Cele șapte peceți – Considerații generale
Cele șapte peceți reprezintă un tablou cuprinzător al Bisericii creștine de-a lungul veacurilor, începând cu timpul primei veniri a Domnului Christos și până la a doua Să venire, fără să cuprindă și evenimentele revenirii Sale.
Lanțul profetic al celor șapte peceți merge în paralel cu cel al epistolelor către cele șapte biserici și cu cel al celor șapte trâmbițe, potrivit principiului repetiției pe care este construită cartea Apocalipsei. Fiecare lanț profetic aduce elemente suplimentare față de cel anterior, privind aceeași perioadă a istoriei dintr-o altă perspectivă.
Există însă și deosebiri între lanțul profetic al epistolelor și cel al peceților:
1) O deosebire importantă privind perioadele de timp ale celor două lanțuri profetice privește pecetea a șasea. Aceasta cuprinde ultimele două perioade ale Bisericii (epistola către Filadelfia și către Laodicea).
2) Cele șapte epistole nu cuprind și tabloul revenirii Domnului Christos, ele descriind doar starea Bisericii din imediata apropiere a mărețului eveniment. Spre deosebire de acestea, cele șapte peceți (sigilii) merg mai departe în timp, înfățișând și revenirea Domnului Christos, cu descrierea bucuriei care o va însoți.
După sigiliul al șaselea, există o întrerupere cauzată de întrebarea: „Căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?” (cap. 6,17). Capitolul 7 al „Apocalipsei” este intercalat între pecetea a 6-a și a 7-a, având rolul de a da un răspuns la această întrebare prin prezentarea celor 144 000, precum și a gloatei fără număr a celor mântuiți.
Evenimentele descrise în lanțul profetic al celor șapte peceți se desfășoară pe pământ, în scenă intrând doar acele forțe care vor avea legătură cu istoria Bisericii creștine. Cele șapte peceți simbolizează șapte perioade din istoria creștinismului oficial, așa cum a fost el și nu așa cum ar fi trebuit să fie.
Primele patru peceți formează un tot unitar, fiind cunoscute și sub denumirea de „călăreții apocaliptici”. Ele sunt simbolice, calul fiind un simbol al creștinismului în totalitatea lui – Biserica creștină majoritară. Călărețul simbolizează puterea care prezidează Biserica la un moment dat al istoriei ei.
Astfel, calul alb (prima pecete) simbolizează Biserica creștină apostolică, iar călărețul Îl reprezintă pe Domnul Christos și apostolii Săi, care au condus Biserica în primul secol al erei creștine.
Calul roșu (a doua pecete) simbolizează Biserica persecutată de împărații romani în secolele al II-lea și al III-lea. Călărețul îi reprezintă pe împărații păgâni care au persecutat Biserica.
Calul negru (pecetea a treia) simbolizează Biserica creștină înălțată la rang de religie de stat în Imperiul Roman al secolelor al IV-lea și al V-lea. Călărețul îi reprezintă pe împărații romani creștini, începând cu Constantin cel Mare, care au dat libertate și favoruri imperiale Bisericii creștine din acea perioadă.
Calul galben (pecetea a patra) simbolizează Biserica Evului Mediu, în perioada cuprinsă între secolele al VI-lea și al XVI-lea. Călărețul îi reprezintă pe capii Bisericii romane.
Scena „sufletelor de sub altar” (pecetea a cincea) reprezintă Biserica din perioada Reformei, între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea.
Enunțarea semnelor sfârșitului (pecetea a șasea) este legată de istoria Bisericii, începând cu secolul al XIX-lea până la revenirea Domnului Christos.
„Tăcerea din cer” (pecetea a șaptea) este legată de evenimentele care însoțesc revenirea în slavă a Domnului Christos, fiind un „sigiliu” deosebit de toate celelalte.
Privind în ansamblu cele șapte peceți, se observă o schimbare vizibilă a culorii celor patru cai, fapt care sugerează scăderea gradată a spiritului religios al creștinismului. Dacă albul primului cal simbolizează curăția Bisericii, roșul celui de-al doilea cal sugerează o schimbare puternică în esența creștinismului. Negrul celui de-al treilea cal este un simbol al apostaziei în care a căzut Biserica odată cu înălțarea ei la rang de religie de stat, iar gălbuiul celui de-al patrulea cal sugerează moartea și descompunerea spiritualității Bisericii medievale.
De asemenea, se poate observa că fiecare dintre cele patru făpturi vii din fața tronului lui Dumnezeu corespunde unei perioade din istoria creștinismului. Astfel:
– Leul (simbol al curajului), corespunde epocii biruitoare de la începutul creștinismului (secolul I).
– Vițelul (simbol al răbdării și perseverenței) corespunde perioadei de persecuție a Bisericii creștine din secolele al II-lea și al III-lea. În acest timp de suferințe și încercări, se cerea multă răbdare și perseverență din partea credincioșilor
– Omul (simbol al inteligenței și înțelepciunii) corespunde perioadei primejdioase în care Biserica a fost ispitită cu favorurile pământești de către împărații romani (secolele al IV-lea și al V-lea). Perioada aceasta cerea din partea Bisericii mult spirit de discernământ pentru a scăpa din cursele ispitelor la care era supusă.
– Vulturul (simbol al credinței) corespunde apostaziei în care a căzut Biserica în perioada medievală. Starea în care se afla Biserica în acea perioadă cerea multă credință, care să-i ridice pe oameni deasupra oricărei situații primejdioase.
În ansamblul lor, cele șapte peceți ne dau o imagine a Bisericii oficiale, a creștinismului în totalitatea lui, spre deosebire de cele șapte epistole care zugrăvesc starea spirituală a Bisericii minoritare, săracă și neluată în seamă, a „turmei celei mici”.
Lori Balogh
