Apocalipsa capitolul 6 – A patra pecete: Calul gălbui (538-1517)
(vers. 7.8)
Introducere
Odată cu ruperea peceții a patra, o nouă filă a istoriei Planului de Mântuire a fost întoarsă. La chemarea celei de-a patra făpturi vii, Ioan privește în sulul desigilat și vede, ca și în ocaziile anterioare, nu cuvinte scrise, ci o scenă vie în plină desfășurare.
Pe scenă apare în galop un al patrulea cal, deosebit de cei trei care l-au precedat, atât prin culoarea lui, dar mai ales prin călărețul care stă pe el. Este o priveliște tulburătoare, macabră, care trebuie să-l fi impresionat adânc pe bătrânul apostol, care privea rând pe rând scenele vii desfășurate înaintea lui odată cu ruperea peceților.
Oare ce gândea Ioan văzând degradarea treptată a culorii cailor și apariția unor călăreți din ce în ce mai înspăimântători, după ce calul alb și călărețul său biruitor au ieșit din vizorul său?
În Muzeul „Victoria și Albert” din Londra există o pictură realizată cu aproximativ șase sute de ani în urmă, care încearcă să redea viziunea celui de-al patrulea cal. Pictura este o reproducere după un număr de șapte tapiserii țesute în secolul al XIV-lea. Maeștrii țesători au zugrăvit un cal gălbui pe care șade un schelet uman îmbrăcat într-un giulgiu și având o mare sabie romană, pregătită pentru măcel.
Albrecht Durer a realizat și el în secolul al XV-lea o serie de cincisprezece gravuri în lemn, care îl zugrăvesc pe „părintele timpului” călărind un cal gălbui – „un prevestitor al judecății, ros de vreme, cu barba în vânt, având în mână o suliță asemenea unui trident, galopând spre o masă de oameni neajutorați și îngroziți” (1).
Un artist japonez modern l-a zugrăvit pe cel de-al patrulea călăreț printr-un schelet omenesc rânjind diabolic. Acesta călărește pe un schelet de cal, pe un câmp plin cu schelete. Întreaga scena e dominată de culoarea verde – gălbui, simbolul morții și degradării.
Dincolo de imaginația debordantă a unor artiști care au încercat să zugrăvească scenele văzute de bătrânul apostol Ioan, să încercăm să deslușim taina simbolurilor din cea de-a patra pecete. Conform principiului paralelismului între lanțurile profetice ale „Apocalipsei”, pecetea a patra corespunde cu epistola către Tiatira, cea de-a patra perioadă din istoria Bisericii, acoperind epoca medievală, din secolul al VI-lea până în secolul al XVI-lea.
Comentarii
Vers.7: „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino și vezi!”
Cea de-a patra făptură vie care rostește chemarea este cea care are chipul unui „vultur care zboară” (Apocalipsa 4,7). Unii comentatori susțin că în manuscrisele mai vechi nu există expresia „Vino și vezi!”, ci doar „Vino!”. În acest caz, chemarea nu îi este adresată lui Ioan, ci celui de-al patrulea cal și călăreț, pentru a intra și a-și ocupa locul în scena istoriei.
Vers.8: „M-am uitat și iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea, și împreună cu el venea după el Locuința morților. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă și cu fiarele pământului.”
„Un cal gălbui” (gr. „chloros”) – Gălbuiul este culoarea spaimei și a morții, a ierbii care moare. Diferiți comentatori au încercat să redea semnificația culorii astfel: Goodspread traduce „chloros” prin „culoarea cenușei”; Moffat afirmă despre cal că este „livid, fără sânge, având culoarea sau paloarea morții”; Barclay identifica „chloros” cu „culoarea unei fețe omenești albite de spaimă”. Toate aceste descrieri ne sugerează faptul că Biserica din perioada calului gălbui și-a pierdut caracterul uman, însușindu-și un caracter demonic.
„Cel ce sta pe el se numea Moartea” – Spre deosebire de călăreții anteriori care purtau câte un element care-i deosebea pe unul de celălalt (arc, sabie, cumpănă), cel de-al patrulea călăreț nu prezintă niciun element distinctiv. El este numit pur și simplu Moartea.
Amintind de atrocitățile comise împotriva creștinilor care nu se supuneau autorității papale, Jean Vuilleumier, în comentariul său la cartea Apocalipsei, îl identifică pe cel de-al patrulea călăreț cu papalitatea Evului Mediu, cea care a condus după bunul plac destinele Bisericii mai bine de un mileniu.
Istoricul J. A. Wylie este de aceeași părere, susținând că „amiaza papalității a fost miezul nopții omenirii” (2).
„Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă și cu fiarele pământului.” – Textul aduce în atenție ideea de război, lucru confirmat de istoria Evului Mediu, când armatele papale au fost trimise să-i nimicească pe eretici, însă ne vorbește și despre dezastre care urmau să lovească lumea creștină în această perioadă.
Este timpul unor persecuții sângeroase, pornite de data aceasta nu de păgâni, ci de creștini împotriva creștinilor. Evul Mediu a fost perioada istorică în care papalitatea a încercat să domine lumea prin religie, reușind acolo unde au dat greș mari conducători militari ca Alexandru Macedon sau Cezar.
Persecuțiile papale din perioada medievală au fost profetizate în diferite cărți ale Bibliei, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament (vezi Daniel 7,21.25; 11,33; Matei 24,21.22; Apocalipsa 13,7; 12,6.14; 17,6). În tot acest timp, „cei doi martori” ai lui Dumnezeu au fost nevoiți să-și facă lucrarea îmbrăcați în saci (vezi Apocalipsa 11,3.4).
Această perioadă de tristă amintire este numită de Jean Vuilleumier „mileniul papalității”. Dincolo de aparențe și dincolo de catedralele maiestoase ridicate în această perioadă, a existat o istorie tulburătoare a persecuțiilor, corupției și crimelor săvârșite chiar în sânul Bisericii oficiale, și chiar în Numele lui Dumnezeu.
Scriind despre starea lucrurilor din veacul al X-lea, cardinalul Baronius îl numește „un secol de fier, din cauza asprimii și a împietririi sale față de bine; un secol de plumb, din cauza stricăciunii de care este plin; și un secol obscur și întunecos, din cauza puținilor scriitori pe care i-a produs”.
Un alt cardinal, contemporan cu Baronius, Bellarmin, scrie: „Iată veacul acesta nefericit, în care n-au fost nici scriitori vestiți, nici concilii, nici papi care să fi avut grijă de republica creștină.” Elfric, arhiepiscop de Canterbury, referindu-se la același secol, spunea că în acele zile domnea o neglijență îngrozitoare printre preoți și episcopi, căci neglijau să citească Biblia și să-i instruiască pe discipoli, fiind dedați plăcerilor și onorurilor mai mult decât laicii pentru care erau un exemplu rău.
Petrarca ilustrează tabloul jalnic al curții de la Roma: „Această frumoasă sală a lui Christos (biserica) a ajuns o peșteră îngrozitoare de tâlhari… Foarte curând vom pieri și Biserica va naufragia, dacă mila lui Dumnezeu nu va împiedica răutatea omenească… Dacă Iuda ar aduce la curtea aceasta treizeci de arginți… prețul sângelui… ar fi primiți, iar Christos ar fi dat afară pe ușă” (3).
Starea morală în care se afla poporul era deplorabilă. Cele treizeci și trei de sărbători mari, din care unele durau și câte trei zile, și cele patruzeci și șapte de sărbători mai mici, împreună cu duminicile și sărbătorile regionale absorbeau un timp enorm. Oamenii își încetau lucrul pentru a participa la ceremoniile religioase pline de fast care au luat locul credinței simple în Domnul Christos. Poporul era tot mai slab hrănit spiritual, iar superstițiile se înmulțeau.
Credința adevărată aproape că dispăruse, iar adevărurile fuseseră falsificate. Imaginea oamenilor despre Dumnezeu se deformase în așa măsură încât El apărea doar ca un Suveran uitat, în timp ce Domnul Christos apărea în conștiința lor doar ca un judecător aspru, gata să-i condamne pe cei care nu apelau la mijlocirea Fecioarei și a sfinților. Numărul celor din urmă crescuse mult, ca și ceremoniile, ritualurile și obligațiile impuse de preoți celor ce doreau să fie evlavioși.
Vuillet redă atmosfera acelor timpuri astfel: „La rândul lor, mijlocitorii aceștia între om și Dumnezeu (sfinții) nu se mișcau ca să mijlocească decât dacă omul se supunea orbește la chinurile impuse de preot. Trebuia să spui Pater Noster și Ave Maria de un număr infinit de ori; chinuri corporale prelungite, bătăi de bună voie ale corpului (autoflagelare), pelerinaje mai mult sau mai puțin lungi, cu scopul de a adora niște moaște făcătoare de minuni, oase, brațe, picioare, păr de la vreun sfânt renumit sau obiecte de la vreo minune săvârșită undeva; ici o bucată din corabia lui Noe sau din ieslea în care a fost pus copilul Iisus; în altă parte, o pană din aripa Arhanghelului Mihail; răsuflarea sfântului Iosif prinsă de Nicodim în mănușa lui; lapte sau păr al Fecioarei; o picătură din sudoarea lui Iisus; lacrimile sfântului Petru; o bucată din biciul cu care Mântuitorul i-a izgonit pe negustorii din templu; în sfârșit, bucăți din adevărata cruce sau din coroana de spini, în cantități nesfârșite.
Colecția de relicve adunate cu multă cheltuială de electorul de Saxa în biserica din castelul din Wittenberg, în 1519, conținea nu mai puțin de 19 000 de obiecte.
Mai mult, la capătul tuturor acestor acte de pocăință, bietele suflete n-aveau în fața lor decât lunga și dureroasa expiațiune din Purgatoriu, sau putea oricine să-și cumpere din vreme indulgențe cu care să-și asigure libera intrare în locașurile cerești.
Se pretindea că Iisus Christos, apostolii și sfinții săvârșiseră fapte bune în măsură mai mare decât ar fi fost nevoie pentru a putea intra în cer, iar surplusul meritelor lor (fapte supra-necesare) forma un tezaur pe care-l folosea Biserica, sau mai bine zis papa, și care putea să fie, în anumite condiții, dar nicidecum gratis, pentru binele spiritual al omenirii. Se găseau de vânzare indulgențe la orice preț, iar pentru a le pune la îndemâna oamenilor, vânzătorii mergeau prin orașe și sate și vindeau aceste mijloace de har, cum și moaște de tot soiul” (4).
Calul gălbui, simbol al morții și descompunerii, împreună cu călărețul său, Moartea, ne vorbesc și despre cruciadele care au secătuit Europa timp de două secole. Agricultura, industria și comerțul au fost lovite din plin de blestemul acestor războaie fără rost, purtate în Numele lui Dumnezeu pentru un mormânt gol.
Prima cruciadă a înrolat aproximativ un milion de oameni. Însă în Țara Sfântă, ocupată pe atunci de musulmani, au ajuns doar o cincime dintre ei. Cei mai mulți au pierit de foame sau au fost uciși pe drum. Toate aceste războaie civile și cruciade fără rost au făcut ca orașe întregi să cadă în ruină, și foametea, sărăcia, mizeria și moartea să fie singura perspectiva pentru majoritatea populației Europei.
Cruciadele religioase și-au adus și ele aportul la sărăcirea statelor europene. Carol Magnul i-a convertit pe saxoni sub amenințarea sabiei, ucigându-i fără milă pe cei care refuzau botezul. Într-o singură zi el a ucis 4500 de necredincioși la Verden pe Aller, pentru că aceștia nu au vrut să primească botezul.
La sugestia Romei, Simon de Montfort a pornit o campanie de nimicire a albigenzilor, în timp ce Inchiziția spaniolă ținea sub teroare întreaga populație. Europa era terorizată de rugurile vrăjitoarelor, de ciumă, foamete și mizeria care decima populația. Secolul al XIV-lea a adus „moartea neagră” pe două continente. În Asia se estimează că au murit aproximativ cincizeci de milioane de oameni, în timp ce în Europa numărul morților s-a ridicat la circa douăzeci de milioane.
În a sa „Histoire de France”, Michelet amintește și de înmulțirea fără precedent a fiarelor sălbatice în această perioada neagră a istoriei medievale. Atrase de cadavrele neîngropate, fiarele sălbatice au început să-i atace pe oameni, iar în unele părți ale Franței oamenii au început să consume carne de om.
„S-a găsit unul care a îndrăznit chiar să vândă carne de om în târgul Tournas. El n-a tăgăduit și a fost ars de viu. Altul s-a dus să dezgroape carnea aceea, a mâncat din ea și a fost și el ars. În pădurea de la Macon, un nenorocit a ucis și a mâncat singur patruzeci și unu de oameni, femei și copii” (5).
Concluzii
Șirul celor patru cai se încheie cu un tablou cât se poate de lugubru. Pentru ceea ce s-a întâmplat în lume și în Biserica din acele vremuri nu putea fi găsit un simbol mai potrivit decât un „cal gălbui”, simbol al morții și descompunerii, pe care călărește Moartea, urmată de Locuința morților.
Însă „calul gălbui” va pleca și el, lăsând să intre în scenă alte evenimente care au marcat viața Bisericii, și prin ea, viața lumii întregi.
Lori Balogh
Referințe:
(1) – Dumitru Popa,” Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. II, p. 53
(2) – R. A. Anderson, „Unfolding the Revelation”, ed. 1978, p. 68
(3) – Citate de F. Puaux, „L’Anatomie du Papisme”, ed. IV Bonheure, Paris, 1877, p.14‑16
(4) – A. Vuillet, op. cit. p. 109‑210
(5) – Michelet, „Histoire de France”, vol. II, cartea IV, ed. 20, tom I, p. 280.281
