Apocalipsa cap. 6 – A doua pecete: Calul rosu ( vers. 3.4 )

Apocalipsa cap. 6 – A doua pecete: Calul rosu ( 100 – 313 d.Chr. )

( vers. 3. 4 )

Introducere

Odata cu ruperea celui de-al doilea sigiliu, pe scena istoriei intra un alt “cal”, de data aceasta rosu. Schimbarea de culoare sugereaza transformarile radicale prin care a trecut biserica dupa secolul intai, odata cu  incheierea perioadei Efes. Pierderea albului simbolizeaza pierderea curatiei initiale, in timp ce rosul sugereaza patrunderea spiritului lumesc in biserica.

Comparand lantul profetic al celor sapte epistole cu cel al celor sapte sigilii, putem observa ca perioada istorica a calului rosu este identica cu cea a perioadei Smirna, descrisa in cea de-a doua epistola a Martorului credincios. Aceasta perioada este cuprinsa intre anii 100 ( moartea ultimului apostol )  si  313 d.Chr. ( anul Edictului de la Milan, prin care toate religiile din Imperiul Roman, inclusiv crestinismul,  erau tratate cu toleranta ).

Chemarea “Vino si vezi !” este facuta lui Ioan de catre cea de-a doua faptura vie din imediata apropiere a tronului lui Dumnezeu.

Comentariul textului

Vers. 3.4: “Cand a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua faptura vie zicand: “Vino si vezi .” Si s-a aratat un cal rosu. Cel ce sta pe el a primit puterea sa ia pacea de pe pamant, pentru ca oamenii sa se junghie unii pe altii, si i s-a dat o sabie mare.”

“S-a aratat un cal rosu” – Schimbarea de culoare a cailor, de la alb la rosu, ne arata ca in biserica crestina de dupa secolul intai s-au produs modificari majore, prin parasirea curatiei Evangheliei si alunecarea in apostazie.

Cum se explica aceasta transformare nefericita in sanul bisericii lui Christos ? Apostolul Pavel atragea atentia credinciosilor din primul secol ca “taina faradelegii a si inceput sa lucreze” ( 2 Tesaloniceni 2, 7 ) si ca “ dupa plecarea mea, se vor vara intre voi lupi rapitori care nu vor cruta turma; si se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor invata lucruri stricacioase, ca sa traga pe ucenici de partea lor. ”   ( Fapte 20, 29.30 )

Perioada acoperita de “calul rosu” ( 100-313 d.Chr. ) s-a caracterizat prin persecutii crunte pornite de imparatii romani pagani impotriva crestinilor. Din acest punct de vedere, rosul celui de-al doilea cal ar putea fi in legatura cu sangele care a curs din abundenta in aceasta perioada.

Insa aceste persecutii nu au avut loc in acelasi timp in intregul imperiu. De asemenea, ele nu au fost permanente, fiind intrerupte de perioade de pace de 25, 50 si chiar 60 de ani. In rastimpurile de pace s-au ridicat generatii de crestini care nu au cunoscut lupta inaintasilor pentru pastrarea credintei curate. Multi crestini s-au imbogatit si s-au dedat la placeri si lux, lumea patrunzand incet , dar sigur in biserica.

Cand izbucnea din nou persecutia, multi din acesti crestini lumesti cadeau de la credinta, pentru ca apoi, dupa ce persecutia inceta, sa revina in biserica, cerand iertare. Biserica a devenit astfel tot mai slaba, suferind mari schimbari atat in viata , cat si in doctrina ei.

Slabirea disciplinei ecleziastice era un rezultat al slabirii credintei, si a avut drept consecinta slabirea moralitatii membrilor bisericii. Inca de la mijlocul secolului al II-lea, parintii bisericii au deplans racirea dragostei membrilor si patrunderea spiritului lumesc in biserica.

In decursul lungului interval de pace de care s-a bucurat biserica inainte de persecutiile lui Decius, Origen deplangea numarul mare de crestini care nu mai frecventau adunarile religioase, ci doar pe cele distractive. El mai deplangea goana slujbasilor bisericii dupa titluri si avantaje materiale, dar si asprimea si aroganta unor episcopi.

La randul lui, Ciprian deplangea slabirea moralitatii crestinilor prin goana dupa avere, pentru care sacrificau cinstea si corectitudinea. Casatoriile cu paganii, juramintele mincinoase, neglijarea celor saraci, minciuna, ura de moarte, goana dupa averi pamantesti – acestea toate reprezentau tabloul bisericii oficiale din aceasta perioada.

Insa nu doar evlavia credinciosilor a avut de suferit in aceasta perioada. S-au produs modificari si in doctrina crestina. Filozofi pagani convertiti la crestinism au incercat sa impace filozofia lui Platon cu religia crestina. Astfel, Origen si Clement din Alexandria au facut sa patrunda in teologia crestina doctrina platoniana a nemuririi sufletului.

Tot in acest timp au patruns in practica bisericii folosirea semnului crucii si apa sfintita. Intre cler si laici s-a creat o prapastie din ce in ce mai mare, iar botezul a inceput sa fie considerat un mijloc de mantuire. De aici si pana la botezarea copiilor nu a fost decat un pas, aceasta noua practica fiind argumentata prin teama ca acesti copii sa nu piara in timpul persecutiilor.

De asemenea, Craciunul a inlocuit sarbatoarea pagana a renasterii soarelui ( sol invictus ), iar vechiul Sabat al poruncii a patra a inceput sa fie inlocuit cu prima zi a saptamanii ( ziua soarelui – dies solis ). Tot in aceasta perioada au aparut invatatura despre mijlocirea sfintilor, sarbatoarea mortilor si vesmintele sacerdotale. Episcopul de Roma pretindea tot mai multa autoritate, precum si primatul asupra celorlalti episcopi.

Toate aceste realitati sunt dovada ca biserica din perioada calului rosu si-a pierdut curatia de la inceput, alunecand incet, dar sigur, spre apostazie. “Taina faradelegii” , care incepuse sa-si faca lucrarea inca de pe vremea apostolului Pavel ( mijlocul primului secol ), era la lucru, indepartand biserica de idealul lui Dumnezeu pentru ea.

“Cel ce sta pe el a primit puterea sa ia pacea de pe pamant”- Calaretul este simbolul puterii pagane care a incercat sa preia controlul asupra bisericii prin forta. Politeismul pagan isi aduna ultimele energii pentru a rezista in fatza unui adversar  redutabil care ii ameninta existenta – crestinismul.

“I s-a dat o sabie mare” – Sabia este simbolul persecutiei.  Faptul ca profetia aminteste despre o “sabie mare”, ne sugereaza  ca persecutiile pe care biserica urma sa le suporte din partea cezarilor romani in perioada calului rosu aveau sa fie deosebit de dure, fapt confirmat de istorie.  Marc Aureliu si Decius au dat decrete de ucidere in masa a crestinilor, incercand pe aceasta cale sa elimine complet crestinismul din Imperiul Roman.

In Asia Mica, Egipt, Cartagina, Italia si Galia crestinii erau arsi de vii, rastigniti cu capul in jos, sfasiati de fiare, decapitati, biciuiti, trasi pe roata sau sfartecati.

In comentariul sau cu privire la cea de-a doua pecete, Jean Vuilleumier, autorul unei explicatii a Apocalipsei, aminteste despre torturile cele mai rafinate la care au fost supusi crestinii, in diferite parti ale Imperiului Roman, cu scopul de a-i determina sa se lepede de credinta.

“Unii au fost trasi pe roata, ca in Arabia; altora li s-au zdrobit picioarele, ca in Capadocia; altii au fost fripti la foc, ca in Mesopotamia; in Antiohia, martirii erau intinsi cu carlige de fier; in Pont, li se strapungeau degetele cu aschii de trestie ascutite sau li se turna pe corp plumb topit.

In alte parti erau atarnati de o mana sau de un picior, in timp ce membrele celelalte  le erau rupte, atarnandu-se de ele greutati mari; altora li se smulgeau pantecele, muschii sau obrajii cu piepteni de fier. Altii mureau batuti cu biciul sau cu ciomagul; altii mureau de foame, erau inecati in rauri, sau scufundati in cazane cu apa clocotita sau ulei fierbinte.

Uneori se trageau doua ramuri groase ale unui copac pana se apropiau, apoi legau de una un picior al victimei, si de alta alt picior. Si apoi li se dadea drumul pentru a ajunge la pozitia lor initiala, omul fiind sfasiat in doua.

Taierea capului, sugrumarea sau aruncarea in flacari erau chinuri prea putin grozave. Aveau o placere deosebita sa-i rastigneasca pe credinciosi cu capul in jos; dar populatia prefera sa-i dea la fiarele salbatice, in circuri, ca sa fie devorati. “Crestinii la lei !” – striga multimea oridecateori se pornea prin orasele romane o zarva impotriva ucenicilor Domnului Iisus Christos.

Adesea erau batuti cu nuiele sau erau asezati pe scaune de fier inrosite in foc, inainte de a-si satisface placerea de a-i vedea cum sunt mancati de fiarele salbatice.

In sfarsit, in anumite locuri, formalitatile judecatii parandu-li-se prea lungi, crestinii care nu se refugiau prin catacombe sau pustietati erau ucisi cu gramada. In Frigia, s-a dat foc unui orasel si n-a fost lasat sa iasa nimeni, ca sa fie siguri ca nu va scapa niciun crestin.

Dar insisi judecatorii s-au obosit de atata barbarie, si imparatii, dupa ce au batut medalii pentru a perpetua amintirea nimicirii crestinilor, au facut cunoscut ca, pentru a da supusilor lor crestini dovezi de indurare, ii vor lasa de aici inainte sa traiasca si se vor multumi numai in a le scoate un ochi si a le face un semn cu fierul pe obrazul drept, dupa care trebuiau sa fie trimisi la ocna” ( 1 )

Concluzii

Abaterea de la credinta curata a Evangheliei a dus la disparitia pacii pe pamant. Biserica a inceput sa fie bantuita de tot felul de dezbinari, iar spiritul lumesc a inlocuit treptat spiritul lui Christos. Dupa moartea pionierilor crestinismului, in biserica au navalit o multime de “lupi rapitori” care au condus crestinismul intr-o directie gresita.

Treptat, a crescut intolerant bisericii fatza de cei care nu gandeau ca ea, iar despotismul clericilor s-a dezvoltat pana cand a atins culmea in Inchizitia Evului Mediu.

“Daca pionierii Evangheliei, reprezentati prin calaretul de pe calul alb, au adus bisericii pacea si curatia in Christos, apoi conducatorii din perioadele de mai tarziu , reprezentati prin calaretii de pe caii intunecati, au adus biserica tot mai mult spre intuneric si ruina.” ( 2 )

Lori Balogh

Referinte:

( 1 ) – A. Vuillet, Histoire de L’Eglise Chretiene, p. 75.76

( 2 ) – Uriah Smith, Explicatia profetiilor din Daniel si Apocalipsa, editia 2001, p. 298