prețui portretul fiului său.

A murit pentru mine

Un vizitator care se plimba într-o zi într-un cimitir, observă pe un om care era ocupat cu sădirea unor flori pe un mormânt. Săditorul de flori fu întrebat:

„Este fiul dvs. îngropat aici?”

„Nu” -răspunse omul.

„Este poate fratele dvs. sau vreo rudă a dvs….”

„Nu, nu.” După ce a lăsat jos o scândurică pe care o ținuse în mână, omul răspunse:

„Ei bine, îți voi istorisi povestea acestui mormânt. Când izbucni războiul am fost și eu chemat la mobilizare. Eram sărac, aveam o soție bolnavă și șapte copii. Cu toate acestea m-am văzut silit să-i părăsesc, deoarece nu aveam bani să plătesc un înlocuitor, așa cum mi-ar fi îngăduit pe atunci legea.

Mă pregăteam atunci de plecare, părăsind familia pentru a merge la război contra inamicului. În ziua de dinaintea plecării veni la mine un tânăr, pe care-l cunoșteam și îmi zise: „Dumneata ai o familie numeroasă, eu sunt singur. Voi pleca eu în locul dumitale.” Și plecă în adevăr în locul meu. Într-o luptă crâncenă a fost rănit și dus la spital. După lungi suferințe a murit și a fost îngropat aici. De atunci doream arzător să văd mormântul său. În vederea acestui scop am economisit atâția bani cât am putut și ieri am sosit. Abia astăzi am reușit să descopăr locul unde este îngropat.”

În timp ce omul istorisea aceste lucruri, ochii i se umplură cu lacrimi. Luă scândurica pe care o lăsase jos și o înfipse în pământ. Sub numele soldatului erau scrise și următoarele cuvinte: „A murit pentru mine.”

Este Cineva despre care, ca și soldatul de mai jos putem spune: „A murit pentru mine.” Este vorba de Acela care și-a dat viața Sa pentru lumea întreagă, pentru noi, nu pe un câmp de bătălie ci pe o cruce pe care a fost răstignit ca un răufăcător. Nu pentru a ne scăpa de la înrolare, ci pentru a ne scăpa de blestemul păcatului, osânda veșnică.

Soldatul a murit pentru acel bărbat și familia sa. Iisus a murit pentru noi și frații noștri. Deci, să fim o familie, să ne iubim ca într-o familie și să trăim apropiați ca într-o familie.

Și câștigătorul este…

Cu mult timp în urmă – spune o legendă -, un rege s-a hotărât într-o bună zi să pună deoparte un timp special din an pentru a-i cinsti și onora cei mai talentați și pricepuți dintre supușii săi. Când ziua mult așteptată sosi, o mare mulțime de oameni umplea curtea palatului regal.

Patru finaliști au fost aduși în față și, dintre aceștia, regele trebuia să aleagă câștigătorul.

Prima persoană prezentată a fost cea a unui filantropist bogat. Se spunea că acest om merită să fie onorat nu numai pentru ajutoarele umanitare pe care le făcea an de an, dar și pentru că dăduse săracilor o mare parte din averea sa.

A doua persoană era un medic foarte renumit. Regelui i-a fost sugerat faptul că medicul ar fi meritat aceasta onoare deoarece zi și noapte își dedica serviciile celor bolnavi.

A treia persoană era un judecător distins. Și de această dată, regelui i se spuse că judecătorul merita această onoare deoarece era recunoscut pentru înțelepciunea sa, pentru dreptatea și pentru deciziile corecte pe care le lua. Cu siguranță, nu exista un alt judecător mai cinstit, și mai corect în timpul acela că acest om.

A patra persoană era o bătrână. Toți cei prezenți au fost extrem de surprinși s-o găsească printre finaliști, deoarece manierele ei erau foarte simple, ca și rochia ei, de altfel. Era greu de imaginat că, cineva ca ea, putea să fie printre cele mai onorate persoane din împărăție. Ce șanse ar fi putut să aibă, în comparație cu ceilalți trei, care aveau atât de multe reușite în viața lor?

Cu toate acestea, puteai simți ceva deosebit legat de această femeie: privirea plină de dragoste, încredere și blândețe. Prezența ei nu numai că a stârnit curiozitatea regelui, dar l-a și pus pe gânduri. Cine era această femeie? Răspunsul nu a ezitat să apară din partea unuia dintre slujitorii săi care-i spuse: „Vezi tu, mărite rege, pe acel filantropist, doctor și pe judecător? Această femeie le-a fost dascăl!”

Femeia aceasta n-avea nici bunuri materiale, nici bogăție, nici titlu care să-i aducă vreun merit sau renume, ci pur și simplu își oferise viața ei pentru a îndruma mintea și inimile altora în a ajunge oameni de valoare! Nu există nimic pe lumea aceasta mai puternic sau mai creștinesc decât o dragoste care se jertfește pentru ceilalți!

Portretul fiului

Unui om bogat și fiului său le plăcea să colecționeze opere de artă rare. Aveau de toate în colecția lor, în afară de Picasso și Raphael. Adesea se așezau și își admirau minunatele opere de artă.

Când a izbucnit conflictul din Vietnam, fiul a plecat la război. A fost foarte curajos și a murit în bătălie în timp ce îl salva pe un alt soldat. Tatăl a primit vestea și a plâns amar pentru moartea fiului său. Peste aproximativ o lună, chiar înainte de Crăciun, cineva a bătut la ușa sa. Era un tânăr cu un pachet mare în mână. El a spus:

„Domnule, dumneavoastră nu mă cunoașteți, însă eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastră și-a dat viața. El a salvat multe vieți în acea zi și, în timp ce mă ducea în brațe către un loc sigur, un glonț l-a lovit în inimă și a murit pe loc. Vorbea adesea despre dumneavoastră și despre cât de mult iubiți arta.” Tânărul a întins pachetul:

„Știu că nu este mare lucru. Nu sunt un artist mare, dar cred că fiului dumneavoastră i-ar fi plăcut să aveți asta.”

Tatăl a deschis pachetul. Era un portret al fiului său, pictat de acest tânăr. A privit uimit la felul în care soldatul surprinse în tablou personalitatea fiului. Ochii i s-au umplut de lacrimi. I-a mulțumit tânărului și s-a oferit să plătească tabloul.

„O, nu, domnule, nu aș putea niciodată să plătesc ce a făcut fiul dumneavoastră pentru mine. Este un cadou.”

Tatăl a agățat portretul deasupra șemineului. De fiecare dată când avea musafiri, înainte de a le arăta vreo operă de artă din colecția lui, le arata întâi portretul fiului său. Peste câteva luni el a murit. S-a făcut o mare licitație pentru picturile din colecția sa. S-au adunat mulți oameni cu influență, uimiți să vadă minunatele tablouri și bucuroși să aibă ocazia de a cumpăra unul pentru colecția lor. Pe tribună se afla tabloul fiului său. Cel care conducea licitația a lovit cu ciocănelul:

„Vom începe cu acest tablou al fiului său. Cine vrea să liciteze?”

S-a făcut liniște. Apoi o voce din spatele încăperii a strigat:

„Vrem să vedem tablourile celebre. Săriți peste acesta.” Dar cel care conducea licitația a insistat:

„Vrea cineva să liciteze pentru acest tablou? Cine dorește să înceapă? 100 de dolari? 200?„

O altă voce a strigat furioasă:

„Nu am venit aici ca să vedem acest tablou. Am venit să vedem picturi de-ale lui Van Gogh, Rembrandt. Să trecem la valorile adevărate.” Dar cel care conducea licitația a continuat:

„Fiul! Fiul! Cine îl va lua pe fiu?” În cele din urmă s-a auzit o voce din spatele încăperii. Era grădinarul care lucrase mult timp pentru stăpân și fiul său.

„Voi da 10 dolari pentru acest tablou.” Fiind sărac, era tot ce-și putea permite.

„Avem 10 dolari. Cine oferă 20?”

„Dați-i-l cu 10 dolari! Să trecem la genii.”

„S-au oferit 10 dolari. Nu vrea nimeni să dea 20?”

Mulțimea de oameni a devenit tot mai furioasă. Nu vroiau tabloul cu fiul. Doreau picturile mai valoroase din colecție. Cel care conducea licitația a lovit cu ciocănelul:

„S-a vândut cu 10 dolari.” O persoană din al doilea rând a strigat:

„Să mergem mai departe!” Dar cel care conducea licitația și-a pus jos ciocănelul:

„Îmi pare rău, dar licitația s-a încheiat”.

„Cum, adică, s-a încheiat, domnule? Noi am venit aici degeaba? Și ce facem cu tablourile celelalte!”

„Îmi pare rău. Când am fost chemat să conduc această licitație, mi s-a spus despre o stipulație care există în testament. Nu am avut voie să o destăinui până în momentul de față. Numai tabloul cu fiul este scos la licitație. Cine îl cumpără va moșteni întreaga avere, inclusiv tablourile. Omul care a luat tabloul cu fiul va primi totul.”

Aplicație: În urmă cu 2 000 de ani, Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pe cruce. Ca și licitatorul, mesajul Său zice: „Fiul, Fiul, cine vrea să îl ia pe Fiu?”

Căci, după cum vezi, cine Îl ia pe Fiul primește totul.

Înțelepciunea copiilor

Cu ceva vreme în urmă, un prieten de-al meu și-a pedepsit fetița de 3 ani pentru că i-a stricat o rolă întreaga de hârtie aurie pentru împachetat. Nu prea stătea bine cu banii, și s-a înfuriat foarte tare atunci când fetița a încercat să decoreze o cutie pentru a o pune sub pom. Oricum, micuța a adus cadoul tatălui său în dimineața următoare și spuse: „Acesta e pentru tine, tati!”

Tata s-a simțit jenat de reacția lui de cu o zi înainte, dar mânia i-a revenit când a văzut că în cutie nu era nimic. A strigat la ea: „Nu știi că atunci când dai cuiva un cadou, ar trebui să fie ceva înăuntru cutiei?”

Fetița s-a uitat la el cu lacrimi în ochi și a spus: „Oh, tati, dar nu e goală! Am pus pupicuri în cutie. Toate pentru tine, tati!” Tatăl a fost zdrobit. Și-a luat fetița în brațe și și-a cerut iertare.

Prietenul meu mi-a spus că a ținut acea cutie aurie lângă patul lui ani la rând. Când era dezamăgit, luă un pupic imaginar din cutie și se gândea la dragostea copilului care l-a pus acolo.

Jertfa dragostei este răsplătită

Fred Hermon obișnuia să-și înceapă discursurile întrebând audiența: „Știți cumva cine a fost primul antrenor al lui Jim Thorpes” (un medaliat la olimpiada din 1912 la pentatlon și decatlon)? Știți cine l-a învățat pe Einstein aritmetică pe cănd acesta era în clasa a II-a? Sau cine a a fost profesorul de pian al marelui pianist Pederewski?

Folosind aceiași introducere, noi s-ar putea să întrebăm: „Cine a fost învățătorul de școală duminicală a lui Billy Graham?” Deși nu cunoaștem răspunsul la aceste întrebări și nici numele celor ce au împlinit aceste slujiri, putem ști cu siguranță că acea jertfă a dragostei depusă la începuturi, a fost urmată de un seceriș bogat!

Bill Havens urma să reprezinte U.S.A. în echipa de canoe la olimpiada din 1924. În acea vreme însă se confrunta cu o dilemă: Primul său copil urma să se nască chiar în prima zi a competiției. Soția sa l-a încurajat să meargă la această competiție, dar Bill a hotărât să rămână acasă și s-o încurajeze la naștere.

Colegii săi de echipă au câștigat medalia de aur. Dar el a pierdut șansa de a o primi împreună cu ei. Ca totul să fie și mai rău, copilul așteptat nici nu s-a născut respectând calculele părinților, ci numai după trei săptămâni după ce s-a încheiat competiția!

După 24 de ani însă, acel băiat ce nu s-a născut la timpul așteptat l-a sunat pe tatăl său din Helsinki anunțându-l că a câștigat medalia de aur la olimpiadă. Frank, când s-a făcut mare a început să practice același sport ca tatăl său și i-a adus tatălui bucuria de a avea în familie medalia pe care o pierduseră, pentru că a decis să rămână lângă soția lui și s-o asiste la naștere.

Oricine este gata să facă o jertfă a dragostei va avea parte în timp de o răsplată pe măsură, pentru că, în mijlocul provocărilor vieții, dragostea face diferența.

Dragoste necondiționată

Proprietarul unui magazin bătea un ultim cui pentru a fixa o mică bucată de lemn în dreptul ușii de la intrare: „Cățeluși de vânzare”. Și cum astfel de anunțuri au darul să trezească foarte ușor curiozitatea copiilor, nu după multă vreme, în magazin intră un băiețel.

„Cât costă un cățeluș?” – îl întrebă băiețelul pe vânzător.

„Depinde” – răspunse acesta -, „între 30 și 50 de dolari.” Băiețelul băgă mâna în buzunar și scoase ceva mărunțiș.

„Am doi dolari și jumătate. Îmi dați voie să-i văd?”

Vânzătorul zâmbi înțelegător și fluieră scurt. De după tejghea apăru Lady, îndreptându-se grăbită spre stăpânul ei, urmată fiind de cinci cățeluși. Unul dintre ei rămase mult în urmă. Băiețelul observă imediat că puiul avea un handicap la una dintre lăbuțele posterioare.

„Ce are cățelușul?” – se interesă el la vânzător. Bărbatul îi spuse că după afirmațiile veterinarului, cățelușul avea o malformație din naștere și avea să șchiopăteze toată viața.

„Pe ăsta vreau să-l cumpăr!” – exclamă băiețelul.

„Nu, nu trebuie să-l cumperi. Dacă într-adevăr vrei să-l iei, ți-l dau pe gratis.” Băiețelul se întristă, îl privi pe vânzător drept în ochi și spuse clar și răspicat:

„Nu vreau să mi-l dați pe gratis! E la fel de valoros ca oricare dintre frații lui și vă voi plăti integral pentru el. Vă voi da acum doi dolari și jumătate și câte 50 de cenți în fiecare lună până voi reuși să-l achit.” Bărbatul insistă:

„Nu pot să cred că vrei să-l cumperi! Niciodată nu va fi în stare să alerge, să sară și să se joace la fel că ceilalți cățeluși.” Băiețelul se aplecă și-și suflecă pantalonii, lăsând să se vadă un dispozitiv metalic care-i susținea piciorul stâng.

„Domnule, nici eu nu prea pot să alerg, iar cățelușul acesta are nevoie de cineva care să-l înțeleagă.” Stăpânul cățelușilor își mușcă buza inferioară, încercând să-și stăpânească lacrimile.

„Fiule, mă rog și sper ca fiecare dintre acești cățeluși să aibă parte de un stăpân ca tine.”

În viață nu contează cine ești, ci dacă cineva te apreciază pentru ceea ce ești, acceptându-te așa cum ești și iubindu-te necondiționat!

O predică ce umblă

Într-o după-amiază a anului 1953, în gara orașului Chicago s-au adunat oficialitățile și reporterii pentru a-l întâmpina pe câștigătorul premiului Nobel pentru pace al anului 1952. La câteva minute după sosirea trenului, un bărbat uriaș, cu părul vâlvoi a coborât din tren. Blițurile aparatelor de fotografiat au fulgerat, iar oficialitățile orașului s-au apropiat cu mâinile întinse. Diferiți oameni au început să-i spună cât sunt de onorați de vizita lui.

Omul le-a mulțumit politicos, iar apoi, privind peste capetele mulțimii, a cerut să fie scuzat un moment. A pășit printre oameni până a ajuns la o femeie de culoare, care se lupta cu două valize mari. I-a luat bagajele și cu un zâmbet a însoțit femeia până la autobuz. A ajutat-o să urce și i-a urat drum bun. Apoi s-a întors la mulțimea care îl aștepta și s-a scuzat:

„Vă rog să mă scuzați că v-am făcut să așteptați.”

Acel om era Albert Schweitzer, faimosul doctor misionar, care și-a petrecut viața ajutând săracii din Africa. Ca răspuns la fapta lui Schweitzer, unul dintre membrii comitetului de primire i-a spus plin de admirație reporterului de lângă el: „Este prima dată când văd o predică umblând!”

Ioan 3:16

Într-un oraș, într-o noapte geroasă, tocmai se stârnise un viscol. Un băiețel vindea ziare la colțul străzii, iar oamenii treceau când și când… Băiețelului îi era atât de frig încât nici nu mai încercă să mai vândă ziare.

S-a dus la un polițist și l-a întrebat: „Domnule, știți cumva din greșeală un loc călduros unde ar putea dormi un băiat sărac în noaptea asta? Vedeți dumneavoastră, eu dorm ghemuit într-un colț, mai jos, pe alee, și e îngrozitor de frig acolo în noaptea asta. Mi-ar prinde bine un loc călduț unde să stau.”

Polițistul s-a uitat la băiat și i-a răspuns: „Du-te pe strada asta la vale și vei ajunge la o casă albă mare. Când ajungi acolo, să bați la ușă și când îți va deschide să spui doar „Ioan 3 cu 16” și te vor lăsa să intri.”

Și așa a și făcut. A urcat treptele, a bătut la ușă și după câteva clipe i-a deschis o doamnă. Băiatul s-a uitat la ea și a zis: „Ioan 3 cu 16”. Femeia i-a zis: „Intră, fiule.” L-a luat înăuntru și i-a arătat un leagăn în fața unui șemineu pe care să se așeze, și a plecat. Băiatul a stat acolo un timp, gândindu-se: „Ioan 3 cu 16… nu înțeleg ce înseamnă, dar cu siguranță încălzește un băiat înghețat.”

Puțin mai târziu, ea s-a întors și l-a întrebat: „Îți este foame?”. El a răspuns: „Ei bine, doar un pic. Nu am mâncat de câteva zile și cred că aș putea da gata un pic de mâncare.” Femeia l-a dus în bucătărie și l-a invitat să se așeze la o masă plină cu bucate. A mâncat și iar a mâncat până ce nu a mai putut. Apoi s-a gândit: „Ioan 3 cu 16… nu înțeleg ce înseamnă, dar cu siguranță satura un băiat înfometat.”

Apoi l-a chemat sus, într-o baie unde se afla o cadă imensă plină cu apă caldă și a stat acolo ca să se înmoaie puțin. După ce s-a spălat, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16… nu înțeleg ce înseamnă, dar cu siguranță curăță un băiat murdar.”

Băiatul nu mai făcuse niciodată o baie cu adevărat. Singura baie pe care a făcut-o vreodată a fost când stătea lângă un hidrant care era deschis. Femeia l-a luat apoi și l-a dus într-un dormitor, l-a înfășurat cu un cearșaf, l-a pus pe un pat, l-a învelit cu o pătură până la gât, l-a sărutat de noapte bună și a stins lumina.

În timp ce stătea în întuneric și privea afară pe fereastră cum ningea în acea noapte geroasă, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16… nu înțeleg ce înseamnă, dar cu siguranță odihnește un băiat frânt de oboseală.”

Dimineața, femeia a venit sus și l-a luat din nou în bucătărie, la acea masă plină de bucate. După ce a mâncat, ea l-a luat din nou și l-a așezat în acel leagăn, în fața șemineului și a luat o Biblie. S-a așezat în fața lui, uitându-se la fața lui inocentă: „Înțelegi tu ce înseamnă „Ioan 3 cu 16”? „ – l-a întrebat ea gentil.

El a răspuns: „Nu, doamnă, nu înțeleg. Am auzit prima oară cuvintele acestea aseară, când polițistul mi-a zis să le folosesc.” Ea a deschis Biblia la Ioan 3 cu 16 și a început să-i vorbească despre Isus. Chiar acolo, în fața acelui șemineu, băiatul și-a predat inima lui Isus. Stând acolo, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16… nu înțeleg ce înseamnă, dar cu siguranță salvează un băiat pierdut.”

Trebuie să mărturisesc că nici eu nu înțeleg cum Dumnezeu a fost atât de binevoitor să-L trimită pe Iisus, Fiul Său, să moară pentru mine și Iisus să fie de acord să facă un asemenea lucru. Nu înțeleg agonia Tatălui și a îngerilor din ceruri în timp ce-L priveau pe Iisus suferind și murind. Nu înțeleg dragostea-I fierbinte pentru mine ce L-a ținut pe Iisus pe cruce până la sfârșit. Nu înțeleg… dar cu siguranță face ca viața să merite să fie trăită.

Ioan 3:16:„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”

Fidelitate

Pentru Krickitt și Kim Carpenter divorțul nu a fost o opțiune. La zece săptămâni după nuntă, au fost implicați într-un groaznic accident de mașină. Krickitt a stat în comă timp de patru luni. După ce și-a recăpătat cunoștința, nu și-a amintit nimic din evenimentele petrecute în ultimii doi ani și nu și-a recunoscut soțul.

Când părinții i-au spus că era căsătorită cu Kim, ea a acceptat acest fapt, deși nu simțea dragoste pentru el și nici nu-i plăcea de el. A ales să rămână cu el, deși nu-și amintea de jurământul rostit la nuntă. A ales să învețe să-l iubească din nou, chiar dacă știa că nu avea să fie simplu.

Dar și Kim a luat o decizie. Îi promisese soției lui să rămână alături de ea și la bine, și la rău. Ei nu-i mai plăcea să-l aibă prin preajmă, dar el a făcut eforturi pentru a-i recâștiga iubirea. Amândoi au decis să păstreze legământul căsătoriei.

La trei ani după accident, cei doi au participat la o nouă ceremonie de căsătorie, spre a crea noi amintiri pentru Krickitt. Acum, la aproape douăzeci de ani după acest incident, ei au o căsnicie fericită.

Veteranul roman și Cezarul

Un veteran al armatei romane a fost citat să se prezinte în fața unui tribunal. El l-a căutat pe Cezar și l-a rugat să-i asigure apărarea. Cezar, conducătorul imperiului, a fost foarte surprins de cererea soldatului său: Cum îndrăznea un simplu soldat să-i facă o astfel de cerere? Dar, pentru a-și demonstra noblețea, îi răspunse soldatului: „Ei bine, voi trimite pe cineva în locul meu.”

Atunci soldatul, deschizându-și puțin tunica și arătându-i împăratului cicatricele sale, îi răspunse Cezarului: „Cezare, atunci când în timpul luptei am zărit o lance gata să te străpungă, eu n-am trimis pe nimeni în locul meu să te apere.”

Aplicație: Fiecăruia dintre noi Iisus i-ar putea spune: „Atunci când trebuia să te apăr, când am văzut lancea păcatului îndreptată spre tine, Eu nu am trimis pe nimeni în locul Meu să te apere. Și aceasta pentru că te iubesc…”

„Eddie cel ușuratic”

Cu mulți ani în urmă, Al Capone stăpânea efectiv fiecare colțișor al orașului Chicago. Era recunoscut drept urzitorul a tot ceea ce putea fi mai josnic, de la contrabandă cu alcool până la prostituție și crimă.

Capone avea un avocat supranumit „Eddie cel ușuratic”. Îndemânarea și abilitățile sale avocățești l-au ținut pe marele Al departe de închisoare ani în șir. Este adevărat că răsplata sa a fost regească. În semn de recunoștință, Capone nu numai că l-a răsplătit pe Eddie cu imense sume de bani, dar i-a făcut parte și de câștigurile sale, lăsându-l să se bucure de nespuse privilegii.

Eddie însă avea o slăbiciune. Avea un fiu pe care-l iubea ca pe ochii din cap. Eddie se îngrijea ca fiul său să aibă tot ce-și dorește: haine scumpe, mașini luxoase și o educație aleasă.

În mod surprinzător, Eddie, cel care era băgat până în dinți în crima organizată, dorea ca fiul său să deosebească răul de bine. Dorea ca fiul său să devină o persoană mai bună decât el. Cu toată averea și influența sa, Eddie n-a putut să-i ofere fiului sau două lucruri: un nume bun și un exemplu bun de urmat.

Într-o bună zi, „Eddie cel ușuratic” a ajuns la concluzia că trebuie să facă tot posibilul ca să repare răul pe care l-a făcut. În consecință, a hotărât să se prezinte la autoritățile locale și să le spună adevărul despre Al „Cicatrice” Capone, astfel curățindu-și numele pătat și dovedindu-i fiului său că avea integritate morală. Eddie a divulgat totul.

N-a trecut un an și viața lui Eddie s-a sfârșit, el fiind găsit secerat de gloanțe pe o stradă lăturalnică din Chicago. În ochii lui Eddie, acest scump sacrificiu al său reprezenta cel mai prețios dar pe care a putut să-l ofere fiului său.

Dragoste de copil

Într-o emisiune de televiziune intitulată „Copiii spun lucruri trăsnite”, prezentatorul a întrebat o fetiță de 6‑7 ani:

„Cum arată dragostea?” După ce s-a gândit puțin, fetița a răspuns:

„Eu arăt dragoste atunci când, în pauza de la școală, îl las pe John să bea apă înaintea mea de la robinetul de pe hol, în timp ce noi ceilalți copii așteptam la rând.”

„Înseamnă că îți place foarte mult de John” – a intervenit prezentatorul. Fetița a zâmbit îndelung, apoi a răspuns:

„Asta-i dragostea, pentru că nici măcar nu-mi place de el!”

Când nu ești dispus să sacrifici

Robert Mc. Fall, un tânăr de 39 de ani, a fost diagnosticat cu anemie acută aplastică, o boală foarte severă, în care măduva osoasă nu mai produce globule roșii. Acest diagnostic anunță moartea lui în cel mult șase luni de zile, dacă nu s-ar fi găsit cineva care să-i ofere măduvă osoasă pentru transplant.

După o astfel de intervenție, ar fi avut șanse de vindecare totală. Posibilitatea de a descoperi un donator a cărui măduvă osoasă să fie compatibilă era însă de 1 la 60 000. În această situație, el a cerut ajutorul familiei. În urma analizelor, s-a descoperit că un văr avea măduva compatibilă. Acesta însă a refuzat transplantul, deși nu era niciun pericol pentru el.

Mc. Fall l-a acționat în judecată și i-a cerut să fie gata pentru transplant, dar judecătorul nu i-a dat câștig de cauză. Chiar dacă tribunalul a recunoscut că refuzul vărului său nu era un act moral, judecătorul nu-l putea forța să facă această donație. Fără această intervenție, Robert Mc. Fall a murit la numai trei săptămâni de la pronunțarea sentinței tribunalului.

Mâini în rugăciune

În secolul al XV-lea, o familie săracă era binecuvântată cu 18 copii. În ciuda condiției lor nevoiașe, doi dintre copii erau extrem de talentați. Însă numai unul dintre ei putea merge la studii. Prin urmare, cei doi stabilesc un pact: Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină pentru a plăti studiile de pictură ale celuilalt.

Albrecht Durer, după patru ani remarcabili, reîntors în familie, s-a ridicat în capul mesei pentru a ține un toast. Cuvintele de încheiere au fost:

„Și acum, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poți duce să-ți urmezi visul și eu voi avea grijă de tine.” Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei, unde stătea fratele lui, care, printre lacrimi, ținându-și mâinile aproape de obrazul drept, a spus blând:

„Nu, frate, nu pot să merg… Uite ce au făcut cei patru ani de muncă în mină mâinilor mele! Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puțin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită, care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă, încât nu pot nici măcar să țin paharul pentru a toasta cu tine… cu atât mai puțin să fac linii delicate pe pânză cu pensula sau creionul. Nu, frate, pentru mine e prea târziu…”

 

Într-o zi, Albrecht i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele și degetele subțiri, îndreptate spre cer. „Mâini în rugăciune”, acest tribut al iubirii, ne amintește că nimeni, absolut nimeni, nu reușește singur în viață. Privind realizările celor doi, care dintre ei este „mai mare”?

Dragostea care se sacrifică

Mihaela, o tânără soție, a rămas însărcinată, dar la scurt timp, în urma unui examen medical de rutină, a primit vestea teribilă că este suspectă de cancer. Cancerul a fost descoperit în faza în care putea fi învins. Dar Mihaela trebuia să renunțe imediat la sarcină. Cei doi tineri părinți, Mihaela și soțul, au trecut prin furtuna vieții lor. Mihaela a decis: copilul va trăi.

La opt luni de sarcină, Mihaela slăbise până la limita existenței. Copilul trebuia născut urgent, prin cezariană. După operație, cu ultimele forțe, mama a cerut să vadă copilul. Copilul i-a fost dat mamei – o fetiță sănătoasă. Apoi, la scurt timp, mama a adormit somnul de care se tem toți copiii lui Adam. Dar este ceva ce ne mișcă în astfel de povești autentice de viață: spiritul de sacrificiu.

Al doilea papuc

În timp ce alerga pe peron pentru a prinde trenul aflat deja în mișcare, Ghandi a scăpat un papuc, dar a reușit să urce. Atunci, repede, s-a descălțat și de al doilea papuc și l-a aruncat pe peron. Nelămurit, un om care asistase la gestul său, l-a întrebat de ce a făcut asta. Răspunsul a venit imediat:

„Cine va găsi primul papuc, măcar să se bucure de întreaga pereche.”

Dragoste de tată

Într-o zi, în clasă se aflau doi elevi noi. Profesorul i-a întrebat cum îi cheamă. După nume erau frați.

„Sunteți frați?”

„Da.”

„Păi, când v-ați născut?” Anul și luna de naștere ale celor doi frați erau identice. Profesorul, nelămurit, a replicat:

„Frați sunteți, gemeni nu păreți.” Băieții i-au spus profesorului că unul dintre ei este înfiat.

„Care dintre voi este acela?”

„Nici noi nu știm” -i-au răspuns băieții. Tatăl nostru zice că a uitat care este cel înfiat…”

 

Iubirea cea mare a Tatălui ne va trata ca pe unicul Său Fiu. Ce bun e Dumnezeu!

„Ești soțul meu!”

În timp ce era înrolat în armată pe un vas de război care lupta în Vietnam, Davey Roever, într-o anume zi, purta o ladă cu fosfor. Un glonte rătăcit a izbit acea ladă și a explodat în brațele sale. În cartea pe care a scris-o mai târziu despre acest incident – „Bine ai venit acasă, Davey” – a povestit momentul în care, pentru prima dată, și-a văzut fața după acea cumplită explozie.

„Când m-am uitat în oglindă” – spunea el -, „am văzut un monstru. Nu am descoperit nicio trăsătură care să fie specifică ființei umane. În acele momente, sufletul și inima mea păreau că se frâng și se prăbușesc într-un hău întunecat al disperării. Am simțit o stare de mâhnire și o goliciune ce nu pot fi descrise.”

După câteva săptămâni, Davey s-a întors în SUA, unde urma să o întâlnească pe tânăra lui soție Brenda. În timp ce o aștepta, în aceeași încăpere a văzut o altă familie. Soția care a venit să-l întâlnească pe soțul ei infirm, l-a anunțat că nu-l poate îngriji și vrea să divorțeze.

În timp ce sufletul său era plin de lupte și frământări, se aștepta să audă aceeași hotărâre a soției lui.

„Dar când Brenda a intrat în cameră, nu s-a speriat de înfățișarea mea; s-a aplecat și m-a sărutat pe ceea ce a mai rămas din fața mea, apoi uitându-se țintă în ochiul care îmi mai rămăsese, mi-a spus cu gingășie: „Bine ai venit acasă, Davey! Te iubesc!” Ca să înțelegeți ceea ce înseamnă asta pentru mine” – scria el -, „trebuie să știți ceea ce îmi spunea atunci când eram numai noi doi: „Davey” – îmi spunea ea mereu și mereu la ureche -, „ești soțul meu! Totdeauna vei fi soțul meu; ești omul de care mi-am legat viața!”

Culegere de Lori Balogh