Dumnezeu Fiul

Dumnezeu Fiul

Considerații generale

„Iisus Christos este centrul și temelia tuturor lucrurilor. Cine nu-L cunoaște pe El, nu cunoaște nimic despre sine și despre lume” – spunea cunoscutul matematician, fizician, filozof și scriitor francez Blaise Pascal.

Ne aflăm în fața celui mai frumos și inepuizabil subiect biblic. Domnul Iisus Christos este Persoana divină care ni S-a descoperit nemijlocit, care a locuit trupește printre noi, care a murit pentru noi și care acum mijlocește în favoarea noastră. Cu toate acestea, Persoana Mântuitorului este cea mai atacată și discreditată dintre Persoanele Dumnezeirii.

Iisus Christos este adevăratul „Pontifex Maximus” (titlu purtat de împărații romani și preluat apoi de papalitate, semnificând „marele constructor de poduri”). El a fost Cel care a întins un pod peste prăpastia de netrecut a păcatului, prinzându-Se cu o mână de Dumnezeu Tatăl, iar cu cealaltă de omul păcătos, pe care a venit să-L salveze.

Iisus este adevărata „scara a lui Iacov” care, prin jertfa Sa, a făcut posibil ca îngerii și Duhul Sfânt să poată coborî pe pământ sau urca la cer în vederea mântuirii omului. Fără Iisus Christos nu există religie adevărată, căci termenul „religie” înseamnă, prin definiție, a reface o legătură ruptă. Cum ar fi fost posibilă refacerea relației noastre cu Dumnezeu după căderea în păcat, dacă nu ar fi existat Iisus Christos și lucrarea Sa?

De fapt, cine este Iisus Christos? Întrebarea este fundamentală, căci nu ne este indiferent în cine credem, cine a murit pentru noi, cine ne va judeca, cu cine vom locui în veșnicie și cui ne închinăm. De aceea, răspunsul la această întrebare este unul esențial pentru om.

Concepții despre Iisus Christos

Cu privire la natura Persoanei lui Iisus există trei concepții creștine și una necreștină. În mediile creștine circulă următoarele concepții despre a doua Persoană a Dumnezeirii:

1) Iisus Christos este prima ființă creată de Dumnezeu Tatăl și înzestrată apoi cu atribute divine.

2) Iisus Christos este prima ființă procreată, născută din Dumnezeu și, prin consecință, având un început al existenței.

3) Iisus Christos este Dumnezeu adevărat, fără început și fără sfârșit, care există prin Sine și egal în natură și atribute cu celelalte două Persoane divine.

În mediile necreștine sau atee există o singură concepție despre Persoana lui Iisus: El a fost doar un simplu om. Se recunoaște că nu a fost un om obișnuit, ci un geniu, o personalitate istorică de excepție, care a înțeles mersul societății omenești și nevoile ei, mergând până la jertfirea de sine în predicarea ideilor Sale umaniste. Islamicii Îl consideră chiar un mare profet, însă, în ce privește natura Sa, pentru musulmani Iisus nu este altceva decât un om și nimic mai mult.

De remarcat este faptul că toate cele trei concepții creștine se sprijină pe afirmații ale Bibliei. Mai mult decât atât, toate pasajele biblice folosite în sprijinul susținerii uneia sau alteia dintre concepțiile creștine cu privire la natura lui Iisus Christos îl au ca autor pe același scriitor biblic: Ioan.

1) Apocalipsa 3,14: „Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu.”

2) Ioan 1,14: „Și Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”

3) 1 Ioan 5,20: „Știm că Fiul lui Dumnezeu a venit și ne-a dat pricepere să cunoaștem pe Cel ce este adevărat. Și noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Iisus Christos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat și viața veșnică”.

Oare apostolul Ioan, cel care a stat nemijlocit în preajma Mântuitorului timp de trei ani și jumătate, care a fost martorul minunilor și lucrării Lui, să fi fost atât de confuz? El, care a făcut parte, alături de Petru și Iacov, din grupul ucenicilor cei mai apropiați ai lui Iisus, cum a putut face niște afirmații atât de „contradictorii”?

De fapt, cheia rezolvării aparenței contradicții se afla chiar în faptul că cele trei afirmații aparțin aceluiași autor. Le vom lua în discuție pe rând.

Iisus Christos – Prima ființă creată?

Unii creștini își bazează concepția despre Persoana și natura Mântuitorului sprijinindu-se pe afirmația apostolului Ioan din Apocalipsa 3,14, în care se folosește expresia (în limba română) „începutul zidirii lui Dumnezeu”, cu referire la Persoana lui Iisus. Interpretarea acestei expresii merge spre ideea că Iisus a fost prima ființă creată de Dumnezeu Tatăl, înainte să apară orice altă ființă din univers. Care este de fapt sensul real al expresiei „începutul zidirii lui Dumnezeu”?

Traducerea în limba franceză a Bibliei, făcută de abatele Crampon (considerată una dintre cele mai corecte traduceri în limba franceză), redă pasajul amintit astfel: „Voici ce que dit l’Amen, le temoin fidele et veridique, le principe de la creation de Dieu” – „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, Principiul creației lui Dumnezeu”.

Traducerea în limba engleză New Internațional Version traduce Apocalipsa 3,14 astfel: „These are the words of the Amen, the faithful and true witness, the ruler of God creation” – „Acestea sunt cuvintele Celui ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, Domnitorul creației lui Dumnezeu”

Weymouth traduce taxtul din Apocalipsa 3,14 în mod asemănător: „The Begining and Lord of God’s Creation” – „Începutul și Domnul creației lui Dumnezeu”.

Corelând acest text cu alte pasaje din Scriptură, în care Iisus Christos este prezentat ca fiind „Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul” (Apocalipsa 1,8) , „Cel dintâi și Cel de pe urmă” (Apocalipsa 1,11), dar și cu cele scrise de apostolul Ioan în introducerea Evangheliei sale („Toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” – Ioan 1,3), înțelegem că expresia „începutul zidirii lui Dumnezeu” nu înseamnă nicidecum că Iisus a fost prima creatură. Dimpotrivă, El este Principiul creației, prima Rațiune, Cel care a conceput-o. Iisus nu a fost prima „cărămidă” a Creației, ci Cel care i-a pus temeliile.

În limbajul curent folosim adesea expresii asemănătoare. De exemplu, referindu-ne la Petru Maior, spunem că el a fost „începutul Școlii Ardelene”. Aceasta nu înseamnă că Petru Maior a fost prima cărămidă a școlii, ci cel care a avut inițiativa în acest sens. De asemenea, dacă Emil Racoviță este supranumit „începutul speologiei românești” (știință care se ocupă cu studierea peșterilor), aceasta nu înseamnă că el a fost prima peșteră, ci omul care a inițiat studierea peșterilor, făcând din această o știință.

Dacă am accepta ideea că Iisus Christos ar fi prima ființă creată de Dumnezeu, ar apărea câteva probleme de nerezolvat:

1) Dacă Iisus a fost prima creatură, în ce calitate a iertat El păcatele oamenilor, știind bine că iertarea păcatului este o prerogativă divină? (vezi Luca 7,48: iertarea femeii păcătoase; Matei 9,2: iertarea păcatelor slăbănogului).

Reacția unora dintre cărturarii iudei prezenți la actul vindecării slăbănogului din Capernaum, intrigați de gestul Mântuitorului de a ierta păcatele acestuia, este edificatoare în acest sens: „Cum vorbește omul acesta astfel? Hulește! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2,7).

2) Dacă Iisus a fost prima creatură, de ce a primit închinare, din moment ce îngerii sfinți o refuză? (vezi Apocalipsa 19,10). Biblia confirmă faptul că Iisus a primit închinarea oamenilor, începând cu magii de la răsărit (Matei 2,2.11) și terminând cu închinarea adusă de ucenici după înviere (Luca 24,52).

Însuși Mântuitorul, în confruntarea cu Satana din pustie, i-a răspuns acestuia ca replică la cea de-a treia ispită: „Pleacă, Satano, i-a răspuns Iisus, căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești” (Matei 4,10).

3) Dacă Iisus a fost prima creatură, de ce a susținut că este Dumnezeu?

„Tocmai de aceea căutau iudeii și mai mult să-L omoare, nu numai pentru că dezlega ziua Sabatului, dar și pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5,18).

„Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă și pentru că Tu, care ești om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10,33).

În concluzie, concepția conform căreia Iisus Christos a fost prima creatură ieșită din mâna lui Dumnezeu Tatăl nu numai că nu este susținută de restul pasajelor biblice care vorbesc despre dumnezeirea Lui, dar ar veni în contradicție cu tot ce a făcut și a predicat El în timpul activității Sale pământești.

Iisus Christos – Singurul născut din Tatăl

O altă concepție care circulă în lumea creștină cu privire la Persoana lui Iisus Christos este aceea că El are un început al existenței, fiind născut din Tatăl. Textul biblic care stă la baza acestei concepții este Ioan 1,14: ” Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”

De reținut este faptul că originalul grec al Evangheliei lui Ioan nu folosește cuvântul „născut” în acest verset. Termenul folosit este „monogenes” care semnifică: „Cel deopotrivă cu Tatăl”, „Cel de o făptură cu El”.

Dacă am accepta ideea că Iisus Christos are un început al existenței, fiind născut din Dumnezeu Tatăl, ar apărea o serie de probleme de nerezolvat:

1) Biblia vorbește despre existența din veșnicii a lui Christos. Dacă El ar fi fost născut din Tatăl, ar apărea o contradicție între afirmațiile Scripturii. Profetul Isaia Îl numește pe Mesia „Părinte al veșniciilor” – Cel ce se află deasupra timpului, Cel veșnic. „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni S-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9,6).

Profetul Mica, de partea sa, afirmă același lucru despre Persoana lui Christos: „Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel și a cărui obârșie se suie pană în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5,2; vezi și Ioan 1,1‑3; Coloseni 1,17).

2) Dacă Iisus Christos S-ar fi născut din Dumnezeu Tatăl, El ar avea o poziție de inferioritate în sânul Dumnezeirii, poziție care s-ar menține în veșnicie. Aceasta ar însemna că ființele create să aducă o închinare diferită celor două Persoane divine (Tatăl și Fiul). De asemenea, în Dumnezeire ar exista doi Dumnezei de rang diferit, iar religia creștină nu ar mai fi monoteistă, ci politeistă.

Biblia susține însă deplină egalitate și unitate între cele două Persoane divine:

„El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob…” (Filipeni 2,6‑7).

„Căci în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,9).

„Pentru ca toți să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5,23; vezi și Matei 28,19; 1 Ioan 5,20).

Aparentă poziție de inferioritatea a lui Iisus față de Tatăl este legată strict de derularea Planului de Mântuire. Ca să Se poată jertfi pentru omenirea căzută, Iisus a trebuit să Se întrupeze, născându-se pe pământ asemenea oricărei ființe omenești și depinzând în totul de grija Tatălui ceresc.

Iisus S-a născut ca om în Betleem, acesta fiind începutul existenței Sale ca Om. Până în acest moment, El a îmbrăcat doar ocazional natura umană în diferite momente din istoria Vechiului Testament (întâlnirea lui Avraam cu cele trei persoane cerești – Geneza 18; întâlnirea lui Iosua cu „Căpetenia oștirii Domnului” – Iosua 5,13‑15; solul ceresc trimis la Manoah, tatăl lui Samson – Judecători 13).

Din considerentele amintite, expresia „Maria – născătoare de Dumnezeu” este incorectă, deoarece ea a dat naștere lui Iisus ca om. Ca Fiu al lui Dumnezeu, El există din veșnicie.

Limbajul omenesc cuprinde, pe lângă înțelesul literal, și înțelesuri figurate ale cuvântului „născut”. Acest termen poate să însemne schimbarea mentalității, începutul unei vieți noi, redobândirea sănătății sau a libertății, precum și salvarea dintr-o primejdie majoră. În cazul Domnului Iisus Christos, pot fi luate în considerare cel puțin trei sensuri ale cuvântului „născut”:

1) Întocmirea Planului de Mântuire

Când a fost întocmit Planul de Mântuire, cândva în veșnicie, Persoanele Dumnezeirii Și-au luat fiecare rolul Lor bine definit în derularea acestuia. Christos, a doua Persoană a Dumnezeirii, „S-a născut” ca Fiu în cadrul acestui plan. Din Dumnezeire S-au desprins cele trei roluri: Tatăl, care trebuia să supravegheze desfășurarea planului salvării; Fiul, care trebuia să Se întrupeze și să aducă la îndeplinire jertfa și lucrarea de mijlocire; și Duhul Sfânt, care trebuia să lucreze în inima omului, restabilind în el chipul pierdut al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu s-a pierdut nimic din unitatea care domnește între cele trei Persoane divine.

Aceasta „naștere” a lui Christos este redată de El Însuși astfel: „Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume; acum las lumea și Mă duc la Tatăl” (Ioan 16,28).

2) Învierea

Biblia interpretează expresia „întâi născut,” pusă în dreptul lui Iisus Christos, prin învierea Sa din morți; „Și noi vă aducem vestea aceasta bună ca făgăduința făcută părinților noștri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Iisus, după cum este scris în Psalmul al doilea: „Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut„ (Faptele apostolilor 13,32‑33).

„El este Capul trupului, al Bisericii; El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morți„ (Coloseni 1,18).

„Și din partea lui Iisus Christos, martorul credincios, Cel întâi născut din morți, Domnul împăraților pământului” (Apocalipsa 1,5; vezi și Faptele apostolilor 26,23).

De ce Iisus este considerat cel dintâi născut dintre cei morți, din moment ce înainte de nașterea Sa pe pământ au existat mai multe învieri consemnate pe paginile Vechiului Testament (de exemplu:învierea fiului sunamitei de care Elisei, învierea lui Moise)? Învierea lui Iisus a stat la baza învierii celorlalți oameni. Fără ea, celelalte învieri nu ar fi fost posibile, nici învierea finală a drepților nu ar fi fost garantată.

3) Treapta și poziția

În timpurile Vechiului Testament, moștenitorul de drept al celei mai mari părți din averea părintească îi revenea întâiului născut, care prelua și rolul de preot al familiei. Întâiul născut avea o poziție privilegiată între frați.

Când ne referim la Iisus Christos, expresia „întâi născut” nu poate fi luată în sens fizic, deoarece atunci Biblia s-ar contrazice pe sine. Scriptura ne învață că Iisus este singurul Fiu al Tatălui (Ioan 3,16; Coloseni 1,15). De observat este și faptul că expresia „întâi născut” este folosită și în dreptul poporului evreu: „Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut” (Exodul 4,22). Este evident că aici avem exemplul unui sens figurat al expresiei, căci Israel nu s-a născut fizic din Dumnezeu, ci avea, prin alegere, întâietatea între popoare.

Expresia „întâi născut” este folosită și în dreptul unei seminții din Israel – Efraim: „Efraim este întâiul Meu născut” (Ieremia 31,9). Efraim, ca fiu al lui Iosif, nu avea cum să fie, din punct de vedere fizic, întâiul născut nici al lui Iosif, nici al lui Iacov (Ruben era întâiul născut al lui Iacov). În cazul lui Efraim, expresia „întâiul Meu născut” are un sens figurat, referindu-se la întâietatea în privilegii, nu la nașterea fizică.

De asemenea, Biblia folosește cuvântul „născut” și în sensul convertirii, al întoarcerii unui om de la viața de păcat la o viață nouă, trăită într-o relație de armonie cu Dumnezeu (Ioan 1,12;1 Petru 1,23).

În concluzie, expresiile „născut” și „întâi născut” trebuie înțelese în sens figurat, când ele se referă la Persoana lui Iisus Christos. Aceste expresii arată rolul lui Christos în derularea Planului de Mântuire, arată spre învierea Sa ca bază și garanție a învierii celor drepți, și spre întâietatea Sa intre copiii lui Dumnezeu. Este acel sens figurat prin care și noi putem să ne naștem din nou, devenind copii ai lui Dumnezeu (vezi Ioan 1,12).

Iisus Christos – Un simplu om?

O concepție destul de răspândită, legată de Persoana lui Iisus Christos, este aceea că El a fost doar un simplu om și nimic mai mult. Mulți consideră că Iisus a fost un geniu al timpului Său. Se crede despre El că, în perioada adolescenței până la începutul lucrării Sale publice (perioadă despre care Biblia nu are prea multe de spus), Iisus ar fi studiat în Orient, având legături cu fachirii și yoghinii din India, de unde ar fi învățat tehnicile de hipnoză și telepatie.

Se recunoaște faptul că El era un om cu o carismă deosebită, bine educat și cu o viziune largă asupra condiției umane. Acest geniu uman – cred unii – a realizat că omenirea se va prăbuși în neant dacă nu va apărea o nouă religie, cu totul deosebită de toate celelalte. Și, pentru a salva omenirea, El a fost dispus să-și dea chiar și viața.

Putea oare Iisus să realizeze tot ce a realizat dacă ar fi fost doar un simplu om? Dacă am accepta această teorie, o mulțime de probleme ar rămâne nerezolvate. Iată câteva dintre ele:

1) Dacă Iisus ar fi fost doar un simplu om, de ce a susținut El că e Dumnezeu? Ca simplu om, El nu putea să se încadreze decât în două posibilități: ori era un om moral, ori, dimpotrivă, El era un om amoral.

Dacă ar fi fost doar un simplu om moral, se ridică o întrebare: De ce i-a înșelat atunci pe contemporanii Săi, susținând că este Fiul lui Dumnezeu, că Împărăția Sa e veșnică și că Dumnezeu e Tatăl Sau? De ce i-a înșelat pe oameni, promițându-le Împărăția cerurilor? De ce le-a spus semenilor Săi că există înainte de Avraam? De ce a primit închinarea oamenilor și de ce a pretins că poate ierta păcatele? Toate acestea nu ar fi fost minciuni? Și dacă ar fi mințit, cum mai putea fi El un om moral?

Dacă, dimpotrivă, Iisus ar fi fost doar un simplu om amoral (fără morală), se ridică din nou o întrebare: Cum ar fi putut un om fără morală să predice o religie atât de morală cum e religia creștină? Cum ar fi putut un om fără morală să-i mustre pe oameni pentru păcatele lor? Cum ar fi putut un astfel de om să-și dea viața pentru o religie atât de morală ca religia creștină?

De asemenea, dacă Iisus ar fi fost un om amoral, lucrul acesta nu ar fi fost observat de contemporanii Săi? Vrăjmașii Săi erau permanent pe urmele Lui pentru a-l spiona. Nu ar fi observat ei ceva în neregulă cu moralitatea Sa? Ce șanse ar mai fi avut El într-o societate atât de conservatoare ca cea iudaică? Desigur, niciuna…

În concluzie, dacă Iisus ar fi fost doar un simplu om, fie moral, fie amoral, înseamnă că tot ceea ce a făcut și spus ar fi în contradicție cu Sine. Ceea ce este o imposibilitate.

2) Dacă Iisus ar fi fost doar un simplu om, se ridică întrebarea: i-a înșelat sau nu pe ucenicii Săi?

Dacă am susține că El i-a înșelat, iar ucenicii au fost victimele unui impostor, ar apărea o mulțime de probleme de nerezolvat. Cu siguranță că atunci totul s-ar fi terminat la cruce, când ucenicii și-ar fi dat seama de înșelătorie. Dar cum explicăm revenirea lor la puțin timp după crucificarea lui Iisus și marea putere cu care au început să predice noua religie după Cincizecime?

Revenirea ucenicilor din marea dezamăgire produsă de crucificarea lui Iisus demonstrează că ei n-au fost și nu s-au simțit înșelați. Dimpotrivă, ucenicii au fost dispuși să meargă până la moarte pentru credința lor.

Să presupunem și un alt scenariu: Iisus nu i-ar fi înșelat pe ucenici, ci le-ar fi spus adevărul cu privire la Sine. Le-ar fi spus exact ce dorea: să întemeieze o nouă religie care să salveze omenirea, deși El era doar un simplu om, și nimic mai mult.

Dar și în acest caz ar apărea o mulțime de probleme de nerezolvat. Cum am putea explica, în acest caz, ca doisprezece oameni simpli, fără să aibă viziunea lui Iisus asupra lucrurilor, să accepte să predice o înșelătorie de care erau cu toții conștienți, iar la urmă să-și dea viața pentru aceste idei false? Și apoi, dacă ar fi știut că totul e o înșelătorie bine regizată de Iisus și împărtășită lor, de ce au rămas atât de dezamăgiți la cruce? Dacă ei ar fi știut că totul e o înșelătorie, nu ar fi trebuit să stea uniți în jurul crucii și să-și dea viața alături de Iisus?

Biblia nu ne oferă niciun indiciu că ucenicii s-ar fi simțit înșelați de Domnul lor, după dezamăgirea trăită de ei în jurul crucii. Cu toții au putut spune, alături de apostolul Pavel: „Știu în cine am crezut” (2 Timotei 1,12).

3) Dacă Iisus ar fi fost doar un simplu om, cum putem explica existența profețiilor mesianice?

Aceste profeții au fost rostite cu sute și chiar cu mii de ani înainte de Christos de oameni care au trăit în epoci diferite, în culturi diferite. Aceste profeții nu sunt produsul imaginației lui Iisus (ca om). Dacă El ar fi fost doar un simplu om, atunci cine a fost Mesia, Fiul lui Dumnezeu, pe care-L vesteau profețiile mesianice?

4) Dacă Iisus ar fi fost doar un simplu om, cum ar fi putut El împlini profețiile mesianice cu atâta exactitate?

Să presupunem că El a cunoscut aceste profeții în urma studiului Scripturii (cum de altfel le-a și cunoscut!). De asemenea, să presupunem că El a urmărit împlinirea lor pas cu pas, până la moarte. Se ridică însă, din nou, o mulțime de probleme nerezolvate, în cazul susținerii acestei idei:

Iisus ar fi putut cunoaște, prin studiul Scripturilor, toate profețiile referitoare la Mesia. Dar de la care vârstă? Desigur, cel mai devreme de la vârsta adolescenței. Dar până la această vârstă, deja o mulțime de profeții erau deja împlinite cu privire la El: nașterea dintr-o fecioară, din seminția lui Iuda și familia lui David, nașterea în Betleem, fuga în Egipt, moartea pruncilor, locuirea în Nazaret…

Cum ar fi putut împlini Iisus niște profeții asupra cărora nu avea niciun control? Putea El să-Și controleze locul și data nașterii, putea să-și aleagă părinții, seminția în care să se nască, dacă ar fi fost doar un simplu om? Desigur că nu!

De asemenea, dacă am presupune că El, cunoscând profețiile mesianice, a încercat să le împlinească, pentru a le dovedi contemporanilor Săi că El era Mesia, cum ar fi putut El să-i determine pe cei din jur să contribuie la împlinirea acestor profeții?

Iisus ar fi trebuit să-l convingă pe Iuda să-L vândă pentru treizeci de arginți, iar pe preoți să-i dea lui Iuda exact această sumă. Nici mai mult, nici mai puțin decât specifica profeția biblică! Cum i-ar fi putut convinge Iisus pe romani să-L răstignească exact între doi tâlhari? Romanii puteau să-l execute prin diferite alte metode. De ce tocmai răstignirea?

Cum i-ar fi putut convinge Iisus pe ostașii care L-au crucificat să tragă la sorți pentru cămașa Sa, iar pe sutașul de la cruce să nu-i zdrobească fluierele picioarelor, așa cum a făcut cu cei doi tâlhari? Cum ar fi putut aranja ca mormântul Său să fie al unui om bogat? Toate acestea și încă o mulțime de alte profeții mesianice, rostite cu sute de ani mai înainte, nu s-ar fi putut împlini în viața lui Iisus dacă El ar fi fost doar un simplu om.

5) Dacă Iisus ar fi fost doar un simplu om, cum am putea explica minunile săvârșite de El, mai ales învierile făcute în timpul activității Sale publice (fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain, Lazăr)? Și, mai ales, cum putem explica minunile săvârșite de ucenicii Săi?

Să presupunem că El personal ar fi fost un geniu înzestrat cu puteri paranormale, fiind capabil să facă minuni (unii susțin că Iisus ar fi învățat în India toate aceste secrete). Dar cum explicăm minunile făcute de apostoli, care nu au fost genii ca El, care nu au fost în India (cum se presupune de către unii sceptici) și care au fost oameni cât se poate de simpli? Cum am putea explica, în acest caz, Rusaliile și toate minunile făcute de apostoli după acea dată, dacă Iisus ar fi fost mort pentru totdeauna?

6) Dacă Iisus ar fi fost doar un simplu om, atunci cine S-a descoperit ucenicilor după crucificarea Sa? Cine S-a descoperit lui Saul din Tars pe drumul Damascului și cine i-a descoperit lui Ioan viziunile Apocalipsei pe insula Patmos?

Pavel nu a făcut parte dintre ucenicii lui Iisus, deci pe el nu-l putem bănui de complicitate la vreo eventuală înșelătorie regizată de Iisus și apropiații Săi. Cum putem explica întoarcerea la 180* a atitudinii și mentalității sale, dispus să moară ca martir pentru credința sa în Christos? Doar o întâlnire de gradul 0 cu acest Iisus înviat și viu în vecii vecilor poate explica această transformare a lui Saul, prigonitorul bisericii, în Pavel, apostolul creștinătății.

7) Dacă Iisus ar fi fost doar un simplu om, atunci tot ce au spus și au făcut El și urmașii Săi nu ar fi decât o imensă piesă de teatru. Nimic mai mult!

O piesă de teatru bine regizată și bine jucată, în care actorii și-au jucat rolul în mod desăvârșit. Însă pentru ca această imensă piesă de teatru să reușească, trebuia ca fiecare actor să-și învețe și să-și interpreteze rolul său fără greșeală: ucenicii, Iuda, fariseii, norodul, Pilat, Ana și Caiafa, soldații romani, Sinedriul, etc.

Dacă Iisus ar fi fost doar un simplu om, atunci totul ar fi fost o imensă piesă de teatru. Dar, pentru că această piesă de teatru să fie jucată atât de perfect de toți actorii, ar fi trebuit că regizorul să fie mai mult decât om. Trebuia să fie Dumnezeu…

Unii susțin că credința creștină este irațională. Dimpotrivă, ea este cât se poate de rațională. Iar o rațiune sănătoasă nu poate să ne conducă decât la o singură concluzie în legătură cu natura Mântuitorului: El nu putea face ceea ce a făcut decât ca Om și Dumnezeu în același timp.

Iisus Christos – Dumnezeu adevărat și Om adevărat

Iisus Christos este o Ființă unică în Univers. Această unicitate este dată de dubla Sa natură: divină și umană. Dacă natura divină este rezumată în titlul „Fiul lui Dumnezeu”, pe care Iisus l-a folosit în dreptul Său, natura umană este sugerată de un alt titlu la care El ținea foarte mult: „Fiul omului”.

Dubla natură a Mântuitorului reiese și din Numele Său: Iisus este numele uman, iar Christos este cel divin. Înțelegerea dublei naturi a celei de-a doua Persoane a Dumnezeirii ține doar de domeniul credinței, căci nicio ființă creată din Univers nu poate pătrunde ceea ce Scriptura numește marea „taină a evlaviei” (1 Timotei 3,16).

Scriptura ne oferă o mulțime de dovezi în sprijinul afirmației potrivit căreia Iisus Christos a fost om adevărat. Iată câteva din ele:

1) Ioan Botezătorul Îl numește pe Iisus om: „El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un om care este înaintea mea, căci era înainte de mine” (Ioan 1,30).

2) Petru Îl numește om: „Bărbați israeliți, ascultați cuvintele acestea! Pe Iisus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră…” (Faptele apostolilor 2,22).

3) Pavel Îl numește om: „Căci este un singur Dumnezeu și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Iisus Christos„ (1 Timotei 2,5).

4) Iisus Se consideră pe Sine om: „Dar acum căutați să Mă omorâți, pe Mine, un om care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu” (Ioan 8,40).

5) Vrăjmașii lui Iisus Îl considerau om: „Iudeii I-au răspuns: Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, și pentru că Tu, care ești un om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10,33).

Natura umană a lui Iisus a avut aceleași particularități ca ale oricărui om de pe pământ. Iisus a simțit ce înseamnă oboseala, foamea, setea, frământarea, tristețea, durerea (vezi Matei 4,2; 26,37; Ioan 4,6;11,35; 19,28 etc.).

În lucrarea Sa pentru oameni, El a dat pe față împreună simțire, mânie îndreptățită, durere (vezi Matei 9,36; Marcu 3,5). Adesea era tulburat și îngândurat, iar Biblia relatează despre două situații în care Iisus chiar a plâns (vezi Luca 19,41; Ioan 11,33.35; 12,27). În Ghetsemani, Iisus S-a rugat cu strigăte și lacrimi până ce picăturile de sudoare s-au transformat în sânge (vezi Luca 22,44; Evrei 5,7). Deși a trecut prin experiența morții (vezi Ioan 19,30.34), Iisus a înviat nu ca un spirit, ci ca om (vezi Luca 24,36‑43).

Ținând cont de toate aceste informații oferite de Scriptură, apostolul Pavel trage concluzia: „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El Însuși a fost deopotrivă părtaș la ele…” (Evrei 2,14) „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile ca să poată fi, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos și vrednic de încredere…” (Evrei 2,17).

Ce s-a întâmplat cu Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu în timpul vieții pământești? Biblia ne spune că, venind pe pământ, „El S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2,7). Pentru a fi un model pentru om, Iisus a depus în mâinile Tatălui prerogativele divine și a trăit pe pământ depinzând de Dumnezeu ca oricare dintre noi.

Cu ce putere săvârșea minuni? În mai multe ocazii Domnul Iisus a specificat ca puterea nu era a Lui: „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine: El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; și tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai” (Ioan 5,19) „Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi…” (Ioan 5,30)

Până unde S-a identificat Iisus Christos cu natura umană? Subiectul în discuție a provocat numeroase controverse în lumea creștină. Dilema este următoarea: Dacă Iisus S-a identificat în mod deplin cu natura umană păcătoasă, înseamnă că El nu ne mai poate fi nici model, nici mântuitor. Cum ar putea o ființă cu înclinații păcătoase să mântuie alte ființe cu înclinații păcătoase? Pe de altă parte, dacă Iisus nu S-a identificat deplin cu natura umană, cum ar putea fi un model pentru oameni și cum ar putea să-i mântuie?

În esență, problema rămâne o taină, ceea ce Biblia numește „marea taină a evlaviei” (1 Timotei 3,16). De aceea, e înțelept să rămânem la ceea ce ne este descoperit în Scripturi, fără a face speculații care ar putea să ne ducă pe o linie moartă. Iată câteva afirmații ale Bibliei, în legătură cu natura umană a Mântuitorului:

– Romani 8,3: „Trimițând din pricina păcatului pe Însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”.

De observat că Pavel spune despre Iisus că a venit într-o „fire (natură) asemănătoare cu a păcatului”, nu identică cu a păcatului. Iisus S-a identificat cu omenirea păcătoasă, dar până la păcat.

– 1 Corinteni 15,45.47: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viață”.

Apostolul Pavel îl identifică pe Domnul Iisus cu Adam cel neprihănit, de dinainte de căderea în păcat. După cum primul Adam a fost strămoșul întregului neam omenesc căzut, la fel, al doilea Adam este părintele întregului neam omenesc mântuit din păcat.

Cu toate acestea, cei doi Adami nu sunt identici. Primul Adam a fost creat desăvârșit, fără nicio urmă a păcatului în ființa sa, pe când al doilea Adam S-a născut pe pământ purtând în trupul Său urmele ereditare a patru milenii de decădere.

– Evrei 4,15: „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.”

Așadar ispita și posibilitatea de a păcătui erau lucruri reale pentru Iisus. El putea fi ispitit și putea cădea. Fără această posibilitate, totul ar fi fost doar o piesă de teatru. Dacă Iisus nu ar fi putut fi ispitit, atunci El n-ar mai fi fost om adevărat ca și noi. Îmbrăcarea naturii umane presupune și posibilitatea de a fi ispitit și de a cădea.

Dar cum a putut fi ispitit El în toate lucrurile? Pe vremea Sa nu existau multe dintre ispitele actuale (droguri, tutun, pornografie, internet, etc.). Trebuie să observăm că ispitele la care este supus un om în această viață sunt aceleași, indiferent de epoca în care trăiește. Chiar dacă formele se schimbă, în esență ispitele sunt aceleași și se adresează egoismului, poftei, răzvrătirii și spiritului de independență care l-au caracterizat pe omul tuturor veacurilor.

– Evrei 2,18: „Și prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți.”

Este evident din ceea ce afirmă Pavel că Domnul Iisus a suferit în timpul ispitirii. Suferința simțită de Iisus în timpul ispitirii era direct proporțională cu sfințenia și curăția caracterului Său. Putem spune, fără să greșim, că Mântuitorul a suferit ispite mult mai mari decât omul obișnuit. Mai mult decât atât, El a fost supus unor ispite cu care noi nu ne confruntăm în această viață.

Una dintre ispitele cele mai mari pentru Iisus a fost să se folosească de puterea divină în mod independent, fără să depindă de Tatăl, așa cum depindem noi. De asemenea, Iisus era ispitit să facă minuni pentru propria persoană atunci când se găsea într-o nevoie specific umană (de ex. să transforme pietrele în pâini, atunci când Îi era foame).

În ciuda presiunii exercitate de aceste ispite asupra Sa, Domnul Iisus nu S-a folosit decât de aceeași putere care ne stă și nouă la dispoziție și care venea de la Tatăl. Iar atunci când folosea puterea aceasta, o folosea întotdeauna în beneficiul altora, niciodată pentru Sine.

– Luca 1,35: „De aceea, Sfântul care se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”

Referindu-se la oameni, Biblia declară că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3,23). Doar despre o singură ființă născută pe acest pământ afirmă Biblia că este născută sfânta: Iisus Christos. Declarația îngerului Gabriel ne ajută să înțelegem un lucru deosebit de important legat de natura umană a Domnului Iisus: Deși S-a născut cu posibilitatea de a păcătui (altfel de ce a mai fost ispitit? ), și deși a venit în lume cu un trup care purta urmările unei eredități decăzute, Iisus nu avea tendințe păcătoase. El era „Sfântul”, Cel în care nu există nimic rău, nimic întinat.

Putea Iisus să păcătuiască? Răspunsurile diferă. Un lucru este cert: Dacă Iisus nu putea păcătui, atunci El nu a riscat nimic venind în lumea noastră și totul pare un spectacol bine regizat. Istoria ispitirii ar fi doar o scenetă fără nicio importanță pentru noi, iar declarația lui Pavel că „El a fost ispitit ca și noi” nu ar avea nicio însemnătate. Dacă Iisus nu ar fi avut posibilitatea să păcătuiască, El nu ar mai putea fi un model pentru noi, iar întreaga luptă din timpul vieții Sale pe pământ ar părea doar o farsă uriașă.

– Evrei 7,26: „Și tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși și înălțat mai presus de ceruri.”

Pavel întărește în acest verset ideea că Iisus a fost lipsit de păcat. Deși a luat natura umană decăzută după patru milenii de istorie, Iisus a rămas „sfânt, nevinovat, fără pată și despărțit de păcătoși”

– 2 Corinteni 5,21: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

– 1 Petru 2,22: „El n-a făcut păcat și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug.”

– 1 Ioan 3,5: „Și știți că El S-a arătat ca să ia păcatele, și în El nu este păcat.”

– Ioan 8,46: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?”

Domnul Iisus i-a somat pe iudei să dovedească existența unui singur păcat în viața Lui. Să ne gândim că e vorba de peste 33 de ani de viață, din care peste trei ani de activitate publică! Dacă iudeii, care-l spionau la orice pas, ar fi cunoscut vreun păcat în viața Sa, cu siguranță că L-ar fi denunțat, compromițându-I lucrarea. Cine dintre oameni ar avea curajul să pună o astfel de întrebare semenilor lui?

– Ioan 14,30: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine.”

Când Mântuitorul face această afirmație, trebuie să înțelegem mai mult decât faptul că El nu a păcătuit niciodată. În El nu existau nici măcar tendințe spre păcat.

Cunoaștem povestea cu cuiul lui Pepelea… Satana are în fiecare om un „cui” – firea pământească. De acest „cui” el își agăță zilnic ispitele sale, făcându-ne viața amară și lipsită de pace. În cazul lui Iisus, „cuiul” firii pământești nu a existat, astfel încât El putea spune cu fruntea senină: „El (Satana n.n.) nu are nimic în Mine.”

Concluzii

Iisus a fost om adevărat, dar ar fi o greșeală să-L considerăm asemenea nouă. El este al doilea Adam, unicul Fiu al lui Dumnezeu, născut din Maria și Duhul Sfânt. A moștenit un trup purtând în el urmările a patru milenii de ereditate decăzută, cu slăbiciunile inerente, dar fără tendințe spre păcat.

Oare Îl putem imagina pe Iisus strângând pumnii și scrâșnind din dinți atunci când era criticat de iudei sau lovit de soldații romani? Îl putem imagina poftind alcool și chinuindu-Se să nu privească pofticios după Maria Magdalena? Oare atunci când era arestat, era El ispitit să scoată sabia ca să Se apere? Îl putem imagina pe Iisus pe cruce, strângând din dinți ca să nu-i blesteme pe cei ce își băteau joc de El?

Iisus nu a făcut niciunul dintre aceste lucruri păcătoase și nici nu a fost tentat să le facă. El nu a trebuit să strângă din dinți ca să nu facă răul, pentru că în El nu existau tendințe spre rău. Aceasta era una dintre condițiile ca El să poată deveni Marele nostru Preot: „De aceea poate să și mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7,25).

Lori Balogh