Apocalipsa cap. 6 – A treia pecete: Calul negru ( vers. 5.6 )

Apocalipsa cap. 6 – A treia pecete: Calul negru ( 313 – 538 )

( vers. 5.6 )

Introducere

In timp ce Mielul rupe a treia pecete a cartii,  cea de-a treia faptura vie, avand chipul unui om, adreseaza chemarea : “Vino si vezi !’. O noua scena incepe sa se deruleze in fatza ochilor lui Ioan, avand in centrul ei din nou un cal, de data aceasta negru, si un nou calaret.

Dar ce contrast izbitor! Daca primul cal era alb, simbol al curatiei, acest al treilea cal este negru, simbol al coruptiei si intunericului spiritual. Schimbarea radicala a culorii cailor, de la alb la negru, sugereaza decaderea bisericii in aceasta perioada plina de primejdii.

Cel de-al treilea cal corespunde perioadei Pergam a bisericii, respectiv perioada din timpul domniei lui Constantin cel Mare pana la cea a lui Iustinian ( 313-538 ). Istoria demonstreaza un fapt tulburator, dar adevarat: Desi crestinismul parea ca a invins Roma, in realitate Roma era cea invingatoare.

Comentariul textelor

Vers. 5: “Cand a rupt Mielul pecetea a treia , am auzit pe a treia faptura vie zicand: “Vino si vezi !”. M-am uitat si iata ca s-a aratat un cal negru. Cel ce sta pe el avea in mana o cumpana.”

“Un cal negru” – Istoria consemneaza faptul ca in perioada calului negru ( secolele IV si V ) biserica a decazut de la curatia ei initiala. Este perioada in care in traditia bisericii au patruns tot felul de obiceiuri pagane, nebiblice: monahismul, celibatul, cultul mortilor, al Fecioarei, al icoanelor si al moastelor, botezul pruncilor, impreuna cu tot felul de ritualuri fasutoase imprumutate de la religiile pagane ( procesiuni impresionante, vase de aur, lumanari, tamaie etc. ).

Religia curata si simpla a Evangheliei a fost inlocuita treptat cu un cortegiu de superstitii pagane, facand ca biserica sa devina robita puterilor intunericului. Desi paganismul parea ca dispare treptat de pe arena istoriei, in realitate el reinvia chiar in sanul bisericii, imbracat in haine noi, crestine.

In perioada calului negru ( secolele IV si V ), s-au crestinat populatii intregi. Oamenii nu au renuntat insa la vechile obiceiuri si traditii pagane. Astfel, biserica s-a umplut de crestini nesinceri, crestini doar cu numele, care in inima lor erau in continuare profund atasati de religiile lor pagane.

Este demn de amintit ca insusi Constantin cel Mare a prezidat Conciliul de la Niceea din anul 325 pe cand nu era inca botezat.

“Cel ce sta pe el avea in mana o cumpana” – Doua mari religii se luptau pentru suprematie in aceasta perioada: crestinismul si paganismul. Cei care tineau cumpana, inclinand balanta spre una sau alta dintre cele doua religii, erau imparatii romani.

Astfel, calaretul care tine in mana sa o balanta este simbolul imparatilor romani, incepand cu  Constantin si terminand cu Iustinian. Acesti imparati  au inclinat balanta spre crestinism, realizand unirea bisericii cu puterea civila.

Dupa oficializarea crestinismului in secolul al IV-lea, mariajul dintre biserica si puterea civila a avut doar consecinte nefaste pentru spiritualitatea bisericii. Istoria a dovedit ca statul protector a fost mult mai primejdios pentru biserica decat statul persecutor.

Odata ce biserica a iesit din perioada persecutiilor, s-a produs o schimbare radicala in interiorul ei. Libertatea de constiinta a inceput sa dispara chiar in puncte secundare. Cercetarea a inceput sa fie condamnata, Iustinian interzicand  laicilor sa discute probleme religioase. Sub Valentinian, Teodosiu si Iustinian, vechile credinte pagane au inceput sa fie persecutate. Astfel, biserica persecutata pana nu demult ajunge sa devina ea insasi persecutoare.

In timpul domniei lui Constantin au fost date doua decrete in favoarea bisericii :

1) Dreptul partilor in litigiu de a aduce procesul in fatza episcopilor si nu inaintea tribunalelor civile. In acelasi timp, guvernatorii militari au primit ordinul de a executa deciziile episcopilor.

2) Dreptul clericilor de a detine averi.

Cele doua legi au deschis calea unor abuzuri fara precedent in sanul bisericii. Averea clericilor a crescut considerabil in urma donatiilor, uneori facute sub amenintare. Orice crestin care murea fara sa lase o parte a averii sale bisericii era considerat pacatos. S-a ajuns pana acolo incat unii crestini foarte bogati au cerut sa fie hirotonisiti pentru a capata imunitatea si privilegiile clasei sacerdotale.

“O masura de grau pentru un leu; trei masuri de orz pentru un leu” –  O “masura” ( gr.choinix ) ce era aproximativ un litru de cereale, reprezentand ratia zilnica a unui soldat sau a unui muncitor. Un “leu” ( gr. denarios ) era plata unui muncitor pentru o zi de lucru.

Cei mai multi comentatori sustin ca aici se subliniaza ideea ca hrana urma sa fie putina si scumpa. Daca pentru munca lui de o zi un muncitor primea doar o masura de grau sau trei masuri de orz, el nu mai putea sa-si intretina familia, ceea ce facea ca saracia sa fie lucie.

In vremurile bune, cu un leu ( dinar ) se putea cumpara de 15-20 de ori mai mult decat se specifica in text. Conform preturilor granelor notate de Cicero, in Sicilia, preturile mentionate de Ioan sunt de aproape 8 pana la 16 ori mai mari decat cele normale.Asadar, este vorba de o perioada foarte grea, plina de lipsuri si foamete spirituala, dar si de o preocupare excesiva pentru lucrurile materiale.

Jean Vuilleumier afirma ca “spiritul de imbogatire si umblare dupa favoruri s-a furisat in biserica perioadei simbolizata prin calul negru, in mod deosebit printre cei care formau ierarhia bisericii” ( Jean Vuilleumier, Apocalipsa, p. 50-51 ). La randul sau, Uriah Smith afirma ca in aceasta perioada  si “membrii bisericii se vor angaja cu patima in strangerea de bunuri lumesti, iar iubirea de bani va fi spiritul predominant al timpului, caci pentru bani ei vor fi dispusi sa faca totul.” ( 1 )

In comentariul sau la cartea Apocalipsei, R. A. Anderson face urmatoarea observatie: “In acest timp de foamete spirituala, poporului i s-a oferit o foarte slaba hrana spirituala si nu putea primi decat foarte putin din Cuvantul lui Dumnezeu. Traditia si invatatura parintilor catolici erau ceea ce se preda ca invatatura, si nicidecum doctrina adevarata a lui Iisus Christos. In aceasta perioada s-a pus temelia intregului sistem crestin apostat.” ( 2 )

“Dar sa nu vatami untdelemnul si vinul” –  Acestea erau primele doua lichide obisnuite folosite ca hrana in lumea antica. Unii comentatori le-au interpretat ca fiind simboluri ale credintei si dragostei, care trebuiau sa fie pastrate in fatza materialismului ce domina biserica dupa oficializarea ei.

In pofida decaderii bisericii in perioada calului negru, porunca venita de la tronul lui Dumnezeu, din mijlocul celor patru fapturi vii, de a nu vatama untdelemnul si vinul, arata ca existau si crestini adevarati, a caror credinta si dragoste trebuiau sa fie ocrotite. Chiar daca pastorii pamantesti ai bisericii nu se mai ingrijeau de turma, Marele Pastor ceresc continua sa se ingrijeasca de “oile” Sale, astfel ca spiritul lumesc sa nu distruga ce a mai ramas bun in biserica: untdelemnul si vinul, adica adevarata credinta si dragoste.

Untdelemnul este simbolul Duhului Sfant ( Zaharia 4 ). El nu a fost vatamat in aceasta perioada , caci Duhul Sfant a continuat sa fie prezent in viata tuturor crestinilor sinceri. Vinul este simbolul sangelui lui Christos, care curge din vita in mladitele legate de ea ( Ioan 15 ).

In perioada calului negru cei care se retrageau in singuratate inca nu devenisera corupti. Ioan Crisostomul, traind sase ani printre ei, a scris o apologie in care ii apara pe pusnici de asprimea imparatului arian Valens.

El descrie viata simpla a acestor crestini care traiau doar pentru a face bine semenilor lor. Se sculau dimineata devreme si inca de la rasaritul soarelui incepeau lucrul, fie cultivand pamantul, fie intr-o alta lucrare. Mancau putin – doar un codru de paine goala si foarte rar adaugand putin untdelemn. Cercetau Biblia, se rugau mult si discutau despre adevarurile Scripturii. Purtau haine groase si umblau in picioarele goale.

Desi erau saraci, niciodata nu cereau vreun ajutor. Dimpotriva, ei ii ajutau pe cei in nevoie, dovedind o deosebita ospitalitate. Tot ei erau cei care se ingrijeau de cei bolnavi, rugandu-se in acelasi timp pentru ei.

In concluzie, perioada din istoria bisericii simbolizata prin calul negru a fost o perioada nefasta. Scapata de valurile intermitente de persecutie, biserica s-a confruntat in acest timp cu primejdii mult mai mari. Decazand de la curatia si simplitatea initiala si indepartandu-se de la adevarul simplu al Evangheliei, biserica s-a confruntat in aceasta perioada cu o mare foamete spirituala si un intuneric moral necunoscut pana acum. Calul devenise negru…

Lori Balogh

Referinte;

( 1 ) – U. Smith, Daniel and Revelation, p.429

( 2 ) – R. A. Anderson, Unfolding the Revelation, p. 67

This entry was posted in Apocalipsa and tagged , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.