Apocalipsa capitolul 7 – Sigilarea celor 144 000

Apocalipsa capitolul 7 – Sigilarea celor 144 000

Introducere

Pecetea a 6-a se încheie cu o întrebare tulburătoare: „Căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?” (cap.6,17). Înainte ca Ioan să scrie despre ruperea celei de-a 7-a peceți, era imperios necesar să fie dat un răspuns la această întrebare. Iar acesta nu întârzie să vină, el reprezentând subiectul capitolului 7 al cărții Apocalipsei.

Pentru a realiza această clarificare, Ioan aplică o tehnică pe care o folosește adesea în „Apocalipsa”: întreruperea narării prin introducerea unui moment de respiro, a unei paranteze. Aceeași metoda e folosită de Ioan și în cazul celor șapte trâmbițe când, între trâmbițele a 6-a și a 7-a, introduce pasajul cuprins între capitolul 10,1 și capitolul 11,13. În cazul celor 7 plăgi însă nu mai există o astfel de întrerupere.

Capitolul 7 al „Apocalipsei” cuprinde două viziuni:

1) Sigilarea celor 144 000

2) Binecuvântarea dată marii mulțimi de mântuiți aflată în fața tronului ceresc

Despre cei 144 000 s-a scris mult, fiind lansate fel și fel de ipoteze, unele mai ciudate decât altele. Un lucru este însă cert: viziunea cu privire la cei 144 000 este o asigurare că, înainte ca să sune trâmbița judecății divine, ultima generație de credincioși va fi sigilată pentru a fi ocrotită și salvată de nenorocirea care va veni peste cei nelegiuiți.

Capitolul 7 reprezintă asigurarea că Dumnezeu va avea în acest timp solemn, în cursul peceții a 6-a și cu puțin timp înainte de revenirea Domnului Christos, un grup de credincioși care va sta în picioare înaintea Sa, în timp ce majoritatea omenirii nelegiuite va fugi îngrozită la munți și în peșteri, căutând să se ascundă de Fața lui Dumnezeu.

În timp ce nelegiuiții vor striga stâncilor să cadă peste ei, acești oameni își vor ridica privirile cu bucurie, strigând: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam. Acum, să ne veselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Isaia 25,9).

Acesta este momentul de apogeu al tuturor veacurilor – întâlnirea omului păcătos, dar răscumpărat, cu Mântuitorul său. Dar, pentru ca această întâlnire să fie posibilă, este nevoie de o pregătire specială a inimii și vieții acestor oameni.

Comentarii

Vers.1: „După aceea, am văzut patru îngeri care stăteau în picioare la cele patru colțuri ale pământului. Ei țineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.”

„După aceea” – Expresia „după aceea” nu vrea să ne spună că cele relatate în capitolul 7 trebuie să se împlinească după evenimentele prezentate în capitolul anterior. Este vorba doar de o succesiune de tablouri pe care le vede Ioan. Este o succesiune a viziunilor, nu a timpului profetic.

Tabloul profetic zugrăvit în capitolul 7 redă lucrarea de sigilare a credincioșilor, lucrare care trebuie să aibă loc înainte ca cerurile să fie strânse ca un sul și înainte ca Domnul Christos să revină în slava Împărăției Sale. Logica textului „Apocalipsei” ne îndeamnă să căutăm timpul acestei lucrări de sigilare undeva între versetele 13 și 14 din Apocalipsa capitolul 6, adică în timpul pe care îl trăim noi. Așadar, evenimentele descrise în capitolul 7 aparțin logic tot peceții a 6-a, având în vedere că pecetea a 7-a începe în capitolul 8 al cărții.

„Am văzut patru îngeri” – Tabloul zugrăvit în capitolul 7 este unic, având dimensiuni cosmice: patru îngeri puternici, care stau în cele patru puncte cardinale ale pământului și care veghează ca să nu sufle vânt nici peste pământ, nici peste mare, nici peste vreun copac.

În „Apocalipsa”, îngerii sunt înfățișați adesea ca fiind răspunzători de forțele naturii. Astfel, ni se spune că există un „înger al apelor” (vezi cap.16,5), sau alt înger care are stăpânire asupra focului (vezi cap.14,18).

În comentariul său asupra „Apocalipsei”, Uriah Smith lărgește înțelesul termenului „înger”, susținând că în Biblie termenul acesta se referă nu doar la ființele cerești, ci și la oameni, popoare și instituții omenești care fac o lucrare pentru Dumnezeu. El susține că Dumnezeu se folosește de state cu mare influență, de oameni politici sau cu renume, dar și de instituții și organizații prin care ține în frâu pornirile războinice simbolizate prin vânturi.

Uriah Smith amintește de eforturile Ligii Națiunilor (astăzi ONU) din perioada interbelică, în sensul de frânare a tendințelor spre un conflict global. Totuși, subliniază el, prin vânturi nu trebuie să înțelegem orice conflict local, ci doar acel conflict care, dacă ar izbucni, ar duce la distrugerea planetei și la zădărnicirea planurilor lui Dumnezeu.

„Cele patru colțuri ale pământului” – În cosmogonia antică se credea că pământul este pătrat. Aici însă nu este vorba de așa ceva. Biblia ne prezintă adevărul cu privire la forma rotundă a pământului, în contrast cu concepția antică păgână (vezi Proverbe 8,31).

Expresia întâlnită în capitolul 7 al „Apocalipsei” se referă la cele patru puncte cardinale ale pământului. Profetul Isaia folosește o expresie asemănătoare când scrie despre reîntoarcerea rămășiței lui Israel, spunând că aceasta va fi adunată „de la cele patru capete ale pământului” (vezi Isaia 11,12).

„Cele patru vânturi ale pământului” – Vântul semnifică în Biblie luptele, războaiele și revoluțiile care au agitat istoria atât de zbuciumată a omenirii (vezi Ieremia 25,31.32; 51,1.2.11). Expresia apare și în Daniel 7,2, unde „cele patru vânturi ale cerurilor” sunt văzute suflând pe „marea cea mare”, făcând să apară cele patru fiare mari și înspăimântătoare, simboluri ale unor imperii nimicitoare, care urmau să-și facă intrarea pe arena istoriei.

În alte locuri din Scriptură, cele patru vânturi simbolizează cele patru puncte cardinale (vezi Daniel 8,8; Marcu 13,27). Însă în textul din Apocalipsa capitolul 7, cele patru vânturi reprezintă forțele distrugătoare despre care se vorbește și în Daniel 7,2.

„Să nu sufle vânt pe pământ” – Pământul simbolizează teritorii neocupate înainte sau ocupate de curând. Un exemplu îl găsim în Apocalipsa cap. 13,11, unde „pământul” reprezintă teritoriul Americii ocupat de curând.

„Nici pe mare” – În profeția biblică, marea simbolizează popoarele lumii. „Apele pe care le-ai văzut și pe care șade curva sunt noroade, gloate, neamuri și limbi” (Apocalipsa 17,15).

„Nici peste vreun copac” – În profeția biblică, copacii îi simbolizează pe oameni. Cei verzi îi reprezintă pe cei neprihăniți, iar cei uscați îi simbolizează pe cei răi și morți din punct de vedere spiritual (vezi Luca 23,31; Psalm 1,3; Daniel 4,20‑22).Iată două comentarii inspirate ale primului verset al capitolului 7:

„Oamenii nu pot vedea îngerii care, ca niște santinele, țin in frâu cele patru vânturi ca să nu sufle până ce slujitorii lui Dumnezeu vor fi sigilați; însă, când Dumnezeu va porunci îngerilor Săi să dea drumul la vânturi, va fi o astfel de scenă de luptă, pe care nicio pană nu o poate descrie” (1).

„Când cei patru îngeri încetează, în cele din urmă, să mai țină în frâu planurile pline de răutate ale lui Satana și vânturile turbate ale pasiunilor omenești, atunci toate elementele de dezbinare vor fi eliberate și lumea întreagă va fi aruncată într-o ruină mai teribilă decât aceea care s-a abătut asupra Ierusalimului din vechime” (2).

Vers.2.3: „Și am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul soarelui și care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul și marea, zicând: „Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru.”

„Un alt înger” – Au fost date diferite interpretări acestui înger venit din răsărit. Victorinus, primul comentator cunoscut al „Apocalipsei” (300 d.Ch.), susține că el ar fi Ilie, în timp ce V. D. Youngberg îl identifică cu Gabriel, venind direct de la tronul lui Dumnezeu. Însă este mai puțin importantă identificarea acestui înger, cât este de important mesajul pe care îl aduce.

„Care se suia dinspre răsăritul soarelui” – Venirea unui înger dinspre răsărit semnifică aducerea unei vești bune. G. E. Ladd afirmă că „există o legătură naturală între locul în care își are izvorul lumina și izvorul binecuvântărilor divine” (3).

Răsăritul este sinonim cu lumina și cu slava lui Dumnezeu (vezi Ezechiel 43,4), dar și cu binecuvântarea divină. Locuința primilor noștri părinți a fost o grădină sădită de Dumnezeu în Eden, spre răsărit (vezi Geneza 2,8).

Acest înger puternic, venit dinspre răsărit, este purtătorul unui mesaj pozitiv, al unei binecuvântări care, în esență, poate fi exprimată astfel: judecata celor șapte plăgi va fi reținută până când poporul lui Dumnezeu va fi sigilat și pregătit pentru ultimul act al luptei dintre bine și rău. Mesajul este deosebit de încurajator pentru copiii lui Dumnezeu care trăiesc în ultimele clipe de har ale istoriei. Aceștia sunt asigurați că nu vor fi lăsați la voia întâmplării, la discreția „vânturilor” și forțelor răului, ci vor fi în atenția directă a cerului.

„Pecetea Dumnezeului celui viu” – Din Antichitate până în zilele noastre, pecețile (sigiliile) au fost folosite pentru atestarea unor documente, pentru a întări dreptul de proprietate asupra unui obiect, sau pentru a asigura obiecte, morminte sau cutii, pentru ca acestea să nu fie deschise sau molestate.

Imaginea pecetluirii oamenilor este prezentă și în Ezechiel 9,4‑6, unde „omul cu călimara” primește porunca să pună „un semn pe fruntea oamenilor care suspină și gem din pricina tuturor urăciunilor care se săvârșesc acolo” (vers.4). Este de remarcat faptul că acest sigiliu este pus doar pe frunte, nu și pe mână, ca în cazul semnului fiarei din Apocalipsa cap.13. Aplicarea sigiliului exclusiv pe frunte arată că aici vorbim de convingeri personale, nu de acceptarea forțată a unor idei, doctrine sau practici.

Dat fiind faptul că sigilarea despre care se vorbește în capitolul 7 este făcută de Dumnezeu prin îngerii Săi, aceasta dovedește că El este proprietarul de drept al poporului Său, că cei sigilați sunt ai Săi (vezi 2 Timotei 2,19). Sigiliul pus pe fruntea credincioșilor este un semn al aprobării Sale, atestând asemănarea în caracter cu Domnul Christos.

Orice sigiliu conține, de regulă, trei informații esențiale:

1) Numele persoanei, instituției sau statului care are autoritatea respectivă.

2) Titlul sau poziția, care reprezintă baza autorității.

3) Teritoriul peste care persoană, instituția sau statul respectiv își exercită autoritatea.

Se pune întrebarea: Care este acel sigiliu la care face referire îngerul care vine din răsărit? Este evident că nu este vorba de o ștampilă reală, ci de un simbol. Unde găsim în Biblie acel sigiliu care conține toate cele trei informații pe care trebuie să le aibă orice sigiliu: numele, titlul și teritoriul peste care se exercită autoritatea lui Dumnezeu?

Răspunsul este evident: Decalogul. Acesta este locul în care poate fi găsit sigiliul viului Dumnezeu, cu toate cele trei informații necesare. Mai exact, Porunca a patra din Decalog.

Sunt patru pasaje biblice în care Dumnezeu numește Sabatul Poruncii a patra „un semn” între El și poporul Său:

1) Exod 31,12.13: „Domnul a vorbit lui Moise și a zis: „Vorbește copiilor lui Israel și spune-le: „Să nu care cumva să nu țineți Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine și voi și urmașii voștri un semn după care se va cunoaște ca Eu sunt Domnul care va sfințesc.”

2) Exod 31,17: „Acesta va fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic; căci în șase zile a făcut Domnul cerurile și pământul, iar în ziua a șaptea s-a odihnit și a răsuflat.”

3) Ezechiel 20,12: „Le-am dat și Sabatele Mele, să fie un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul care-i sfințesc.”

4) Ezechiel 20,20: „Sfințiți Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine și voi, ca să știți că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.”

De ce Sabatul Poruncii a patra conține sigiliul lui Dumnezeu? Deoarece în el găsim toate cele trei informații necesare unui sigiliu:

1) Numele autorității – „Domnul, Dumnezeul tău” (Exodul 20,10).

2) Titlul – Creator („Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea” – Exodul 20,11 pp.).

3) Teritoriul peste care guvernează: „Cerurile, pământul și marea” (Exodul 20,11).

Așadar, păzirea Sabatului de către om reprezintă recunoașterea autorității adevăratului Dumnezeu.

În comentariul său la cartea Apocalipsei, Uriah Smith confirmă identificarea sigiliului lui Dumnezeu prin Sabatul Poruncii a patra: „Astfel, Sabatul Poruncii a patra este considerat de către Dumnezeu un semn între El și poporul Său, sau ca un sigiliu al Legii sale pentru toate timpurile. Păzind această poruncă, oamenii mărturisesc că sunt închinători, adoratori ai viului Dumnezeu. În această poruncă, Dumnezeu se face cunoscut ca fiind Conducătorul lor legitim, deoarece El este Creatorul lor… Să reținem, de asemenea, că aceeași grupă, care în Apocalipsa cap.7 se spune că are sigiliul viului Dumnezeu pe frunte, este iarăși în atenție în Apocalipsa cap.14, având Numele Tatălui pe frunte. Aceasta este o dovadă a faptului că „sigiliul viului Dumnezeu” și „Numele Tatălui” sunt folosite având același înțeles” (4).

Același autor continuă: „Sigiliul lui Dumnezeu, pus pe frunțile slujitorilor Săi, este un semn distinctiv, sau o caracteristică religioasă prin care aceștia vor fi ocrotiți de judecățile lui Dumnezeu care vor cădea peste cei nelegiuiți din jurul lor. Este unul dintre cele mai rare cazuri pe care le întâlnim în istoria religioasă, și anume că, într-un veac cu o lumină a Evangheliei așa de mare ca aceasta, când influența creștinismului este atât de puternică și vastă, una dintre cele mai izbitoare practici pe care o persoană o poate adopta și una dintre cele mai mari cruci pe care cineva și-o poate lua este simpla păzire a Poruncii a patra din Legea lui Dumnezeu. Această poruncă cere păzirea zilei a șaptea a fiecărei săptămâni ca fiind Sabatul Domnului, în timp ce aproape întregul creștinism, datorită influențelor combinate ale păgânismului și papalității, a fost înșelat și făcut să păzească ziua întâi a săptămânii. Este suficient ca cineva să înceapă să păzească această zi, așa cum cere porunca, și un semn deosebit este pus asupra lui dintr-o dată. El devine deosebit, aparte, atât de cei care mărturisesc a fi religioși, cât și de lumea nereligioasă” (5).

Desăvârșita ascultare de Legea lui Dumnezeu, inclusiv de Porunca a patra, face ca acel credincios să ajungă la oglindirea desăvârșită a caracterului lui Iisus, ceea ce Îl determină pe Domnul să pună sigiliul aprobării Sale pe acel caracter. Din acest punct de vedere, sigiliul lui Dumnezeu este o „viză” pusă pe „pașaportul” copiilor lui Dumnezeu, dându-le dreptul de a ajunge în cer.

Comentariile Biblice AZS subliniază această idee: „Aceia care vor avea sigiliul lui Dumnezeu pe frunțile lor trebuie să țină Sabatul poruncii a patra. Acesta este ceea ce-i deosebește de cei neloiali, de aceia care au acceptat o instituție omenească în locul adevăratului Sabat. Păzirea zilei de odihnă a lui Dumnezeu este semnul distinctiv dintre cei ce-I servesc lui Dumnezeu și aceia care nu-I servesc… Sigiliul viului Dumnezeu este pus asupra acelora care în mod conștient păzesc Sabatul Domnului… Toți aceia care nu vor avea sigiliul lui Dumnezeu pe frunțile lor vor avea un alt sigiliu pe care îngerii îl văd. Este semnul fiarei… . Orice ființă de pe pământ (ființă omenească), în partea finală a timpului, va trebui să poarte, să aibă pe fruntea sa, fie un semn (sigiliu), fie altul” (6).

Vers.4: „Și am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiți: 144 000, din toate semințiile lui Israel.”

Numărul 144 000 i-a fascinat întotdeauna pe cercetătorii „Apocalipsei”. Există comentatori care consideră că cei 144 000 îl reprezintă pe poporul iudeu mântuit din ultima generație. Ei cred că va veni o vreme în care tot Israelul, toți evreii în viață, vor fi mântuiți. Alți comentatori aplică acest număr Israelului spiritual, adică Bisericii creștine din ultimele zile ale istoriei. Există și părerea că cei 144 000 îi reprezintă pe creștinii care vor fi martirizați după pecetea a cincea, în care li se spune sufletelor de sub altar să mai aștepte până se va împlini numărul celor ce vor fi uciși ca și ei (vezi Apocalipsa 6,9‑11).

Există două interpretări majore cu privire la acest număr atât de controversat:

1) Unii cred că acest număr este real, referindu-se exact la 144 000 de persoane. Acești comentatori dau o interpretare ad-litteram textului biblic.

2) Alții consideră că acest număr este simbolic, aducând argumente în acest sens.

Un amănunt de observat este acela că acest număr nu reprezintă o estimare aproximativă a lui Ioan cu privire la cei sigilați, ci este un număr indicat de cer cu exactitate. De asemenea, trebuie să observăm că Ioan întâi „aude” numărul celor sigilați, respectiv 144 000 (vezi vers.4), însă atunci când îi vede, Ioan zărește „o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni” (vers.9). Acest detaliu ne conduce spre ideea ca numărul 144 000 nu este un număr real, ci unul simbolic.

A considera că numărul 144 000 este un număr real, când cartea Apocalipsei este preponderent simbolică, ne poate duce pe o pistă greșită. R.A. Anderson, în comentariul său la „Apocalipsa” susține că, în felul acesta, se pierde frumusețea acestui simbol. Tot el afirmă: „Cei răscumpărați de Domnul sunt o mulțime nenumărată. Dintre ei este un grup special denumit grupul celor 144 000. Numărul acesta este important. Numărul 12 este numărul Împărăției lui Dumnezeu. În vechiul Israel erau 12 triburi (seminții), 12 toiege, 12 pietre ridicate din Iordan, 12 pietre pe pieptarul marelui preot, etc. În Noul Testament, avem 12 temelii ale Noului Ierusalim, iar numele celor 12 seminții sunt scrise pe cele 12 porți ale orașului. Numărul 12 este menționat de șapte ori în cartea Apocalipsei” (7).

Vers.5‑8: „Din seminția lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiți; din seminția lui Ruben, douăsprezece mii; din seminția lui Gad, douăsprezece mii; din seminția lui Așer, douăsprezece mii; din seminția lui Neftali, douăsprezece mii; din seminția lui Manase, douăsprezece mii; din seminția lui Simeon, douăsprezece mii; din seminția lui Levi, douăsprezece mii; din seminția lui Isahar, douăsprezece mii; din seminția lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminția lui Iosif, douăsprezece mii; din seminția lui Beniamin, douăsprezece mii au fost pecetluiți.”

Câteva observații utile:

1) Lista celor 12 seminții amintite în „Apocalipsa” nu este identică cu cea din alte părți ale Bibliei (vezi Numeri 1,5‑15; Deuteronomul 27,12.13; Geneza 35,22‑26; 49,3‑28). De obicei, lista fiilor lui Iacov începe cu Ruben, în timp ce în capitolul 7 din „Apocalipsa” ea începe cu Iuda.

2) În lista semințiilor lui Israel din „Apocalipsa” nu apar două seminții: Efraim și Dan. În locul lor apar Levi și Iosif. De ce aceasta absență? Se pare că absența celor două seminții este legată de caracterul lor, care nu a putut fi aprobat (sigilat) de cer.

Seminția lui Dan a fost prima care a căzut în idolatrie. Încă de la începutul cuceririi Canaanului, seminția lui Dan și-a făurit o religie deosebită de a celorlalte seminții, căzând permanent în idolatrie și apostazie (vezi Judecători cap.17,18; 1 Regi 12,26‑33). Seminția lui Efraim a fost o seminție permanent răzvrătită și apostaziată (vezi Psalm 78,9; Osea 4,17; 9,3; 13,12).

3) Pe temeliile Noului Ierusalim nu sunt scrise numele celor 12 seminții ale lui Israel, ci numele celor 12 apostoli. Numele celor 12 seminții sunt scrise pe cele 12 porți prin care vor intra toți cei mântuiți.

4) Noul Testament vorbește despre Israelul spiritual ca fiind alcătuit din toți credincioșii, fie iudei, fie dintre neamuri (vezi Galateni 3,29; Romani 4,11; 2,28.29; Filipeni 3,3).

5) Biblia ne oferă detalii despre caracterul și statutul celor 144 000:

– Ei reprezintă primele roade, primii în ce privește calitatea celor răscumpărați (vezi cap.14, 3.4).

– Ei Îl însoțesc pe Miel pe muntele Sionului, fiind garda Sa de onoare (vezi cap.14,1).

– Ei cântă o cântare pe care nimeni nu o poate învăța (vezi cap.14,3).

– „În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (cap.14, 5).

– Ei sunt cei care vor sta în picioare în timpul teribilelor evenimente din pecetea a 6-a (vezi cap.6,14‑17).

– Ei primesc sigiliul viului Dumnezeu (vezi cap.7,2).

Toate aceste observații și detalii legate de cei 144 000 ne conduc la concluzia că interpretarea simbolică a numărului 144 000 este cea mai realistă. Credincioșii din această grupă specială vor trece biruitori prin încercările finale, având o experiență unică cu Dumnezeu.

Referindu-se la anumite interpretări literale ale numărului celor 144 000, Uriah Smith afirmă: „A crede în acest timp că cei mântuiți vor fi adunați numai dintre iudei, e o contrazicere a spiritului Noului Testament care susține lămurit că nu fiii după trup ai lui Avraam sunt fiii făgăduiți, ci cei după spirit; și „nu toți cei ce se coboară din Israel sunt israeliți” (Romani 9,6‑8)” (8).

Faptul că din lista celor 12 seminții amintite în capitolul 7 lipsesc două seminții: Dan și Efraim, este o dovadă în plus că numărul 144 000 nu este unul real, ci simbolic, referindu-se nu la Israelul trupesc, ci la cel spiritual. Cele două seminții lipsă reprezintă două caractere care nu pot primi aprobarea (sigiliul) cerului, credincioșii care au acest caracter nefiind mântuiți.

Faptul că cei 144 000 sunt o grupă de credincioși din ultima generație rezultă din textul biblic. Ei sunt sigilați în timp ce îngerii opresc vânturile să bată pe pământ, lucru ce se va întâmpla cu puțin timp înainte de revărsarea judecăților lui Dumnezeu și revenirea Mântuitorului. Din grupa celor 144 000 nu pot face parte și credincioșii generațiilor trecute de creștini, deoarece aceștia sunt puși în adăpostul mormântului, neavând nevoie de protecția lui Dumnezeu în timpul revărsării judecăților Sale pe pământ.

Vers.9: „După aceea, m-am uitat și iată că era o mare gloata, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini.”

Odată cu versetul 9, Ioan începe să redea ce-a de-a doua viziune din capitolul 7.

„O mare gloată” – Printre comentatorii „Apocalipsei” circulă trei opinii legate de identitatea acestei mari mulțimi:

1) Gloata cea mare și cei 144 000 reprezintă una și aceeași grupă a mântuiților din toate neamurile.

2) Cei 144 000 și marea gloată sunt grupuri diferite. În timp ce una poate fi numărată, cealaltă nu poate fi numărată. Cei 144 000 reprezintă un grup special care Îl va însoți pe Domnul oriunde, în timp ce marea gloata îi reprezintă pe sfinții din toate timpurile.

3) Marea gloata îi reprezintă pe toți cei mântuiți, din care face parte și grupa celor 144 000.

Indiferent de opinie, un fapt este clar: credincioșii din ambele grupări sunt îmbrăcați în haine albe („stolas”), iar în mâini au ramuri de finic, ambele fiind simboluri ale biruinței asupra păcatului. Dacă cei 144 000 sunt sigilați pentru a fi ocrotiți în timpul revărsării judecăților lui Dumnezeu care stau să înceapă, despre gloata cea mare ni se spune că vine din „necazul cel mare”. Aceștia nu mai au nevoie de sigilare, căci ei și-au încheiat lupta ca biruitori.

Această a doua viziune din capitolul 7 anticipează ziua glorioasă în care cei mântuiți din toate timpurile își vor primi moștenirea. Este unul dintre tablourile cele mai impresionante și înălțătoare pe care le putem găsi pe paginile Scripturii.

Vers.10‑12: „Și strigau cu glas tare și ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie și a Mielului!” Și toți îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor și împrejurul celor patru făpturi vii. Și s-au aruncat cu fețele la pământ în fața scaunului de domnie și s-au închinat lui Dumnezeu, și au zis: „Amin. A Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înțelepciunea, mulțumirile, cinstea, puterea și tăria în vecii vecilor! Amin!”

Scena este glorioasă și imposibil de descris în cuvinte. Este o reluare a grandioasei simfonii universale din cap.5,8‑14, în care toate ființele din Univers se unesc într-un imn de laudă la adresa Creatorului, după ce istoria păcatului se va fi încheiat și armonia se va fi restabilit pentru veșnicie.

Vers.13.14: „Și unul dintre bătrâni a luat cuvântul și mi-a zis: „Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt oare? Și de unde au venit?” „Doamne”, i-am răspuns eu, Tu știi”. Și el mi-a zis: „Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului.”

Pe cine vizează întrebarea bătrânului: pe cei 144 000 sau marea gloată? Observăm că întrebarea se referă la cei îmbrăcați în haine albe, însă credincioșii ambelor grupe sunt descriși ca fiind îmbrăcați astfel. Acest amănunt ne conduce la ideea că întrebarea bătrânului nu se referă la o grupă sau alta, ci la toți mântuiții, din care face parte și grupa celor 144 000.

„Aceștia vin din necazul cel mare” – Apostolul Pavel îi avertizează pe credincioși ca „în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14,25). Fiecare credincios sincer va fi confruntat cu persecuții, lipsuri, necazuri de un fel sau altul, cu batjocuri din partea necredincioșilor. Biserica creștină este angrenată într-o luptă pe viață și pe moarte cu forțele răului conduse de Satana. Însă lupta presupune și necazuri, suferințe, înfrângeri, lipsuri…

Dacă necazul și suferința este o realitate prezentă în viața fiecărui credincios, în cazul celor 144 000 strâmtorarea capătă un înțeles special, căci această grupă de credincioși trebuie să treacă printr-o strâmtorarea cum nu a mai fost de când există lumea (vezi Daniel 12,1). Ei trebuie să treacă prin „timpul strâmtorării lui Iacov” (vezi Ieremia 30,4‑7).

De ce îngăduie Dumnezeu aceste necazuri în viața poporului Său? Un scriitor inspirat încearcă să dea un răspuns: „Iubirea lui Dumnezeu pentru copiii Săi în timpul cercării teribile este tot atât de puternică și binevoitoare ca și în zilele cele mai plăcute, cele mai însorite ale experienței lor creștine. Dar este necesar ca ei să fie puși în cuptorul de foc, pentru ca tot ce mai este pământesc în ei să fie consumat, pentru ca Chipul lui Christos să fie în mod desăvârșit reflectat în ei” (9).

„Și-au spălat hainele” – Ideea spălării hainelor în vederea întâlnirii cu Dumnezeu este prezentă în Vechiul Testament cu ocazia dării Legii pe muntele Sinai (vezi Exodul 19,10.14). Isaia, vorbind despre faptele noastre bune, le compară cu „o cârpă murdară” (vezi Isaia 64,6), iar profetul Zaharia primește o viziune în care îl vede pe marele preot Iosua îmbrăcat în haine murdare, de care este apoi dezbrăcat și îmbrăcat cu haine noi, curate (vezi Zaharia 3,1-5).

„Spălarea” hainelor nu este un act personal, ci el înfățișează lucrarea credinței în jertfa Domnului Christos de pe Golgota. Cei mântuiți vor fi îmbrăcați în haine albe, simboluri ale unui caracter curat, sfințit prin jertfa lui Christos. Necesitatea ca cei mântuiți să fie găsiți îmbrăcați în haine albe pentru a putea moșteni cerul este deseori subliniată în Scriptură (vezi Matei 22,11‑13; Apocalipsa 3,5.18).

Vers.15‑17: „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie a lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogora nici soarele, nici vreo altă arșiță. Căci Mielul care stă în mijlocul scaunului de domnie va fi Păstorul lor; îi va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.”

Cei mântuiți sunt văzuți intrând într-o viață cu totul deosebită de cea pe care au trăit-o pe pământ. În viața veșnică, pe care o primesc în dar, nu mai poate fi vorba de lipsuri, necazuri, suferință, foame sau persecuții. În noua viață nu mai există moarte și lacrimi…

Tabloul final al celei de-a doua viziuni din capitolul 7 Îl înfățișează pe Mielul lui Dumnezeu stând în mijlocul celor mântuiți ca Pastor al lor (vezi Ioan 10,1‑30; 21,15‑17). Cei mântuiți vor avea toată libertatea să exclame în acele momente ceea ce au crezut întreaga lor viață: „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.” (Psalm 23,1) În fața lor se află veșnicia, o viață cât viața lui Dumnezeu…

Lori Balogh

Referințe:

(1) – E. G. White, „Sfaturi pentru Biserică”, cap. „Sfârșitul este aproape”, 343.5

(2) – CBAZS, vol. VII, p. 781.782

(3) – G. E. Ladd, „Revelation of John”, ed. 1983, p. 111, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”

(4) – Uriah Smith, „Daniel and Revelation”, p. 461.462

(5) – Idem

(6) – CBAZS, vol. VII, p. 970

( 7 ) – R. A. Anderson, “Unfolding the Revelation”, p. 80-82

( 8 ) – Uriah Smith, “Daniel and Revelation”, p. 313

( 9 ) – E. G. White, “Tragedia veacurilor”, ed. 1981, p. 570