Apocalipsa cap. 6 – A patra pecete: Calul galbui ( 538 – 1517 )
( vers. 7.8 )
Introducere
Odata cu ruperea pecetii a patra, o noua fila a istoriei Planului Mantuirii a fost intoarsa. La chemarea celei de-a patra fapturi vii, Ioan priveste in sulul desigilat si vede, ca si in ocaziile anterioare, nu cuvinte scrise, ci o scena vie in plina desfasurare.
Pe scena apare in galop un al patrulea cal, deosebit de cei trei care l-au precedat, atat prin culoarea lui, dar mai ales prin calaretul care sta pe el. Este o priveliste tulburatoare, macabra, care trebuie sa-l fi impresionat adanc pe batranul apostol, care privea rand pe rand scenele vii desfasurate inaintea lui odata cu ruperea pecetilor.
Oare ce gandea Ioan vazand degradarea treptata a culorii cailor si aparitia unor calareti din ce in ce mai inspaimantatori, dupa ce caul alb si calaretul sau biruitor au iesit din vizorul sau ?
In Muzeul “Victoria si Albert” din Londra exista o pictura realizata cu aproximativ sase sute de ani in urma, care incearca sa redea viziunea celui de-al patrulea cal. Pictura este o reproducere dupa un numar de sapte tapiserii tesute in secolul al XIV-lea. Maestrii tesatori au zugravit un cal galbui pe care sade un schelet uman imbracat intr-un giulgiu si avand o mare sabie romana, pregatita pentru macel.
Albrecht Durer a realizat si el in secolul al XV-lea o serie de cincisprezece gravuri in lemn, care il zugravesc pe “parintele timpului” calarind un cal galbui – “un prevestitor al judecatii, ros de vreme, cu barba in vant, avand in mana o sulita asemenea unui trident, galopand spre o masa de oameni neajutorati si ingroziti” ( 1 ).
Un artist japonez modern l-a zugravit pe cel de-al patrulea calaret printr-un schelet omenesc ranjind diabolic. Acesta calareste pe un schelet de cal, pe un camp plin cu schelete. Intreaga scena e dominata de culoarea verde – galbui , simbolul mortii si degradarii.
Dincolo de imaginatia debordanta a unor artisti care au incercat sa zugraveasca scenele vazute de batranul apostol Ioan, sa incercam sa deslusim taina simbolurilor din cea de-a patra pecete. Conform principiului palalelismului intre lanturile profetice ale Apocalipsei, pecetea a patra corespunde cu epistola catre Tiatira, cea de-a patra perioada din istoria bisericii, acoperind epoca medievala, din secolul al VI-lea , pana in secolul al XVI-lea.
Comentariu
Vers. 7: “Cand a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul fapturii a patra zicand: “Vino si vezi !”.
Cea de-a patra faptura vie care rosteste chemarea este cea care are chipul unui “vultur care zboara” ( Apocalipsa 4, 7 ). Unii comentatori sustin ca in manuscrisele mai vechi nu exista expresia “Vino si vezi !”, ci doar “Vino !”. In acest caz, chemarea nu ii este adresata lui Ioan, ci celui de-al patrulea cal si calaret, pentru a intra si a-si ocupa locul in scena istoriei.
Vers. 8: “M-am uitat si iata ca s-a aratat un cal galbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea, si impreuna cu el venea dupa el Locuinta mortilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pamantului, ca sa ucida cu sabia, cu foamete, cu molima si cu fiarele pamantului.”
“Un cal galbui” ( gr. chloros ) – Galbuiul este culoarea spaimei si a mortii, a ierbii care moare. Diferiti comentatori au incercat sa redea semnificatia culorii astfel: Goodspread traduce “chloros” prin “culoarea cenusei”; Moffat afirma despre cal ca este “livid, fara sange, avand culoarea sau paloarea mortii”; Barclay identifica “chloros” cu “culoarea unei fetze omenesti albite de spaima”. Toate aceste descrieri ne sugereaza faptul ca biserica din perioada calului galbui si-a pierdut caracterul uman, insusindu-si un caracter demonic.
“Cel ce sta pe el se numea Moartea” – Spre deosebire de calaretii anteriori care purtau cate un element care-i deosebea pe unul de celalalt ( arc, sabie, cumpana ), cel de-al patrulea calaret nu prezinta niciun element distinctiv. El este numit pur si simplu Moartea.
Amintind de atrocitatile comise impotriva crestinilor care nu se supuneau autoritatii papale, Jean Vuilleumier, in comentariul sau la cartea Apocalipsei, il identifica pe cel de-al patrulea calaret cu papalitatea Evului Mediu, cea care a condus dupa bunul plac destinele bisericii mai bine de un mileniu.
Istoricul J. A. Wylie este de aceeasi parere, sustinand ca “amiaza papalitatii a fost miezul noptii omenirii.” ( 2 ).
“Li s-a dat putere peste a patra parte a pamantului ca sa ucida cu sabia, cu foamete, cu molima si cu fiarele pamantului.” – Textul aduce in atentie ideea de razboi, lucru confirmat de istoria Evului Mediu, cand armatele papale au fost trimise sa-i nimiceasca pe eretici, insa ne vorbeste si despre dezastre care urmau sa loveasca lumea crestina in aceasta perioada.
Este timpul unor persecutii sangeroase, pornite de data aceasta nu de pagani, ci de crestini impotriva crestinilor. Evul Mediu a fost perioada istorica in care papalitatea a incercat sa domine lumea prin religie, reusind acolo unde au dat gres mari conducatori militari ca Alexandru Macedon sau Cezar.
Persecutiile papale din perioada medievala au fost profetizate in diferite carti ale Bibliei, atat in Vechiul Testament, cat si in Noul Testament ( Daniel 7, 21.25; 11, 33; Matei 24, 21.22; Apocalipsa 13, 7; 12, 6.14; 17, 6 ). In tot acest timp, “cei doi martori” ai lui Dumnezeu au fost nevoiti sa-si faca lucrarea imbracati in saci ( Apocalipsa 11, 3.4 ).
Aceasta perioada de trista amintire este numita de Jean Vuilleumier “mileniul papalitatii”. Dincolo de aparente si dincolo de catedralele maiestoase ridicate in aceasta perioada, a existat o istorie tulburatoare a persecutiilor, coruptiei si crimelor savarsite chiar in sanul bisericii oficiale, si chiar in Numele lui Dumnezeu.
Scriind despre starea lucrurilor din veacul al X-lea, cardinalul Baronius il numeste “un secol de fier, din cauza asprimii si a impietririi sale fatza de bine; un secol de plumb, din cauza stricaciunii de care este plin; si un secol obscur si intunecos, din cauza putinilor scriitori pe care i-a produs”.
Un alt cardinal, contemporan cu Baronius, Bellarmin, scrie: “Iata veacul acesta nefericit, in care n-au fost nici scriitori vestiti, nici concilii, nici papi care sa fi avut grija de republica crestina.” Elfric, arhiepiscop de Canterbury, referindu-se la acelasi secol , spunea ca in acele zile domnea o neglijenta ingrozitoare printre preoti si episcopi, caci neglijau sa citeasca Biblia si sa-i instruiasca pe discipoli, fiind dedati placerilor si onorurilor mai mult decat laicii pentru care erau un exemplu rau.
Petrarca ilustreaza tabloul jalnic al curtii de la Roma: “Aceasta frumoasa sala a lui Christos ( biserica ) a ajuns o pestera ingrozitoare de talhari…Foarte curand vom pieri si biserica va naufragia, daca mila lui Dumnezeu nu va impiedica rautatea omeneasca…Daca Iuda ar aduce la curtea aceasta treizeci de arginti…pretul sangelui…ar fi primiti, iar Christos ar fi dat afara pe usa.” ( 3 )
Starea morala in care se afla poporul era deplorabila. Cele treizeci si trei de sarbatori mari, din care unele durau si cate trei zile, si cele patruzeci si sapte de sarbatori mai mici, impreuna cu duminicile si sarbatorile regionale absorbeau un timp enorm. Oamenii isi incetau lucrul pentru a participa la ceremoniile religioase pline de fast care au luat locul credintei simple in Domnul Christos. Poporul era tot mai slab hranit spiritual, iar superstitiile se inmulteau.
Credinta adevarata aproape ca disparuse, iar adevarurile fusesera falsificate. Imaginea omenilor despre Dumnezeu se deformase in asa masura incat El aparea doar ca un Suveran uitat, in timp ce Domnul Christos aparea in constiinta lor doar ca un judecator aspru, gata sa-i condamne pe cei care nu apelau la mijlocirea Fecioarei si a sfintilor. Numarul celor din urma crescuse mult, ca si ceremoniile, ritualurile si obligatiile impuse de preoti celor ce doreau sa fie evlaviosi.
A. Vuillet reda atmosfera acelor timpuri astfel: “La randul lor, mijlocitorii acestia intre om si Dumnezeu ( sfintii ) nu se miscau ca sa mijloceasca decat daca omul se supunea orbeste la chinurile impuse de preot. Trebuia sa spui Pater Noster si Ave Maria de un numar infinit de ori ; chinuri corporale prelungite, batai de buna voie ale corpului ( autoflagelare ), pelerinaje mai mult sau mai putin lungi, cu scopul de a adora niste moste facatoare de minuni , oase, brate, picioare, par de la vreun sfant renumit sau obiecte de la vreo minune savarsita undeva; ici o bucata din corabia lui Noe sau din ieslea in care a fost pus copilul Iisus; in alta parte, o pana din aripa Arhanghelului Mihail; rasuflarea sfantului Iosif prinsa de Nicodim in manusa lui; lapte sau par al Fecioarei; o picatura din sudoarea lui Iisus; lacrimile sfantului Petru; o bucata din biciul cu care Mantuitorul i-a izgonit pe negustorii din templu; in sfarsit, bucati din adevarata cruce sau din coroana de spini, in cantitati nesfarsite.
Colectia de relicve adunate cu multa cheltuiala de electorul de Saxa in biserica din castelul din Wittenberg, in 1519, continea nu mai putin de 19 000 de obiecte.
Mai mult, la capatul tuturor acestor acte de pocainta, bietele suflete n-aveau in fatza lor decat lunga si dureroasa expiatiune din purgatoriu, sau putea oricine sa-si cumpere din vreme indulgente cu care sa-si asigure libera intrare in locasurile ceresti.
Se pretindea ca Iisus Christos, apostolii si sfintii savarsisera fapte bune in masura mai mare decat ar fi fost nevoie pentru a putea intra in cer, iar surplusul meritelor lor ( fapte supra – necesare ) forma un tezaur pe care-l folosea biserica, sau mai bine zis papa, si care putea sa fie , in anumuite conditii, dar nicidecum gratis, pentru binele spiritual al omenirii. Se gaseau de vanzare indulgente la orice pret, iar pentru a le pune la indemana oamenilor, vanzatorii mergeau prin orase si sate si vindeau aceste mijloace de har, cum si moaste de tot soiul.” ( 4 )
Calul galbui, simbol al mortii si descompunerii, impreuna cu calaretul sau, Moartea, ne vorbesc si despre cruciadele care au secatuit Europa timp de doua secole. Agricultura , industria si comertul au fost lovite din plin de blestemul acestor razboaie fara rost, purtate in Numele lui Dumnezeu, pentru un mormant gol.
Prima cruciada a inrolat aproximativ un million de oameni. Insa in Tara Sfanta, ocupata pe atunci de musulmani, au ajuns doar o cincime dintre ei. Cei mai multi au pierit de foame sau au fost ucisi pe drum. Toate aceste razboaie civile si cruciade fara rost au facut ca orase intregi sa cada in ruina, si foametea, saracia, mizeria si moartea sa fie singura perspectiva pentru majoritatea populatiei Europei.
Cruciadele religioase si-au adus si ele aportul la saracirea statelor europene. Carol Magnul i-a convertit pe saxoni sub amenintarea sabiei, ucigandu-i fara mila pe cei care refuzau botezul. Intr-o singura zi el a ucis 4500 de necredinciosi la Verden pe Aller, pentru ca acestia nu au vrut sa primeasca botezul.
La sugestia Romei, Simon de Montfort a pornit o campanie de nimicire a albigenzilor, in timp ce Inchizitia spaniola tinea sub teroare intreaga populatie. Europa era terorizata de rugurile vrajitoarelor, de ciuma, foamete si mizeria care decima populatia. Secolul al XIV-lea a adus “moartea neagra” pe doua continente. In Asia se estimeaza ca au murit aproximativ cincizeci de milioane de oameni, in timp ce in Europa numarul mortilor s-a ridicat la circa douazeci de milioane.
In a sa “Histoire de France”, Michelet aminteste si de inmultirea fara precedent a fiarelor salbatice in aceasta perioada neagra a istoriei medievale. Atrase de cadavrele neingropate, fiarele salbatice au inceput sa-i atace pe oameni, iar in unele parti ale Frantei oamenii au inceput sa consume carne de om.
“S-a gasit unul care a indraznit chiar sa vanda carne de om in targul Tournas. El n-a tagaduit si a fost ars de viu. Altul s-a dus sa dezgroape carnea aceea, a mancat din ea si a fost si el ars. In padurea de la Macon, un nenorocit a ucis si a mancat singur patruzeci si unu de oameni, femei si copii.” ( 5 )
Concluzii
Sirul celor patru cai se incheie cu un tablou cat se poate de lugubru. Pentru ceea ce s-a intamplat in lume si in biserica din acele vremuri nu putea fi gasit un simbol mai potrivit decat un cal galbui, simbol al mortii si descompunerii, pe care calareste Moartea , urmata de Locuinta mortilor.
Insa calul galbui va pleca si el, lasand sa intre in scena alte evenimente care au marcat viata bisericii , si prin ea, viata lumii intregi.
Lori Balogh
Referinte:
( 1 ) – Dumitru Popa, Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. II, p. 53
( 2 ) – R. A. Anderson, Unfolding the Revelation, ed. 1978, p. 68
( 3 ) – Citate de F. Puaux, L’Anatomie du Papisme, ed. IV Bonheure, Paris, 1877, p.14-16
( 4 ) – A. Vuillet, op. cit. p. 109-210
( 5 ) – Michelet, Histoire de France, vol. II, cartea IV, ed. 20, tom I, p. 280.281
