Ilustrații despre lupta credinței
Liniștea credinciosului rezistă în împrejurările cele mai grele
Într-o închisoare din Siberia, călugărițele catolice au refuzat să se dezbrace de hainele lor și să se îmbrace cu uniforma de cazonă, pentru că o considerau un semn al Anticristului. Când au fost duse să facă baie, pe când erau dezbrăcate, hainele le-au fost schimbate. Ele au refuzat, totuși, să se îmbrace cu uniforma închisorii. Au fost obligate să stea în frig, la o temperatură de minus 40 de grade. Dârdâind de frig, călugărițele și-au spus rugăciunile.
„Vă sinucideți”– le-a spus doctorița închisorii. Ele nu au răspuns, continuându-și rugăciunile. Nici măcar atunci când au intrat temnicerii, cele 60 de călugărițe nu s-au mișcat. Directorului închisorii îi era frică să aducă tineri comuniști să le îmbrace cu forța, pentru că se temea ca nu cumva ei să se contamineze de curajul călugărițelor.
Curând, au devenit albastre de frig. Dezbrăcate, au fost conduse prin zăpadă spre celulele lor. Un maior, directorul închisorii, a spus:
„A fost mai ușor să luptăm cu fasciștii decât cu aceste călugărițe”. Fiecare călugăriță, atunci când trecea prin dreptul maiorului, se înclina și spunea:
„Dumnezeu să vă ierte”.
În timp ce mergeau prin zăpadă, cântau. Niciuna dintre ele nu s-a îmbolnăvit. Ajunse în celulele lor, s-au îmbrăcat cu niște zdrențe de la celelalte prizoniere. Stătuseră în frig șase ore. O altă doctoriță a întrebat-o pe doctorița Breavermann, evreică:
„Ce explicație medicală aveți cu privire la faptul că niciuna dintre le nu s-a îmbolnăvit?” Doctorița a răspuns:
„Ne-au dat chiar ele explicația, cântând „Tatăl nostru care ești în ceruri”. Un Tată atotputernic în cer este o explicație îndestulătoare pentru orice minune.”
Acrobatul pe frânghie
Un acrobat și-a făcut apariția într-un mic orășel și a așezat o frânghie bine încordată la zeci de metri deasupra unui râu cu ape repezi. El a uimit mulțimea prin talentul și curajul lui, traversând de mai multe ori acel râu pe frânghie, alergând, umblând în mâini, mergând pe bicicletă și împingând o roabă.
Când i s-a părut ca toți sunt convinși de abilitatea lui, acrobatul s-a adresat mulțimii:
„Aș vrea acum să împing roaba aceasta de la un capăt la altul al frânghiei, având o persoană în ea. Credeți că pot face asta?” Toți au început să strige:
„Credem! Credem!” Atunci acrobatul a întrebat:
„Cine se oferă, să încercăm împreună?” Tăcere deplină! Nimeni nu se oferă. Din spatele mulțimii apare un copil:
„Eu mă ofer. Eu am încredere în tine!”
Înmărmurită, mulțimea îi urmărește pe cei doi încheindu-și cu succes drumul, atât de primejdios. Cineva se apropie de copil:
„Nu ți-a fost teamă?” Copilul răspunde zâmbind:
„Nu! Acrobatul este tatăl meu. Nu e prima dată când facem lucrul acesta împreună.”
Te încrezi tu în Dumnezeu, vrei să te lași condus de El pe drumul greu și primejdios al vieții, sau ai doar o formă de credință lipsită de viață și de putere, așa cum aveau și ceilalți oameni din jurul acrobatului?
Un om modern
Un om modern s-a rătăcit prin deșert. Era deshidratat. Când dormea, visa doar apă, portocale sau smochine. Apoi se trezea și se târa mai departe, dar chinul era tot mai apăsător. Când tocmai ajunsese la capătul puterilor a zărit o oază.
„A, fata morgana” – a gândit el. „O iluzie care vrea să mă împingă la disperare, deoarece în realitate acolo nu există nimic. Dar nu! Eu voi rămâne demn și nu mă voi lăsă păcălit!”
El se apropia de oază, însă ea nu dispărea, ci devenea tot mai vizibilă. Smochinii parcă îi făceau semn cu crengile lor să vină și să mănânce, dar el gândea:
„Asemenea iluzii sunt frecvente pentru cei aflați în situația mea. Ce crudă poate fi natura!” Cuprins de aceste gânduri, a murit având pe buze un blestem neînțeles asupra lipsei de sens a vieții. După o oră l-au găsit doi beduini.
„Poți înțelege așa ceva?” – întrebă unul. „A murit de foame și de sete lângă cea mai frumoasă oază.”
„A fost un om modern! „ – a răspuns celălalt beduin. „Nu a crezut în ceea ce a văzut!”
Tot așa, Dumnezeu este foarte aproape de noi, însă omul modern nu îl observă. „Veți auzi cu urechile voastre, și nu veți înțelege; veți privi cu ochii voștri, și nu veți vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, și să-i vindec” (Matei 13:14).
Afacere nereușită
În timpul unei mese organizate de Friedrich cel Mare, era prezent și renumitul ateu Voltaire. Printre observațiile glumețe și batjocoritoare, s-a aflat și aceasta:
„Îmi vând locul din cer pentru un taler”. S-a făcut liniște în sală și nimeni nu știa ce să spună. În cele din urmă s-a ridicat un creștin și a spus:
„Domnul meu, oricine vrea să vândă ceva trebuie să poată dovedi dreptul de proprietate. Fiți deci bun și dovediți-mi cum aveți dreptul la un loc în cer și eu vă voi da pentru aceasta câți taleri doriți.”
Ateul n-a putut să răspundă la această provocare și a rămas de rușine.
În mâinile Lui
„Iată că te-am săpat pe mâinile Mele!” (Isaia 49:16)
O minge de baschet în mâinile mele valorează aproximativ 19 dolari. O minge de baschet în mâinile lui Michael Jordan valorează aproximativ 33 de milioane de dolari. Depinde de mâinile în care se află.
O minge de baseball în mâinile mele valorează aproximativ 6 dolari. O minge de baseball în mâinile lui Mark McGuire valorează 19 milioane de dolari. Depinde de mâinile în care se află.
O rachetă de tenis este fără valoare în mâinile mele. O rachetă de tenis în mâinile lui Venus Williams este garanția unei victorii. Depinde de mâinile în care se află.
Un toiag în mâinile mele ar ține (poate!) la distanță un animal furios. Un toiag în mâinile lui Moise ar despărți marea. Depinde de mâinile în care se află.
O praștie în mâinile mele ar fi o jucărie de copii. O praștie în mâinile lui David ar însemna o armă puternică. Depinde de mâinile în care se află.
Doi pești și cinci pâini în mâinile mele nu ar însemna decât câteva sandviciuri. Doi pești și cinci pâini în mâinile lui Iisus ar hrăni mii de persoane. Depinde de mâinile în care se află.
Cuie în mâinile mele ar putea folosi construirii unei colivii pentru păsări. Cuie în mâinile lui Iisus Christos au făcut posibilă salvarea întregii lumi. Depinde în mâinile cui se află.
Aplicație: Iată, așadar, că toate depind de mâinile în care se află! Pune-ți și tu îngrijorările, tristețile, temerile, speranțele, visele, familia, relațiile în mâinile lui Dumnezeu. Așa te vei putea odihni liniștit în timpul nopții, știind că Dumnezeu nu doarme, ci veghează la împlinirea promisiunilor Sale. În ultimă instanță totul depinde în mâinile cui te afli tu.
Aprobarea maestrului
Se povestește că un tânăr violonist tocmai terminase primul său recital. Și în timp ce ultimele note ale piesei se pierdeau, auditoriul s-a ridicat în picioare și a început să aplaude frenetic.
Tânărul muzician a primit curtenitor aprecierile lor, dar privirile sale erau îndreptate asupra unui om cu părul cărunt, care stătea într-o lojă apropiată de scenă. Numai când el a zimbit și a făcut un semn aprobator cu capul, tânărul s-a relaxat și a zâmbit spre publicul exaltat.
„Este maestrul meu” – a explicat el mai târziu. Numai un singur lucru îl preocupa pe acest tânăr virtuos – zâmbetul, aprobarea maestrului său. Toate aplauzele zgomotoase ale sutelor de oameni care se aflau în fața lui nu puteau lua locul acestuia. „Aprobarea Maestrului” – este tot ceea ce contează, aprobarea oamenilor pălește în comparație cu aprobarea lui Dumnezeu.
Sări!
O familie a fost trezită din somn în mijlocul nopții de detectorul de fum. Atunci au realizat că întreaga casă le era cuprinsă de foc. Tatăl a alergat sus pe scări în dormitorul copiilor, de unde a ieșit cu copilul de un an și jumătate în brațe și cu băiețelul de 4 anișori de mână.
Erau cam la jumătatea scărilor când băiețelul și-a reamintit că și-a uitat ursulețul în dormitor. S-a smucit din mâna tatălui și a alergat înapoi în dormitor ca să-și ia jucăria preferată. În agitație și confuzie, tatăl nu a realizat ce se întâmplase decât atunci când a ieșit afară. Copilul era deja prins ca într-o capcană de flăcările și fumul de la etaj. Fumul se încolăcea în juru-i, iar el tușea și striga de sus:
„Tati, tati, ajută-mă!” Tatăl său a strigat de jos:
„Sări pe fereastră, Andy! Te voi prinde!” Din întuneric și fum copilul a răspuns:
„Dar tata, nu te văd!” Atunci tatăl a strigat din nou:
„Nicio problemă, fiule, eu te văd! Sări!”
Aplicație: Există o vorbă foarte adevărată care spune: „Nu știu ce rezervă viitorul, dar știu cine ține în mână viitorul! „ Te îngrijorează viitorul? Ți-e frică de ceea ce vezi? Ți se pare că totul este întunecat, cuprins de fum? Nimeni nu poate vedea înainte, dar Dumnezeu ne spune să ne încredem în El. El ne vede… și ne spunem să sărim!
Dumnezeu – o Persoană reală
Maratonistul olimpic Ryan Hall, din Statele Unite, deține recordul pentru cel mai rapid maraton înregistrat în Statele Unite și spune că singurul lui antrenor este Dumnezeu, relatează Christian Post.
Convingerea lui este atât de puternică încât atunci când a trebuit să completeze un formular la un test anti-doping, în dreptul numelui antrenorului, Hall a scris „Dumnezeu”. Cei de acolo i-au spus că trebuie să treacă o persoană reală, iar Hall a răspuns: „Este o persoană reală”.
(http://www.semneletimpului.ro)
Iisus în casa ta
Într-o zi, un om L-a chemat pe Iisus în casa lui. Omul era foarte fericit și îl iubea pe Iisus care era pentru el cel mai bun prieten. Într-o seară, când ei au mers să doarmă, în ușa casei se aud bătăi. Omul s-a ridicat din pat și a mers să vadă cine e la ușă, iar când a deschis-o, în pragul ușii stătea un demon. Demonul a spus:
„Lasă-mă să intru în casa ta!”
„Nu pot, Iisus e în casa mea acum!” – spuse blând omul.
„Oo, dar nu e nici o problemă. Nu mă deranjează, pot să stau și eu în casa ta.”
După câteva replici contradictorii și o luptă între cei doi, omul a reușit să îl împingă pe demon afară și a închis ușa. A doua zi dimineață, omul se tot întreba dacă Iisus a auzit ceva noaptea trecută, dar Iisus nu părea să fi fost deranjat. Când s-a făcut din nou seara, iar s-au auzit niște bătăi în ușă. Omul a venit din nou să deschidă ușa și în prag erau de data asta doi demoni.
„Vrem să intrăm în casa ta!” – ziseră cei doi demoni.
„Nu puteți! Isus stă acum cu mine.”
Și omul s-a luptat din greu cu cei doi demoni, dar într-un final a reușit să-i alunge din prag și a închis ușa. Următoarea zi s-a hotărât să-L întrebe pe Iisus dacă nu L-a deranjat ceva noaptea precedentă:
„Iisus, nu ai auzit nimic azi-noapte?”
„Am auzit, dragul Meu, dar nu m-ai chemat să te ajut.” Omul a rămas îngândurat..
„Lasă-Mă pe Mine să răspund în noaptea asta, dacă o să mai bată cineva la ușă!” – spuse Iisus.
Și în acea seară s-au auzit din nou acele bătăi. Acum omul stătea neliniștit în pat și aștepta ce urma să se întâmple. L-a auzit pe Iisus cum a ieșit din cameră, a coborât scările și a deschis ușa. De data aceasta, în pragul ușii stătea Satan. Când Satan L-a văzut pe Iisus că a deschis ușa, a zis:
„Mă scuzați, am greșit adresa.”
Și a plecat… Cheamă-L pe Iisus în inima ta și vei fi biruitor!
O licitație organizată de Satan
Te invit să participi împreună cu mine la o licitație imaginară. Iată scena: Satana tocmai i-a anunțat pe îngerii lui răi că vrea să iasă la pensie și că scoate la licitație formulele pentru diverse comportamente păcătoase, din dorința de a strânge banii necesari pentru pensionare.
Licitația începe de dimineață și durează până seara târziu. Satana strigă:
„Am aici formula minciunii. Cât oferiți pentru ea? Aici am formula specială a înșelăciunii. Cât îmi dați pe ea? Castele, palate, terenuri? Când cucerim lumea și o luăm în stăpânire, cât îmi dați pentru formula lăcomiei sau pentru cea a mândriei? Cât? Dar tu cât oferi?”
Fiecare formulă se află într-un vas special de aur și e învăluită într-o negură deasă. Nu trece mult timp și se vând toate formulele… cu excepția uneia. Îngerii răi strigă:
„Trebuie să o vinzi și pe aceea! Îți dăm pentru ea cele mai frumoase palate.”
„Nu o vând” – răspunse Satana. „Formula aceasta este pentru cei care spun că sunt creștini și dau roade aproape de fiecare dată. Ei nu mai sunt protejați de păcat atunci când sunt sub vraja ei!”
„Dar spune-ne măcar despre ce formulă este vorba!” – insistă îngerii răi.
„Este îndoiala” – răspunse Satana. „Formula aceasta îi amăgește pe creștini să se îndoiască de dragostea lui Dumnezeu. Este arma mea cea mai puternică. Nu o voi vinde niciodată, fiindcă dacă îi voi determina pe creștini să ducă o viață de incertitudine și îndoială, atunci îi pot determina să comită orice alt păcat. Când nu au certitudine, sunt vulnerabili.”
Satana a folosit în mod repetat această formulă, în pustie, contra lui Isus. El își introducea provocările cu cuvintele „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu…”. Îndoiala a fost și rămâne strategia folosită permanent de Satana. Satana este gata să răpească binecuvântatele asigurări ale lui Dumnezeu. El dorește să alunge din suflet orice licărire de speranță și orice rază de lumină; dar tu nu trebuie să-i îngădui să facă aceasta.
Umple-ți zilnic mintea cu gânduri despre dragostea lui Dumnezeu. Spune-ți: „Dumnezeu mă iubește și sunt copilul Lui. El nu vrea să pier. El nu mă va părăsi niciodată. Dumnezeu mi se adresează chiar mie în textul din Ieremia 31:3: „Te iubesc cu o iubire veșnică.„
Mergi înainte
David Jeremiah povestește despre un eveniment care a impresionat o lume întreagă în timpul Jocurilor Olimpice de Vară din Barcelona, în anul 1992. După ce s-a terminat cursa de 400 metri bărbați, privirile multora s-au îndreptat dinspre câștigători înspre un alergător britanic pe nume Derek Redmond.
Din cauza unei rupturi la tendonul de la genunchi, s-a prăbușit pe pistă, la mijlocul cursei. Oficialii competiției au vrut să-l ajute să iasă de pe pistă, însă cu obrazul plin de lacrimi, el i-a dat la o parte. Atunci majoritatea celor care priveau au înțeles ce voia să facă: avea de gând să termine cursa. Însă durerea a fost așa de mare încât îi era imposibil din punct de vedere fizic să continue.
Atunci un om în vârstă, ignorând regulile, a trecut prin cordonul de oameni din jurul pistei. Derek și-a așezat brațul pe umărul bărbatului. Nu era un oficial care încerca să-l scoată pe Derek de pe pistă, ci voia să ajute un atlet curajos și plin de hotărâre să termine cursa. Omul acela era tatăl lui.
Mai mult decât un tată sau decât oricare altă persoană, Dumnezeu vrea să te ajute să duci cu bine cursa vieții tale și să obții „cununa neveștejită a slavei”. Așa că nu renunța și mergi înainte!
O despărțire emoționantă
Era în zilele negre ale inchiziției papale din timpul Evului Mediu. Alungați de furia prigonirilor religioase, sute de familii din Franța și Italia care doreau să rămână credincioase lui Dumnezeu, se refugiară în văile Piemontului din Italia de astăzi. Aici, după cum ne arată istoria, ele au înființat biserici și au făcut din pământurile sterpe ale munților, câmpuri fertile de pe care obțineau hrana necesară întreținerii lor. Erau de așa natură așezările valdenze și albigeneze, încât cu greu se putea ajunge la ele. Totuși, din când în când trupele papale, în dorința de a le distruge, nimiceau ogoarele înaintea secerișului, lăsând în urmă pământul pârjolit.
Într-o dimineață de august a anului 1489, după ce trupele papale de pedepsire ale papei Urban al IV-lea lăsară în urmă jale și distrugere, pe o cărare de munte cunoscută numai de câțiva oameni, mergeau cu pas grăbit doi bărbați. Erau îmbrăcați în stilul timpului și fiecare avea o pelerină de culoare neagră, iar pe cap nelipsita pălărie cu boruri mari.
Sub pelerina celui mai tânăr se putea observa pe ambele șolduri câte o ridicătură, care trăda cei doi desagi în care se găseau diferite obiecte lucrate de mâinile acelora care și-au sacrificat comoditatea pentru o viață plină de lipsuri și tăgăduire de sine. Celălalt, care nu avea mai mult de 50 de ani, avea în mână un toiag de drum, pe care se sprijinea atunci când urcușurile erau mai abrupte și mai obositoare. Cel din urmă mergea gânditor, iar ochii săi iscodeau munții și văile din jur. Deodată el se opri și zise celui mai tânăr:
„Să ne oprim puțin aici, Eusebiu, lângă această stâncă. Simt nevoia să mă odihnesc și totodată să-ți mai spun cite ceva.”
„Da, tată” – zise cel mai tânăr.
Lângă cărarea pe care mergeau se găsea o stâncă a cărei parte de sus era mai ieșită în afară decât cea de jos, așa că forma un adăpost atât împotriva soarelui, cât și a ploii.
„Așadar, a sosit timpul, băiatul tatii, ca să ne despărțim” – zise bărbatul mai în vârstă.
„Dar nu pentru totdeauna, tată” – răspunse fiul.
„Să presupunem” – continuă tatăl -, „că agenții papei te vor descoperi și-ți vor făgădui libertatea și viața cu condiția renunțării la credința protestantă… O vei face?”
Eusebiu se uită lung la vârful înzăpezit al unei creste aflate în fața lor. Din vale soarele căuta să spargă orizontul senin, iar după aceea se proiecta pe zăpada vârfurilor, făcând priveliștea de o frumusețe de nedescris. Eusebiu, acest băiat care nu avea mai mult de 18 ani, era un tânăr educat în spiritul protestant. Avea o construcție robustă, un fel de a gândi original și stăpân pe sine, iată câteva din însușirile câte îl caracterizau pe tânărul valdenz. La vârsta sa băieții au multe planuri de viitor, planuri care sunt firești atunci când în viața lor sosește un moment de răscruce.
„Tată” – răspunse Eusebiu cu întârziere -, tu mă cunoști poate mai bine decât mine. Eu nu vreau să repet greșeala apostolului Petru și cred că nu o voi face.”
Pentru un moment, tatăl se însenină la față. Își dădea seama că străduințele sale timp de 18 ani nu erau zadarnice. Dar această convingere care îl bucura în sufletul său era totuși umbrită de întristarea gândului că acest băiat, care era singura lui bucurie, va fi despărțit de el pentru cine știe cât timp.
„Să pornim mai departe, Eusebiu” – zise tatăl. „Ne vom opri la stânca neagră unde ne vom despărți continuă el.”
Stânca neagră era punctul de unde se putea observa orice mișcare jos în vale. Până aici veneau deseori oamenii de încredere ai obștii valdenze pentru a supraveghea mișcarea trupelor trimise de Roma pentru distrugerea lor. Această stâncă mai era numită și „stânca despărțirilor”, deoarece aici se despărțeau însoțitorii de aceia care plecau spre Roma și alte ținuturi, unde, pe lângă mărfurile vândute, ofereau pentru prima dată fragmente din Sfânta Scriptură traduse în limba țărilor respective.
Așadar, astăzi sosise timpul ca Eusebiu, singurul copil al lui Clemențius, să plece într-o misiune dificilă, dar importantă, de unde nu știa dacă se va mai întoarce. Sosise ceasul când tânărul protestant trebuia să dovedească că era pregătit pentru nobila slujbă de a servi aproapelui. Aceste gânduri îl frământau pe tată în clipa când soseau la stânca neagră. Eusebiu se opri în timp ce tatăl, care mergea în urmă, îl ajunse și făcu același lucru.
În spatele stâncii amintite se găsea o boltă mică făcută de mâna omenească, pentru adăpostirea celor care vegheau la mișcările din vale. Tatăl se uită în jos, făcând mâna streașină la ochi, și apoi se așeză pe una dintre pietre care-i servea ca scaun.
Soarele se ridica sus, iar pe întinderea cerului nu era niciun nor. Castelele și turnurile bisericilor din vale străluceau puternic în lumina soarelui de amiază și această priveliște impresiona adânc pe tânărul nostru
„Uite, Eusebiu” – rupse tatăl tăcerea – „vezi tu, acolo jos, în dreptul stâncii din fața noastră, un drum care cotește la stânga? Acesta este drumul pe care vei merge până la primul castel, apoi vei continua pe cel care face la dreapta.” Eusebiu scrută cu atenție orizontul în dreptul punctelor explicate de tatăl său.
„Să cunoști bine pe oameni, să-i înțelegi și să stai de vorbă cu ei. Nu răspunde la provocări și nu ține în seamă răul pe care ți-l vor face. Tu trebuie să dovedești că ai un alt caracter și că tu urmărești alte scopuri… Și totuși, dacă nu va fi scăpare din mâna lor…”
Aici tatăl se opri, căci deodată simți un nod în gât, niște fiori străbătându-i corpul. Glasul i se îneca într-o mâhnire adâncă apropiată cu plânsul. Se stăpânea totuși pentru a nu fi văzut de Eusebiu. Dar deodată cedă sentimentelor de tată și își îmbrățișă fiul plângând în hohote. Lacrimile se amestecară în timp ce tânărul încercă să-și încurajeze tatăl. Capul tatălui era pe umărul drept al fiului, iar pe ochii care priveau cu durere jos în valea de care se temea că-i va răpi singurul său fiu.
Părintele se stăpâni, mai mult ca să nu înmoaie inima băiatului, și astfel a-l distrage de la misiunea pe care o avea. O ultimă îmbrățișare și apoi despărțirea emoționantă avu loc. Eusebiu coborâ câțiva pași, se opri și, cu lacrimi în ochi, se adresă tatălui.
„Și dacă totuși nu va fi scăpare din mâna lor și nu ne vom mai întâlni aici, ne vom găsi totuși, nu tată?” Și în timp ce băiatul cobora poteca șerpuită mai zise pentru ultima dată:
„Pe curând, tăticule, la marea de cristal!”
Tatăl nu putu să răspundă nimic. Se așeză jos pe un colț de stâncă, urmărind pe fiul său coborând în vale, luă bățul de alun și-l înfipse în pământ, iar pe capătul celălalt puse amândouă mâinile, peste care puse bărbia. Plângea ca un copil, dar nu un plâns isteric, ci un plâns liniștit, care îl consuma adânc. Ochii îi erau deschiși și își urmărea fiul care cobora, în timp ce acesta cu pași siguri se grăbea să ajungă devreme la primul han unde trebuia să înnopteze.
După ce Eusebiu se pierdu în ceața care se ridica în vale, bătrânul Clemențius se ridică, își scoase bățul de alun din pământ și porni spre casă. Era zdrobit de durere, dar nu descurajat. Mergea încet, în timp ce soarele căuta să se ascundă după stâncile din fața sa.
Era în luna mai 1490, în piața din Florența… Sunetul tobelor și stâlpul la piciorul căruia se afla o grămadă de lemne, dezvăluiau că în curând va avea loc o execuție în public. Puțin mai într-o parte, între doi ostași ale căror sulițe aveau aproape trei metri, se afla o ființă omenească care nu putea fi identificată din pricina saculu negru de pânză, care o acoperea de sus și până jos. Deodată se făcu liniște în timp ce delegatul papei anunță cu glas tare:
„Pentru propovăduirea ereziei și pentru pierderea credinței, ereticul Clemențius Eusebiu a obținut favoarea majestății sale de a fi ars pe rug. Astăzi, 16 Mai 1940, la Florența se va împlini dorința sfântului părinte.”
De sub pânză neagră, Eusebiu își aminti că în ziua aceea împlinea 18 ani. Apoi simți o mână care-i scoase sacul și văzu un preot catolic care-l întrebă:
„Fiule, ai ocazia pentru ultima oară să renunți la erezia ta.” Eusebiu se uită țintă la el, apoi își plimbă privirile printre miile de curioși veniți pentru a asista la această tristă ceremonie. Tresării deodată când în primele rânduri, aproape de ostașii de pază, zări o pelerină cunoscută, de sub care îl priveau cu interes doi ochi cunoscuți. Era Clemențius tatăl.
„Faceți-mi dovada cu Biblia în ce sunt vinovat” – răspunse Eusebiu călugărului.
„Ești vândut Diavolului cu totul” – zise reprezentatul papal, făcând în același timp semn călugărului… Tatăl, mai avu putere să privească cum Eusebiu este legat de stâlp și în clipa când călăul aprinse lemnele de sub picioarele fiului său, tatăl întoarse fața cu durere. Iar în timp ce pașii îl purtau departe de locul durerii, el mai auzi glasul fiului său spunând:
„Ne întâlnim sus la marea de cristal!”
Așa a murit la datorie Eusebiu Clemențius, tânăr valdenz de 18 ani, a cărui povestire adevărată a trecut din gură în gură în anii mult zbuciumați al Evului Mediu.
Victorie
Una dintre cele mai glorioase pagini ale istoriei Reformei a fost scrisă de Wilhelm de Orania, zis și Wilhelm Taciturnul (de la „zwyger” – „cel tăcut”, „cel reținut”). Deși a fost crescut la curtea lui Carol Quintul, un catolic convins, primind o educație în spirit catolic, era totuși mai înclinat spre Reformă și nu se sfia să arate lucrul acesta. A întreținut corespondența cu Martin Luther, care l-a ajutat mult în formarea unei poziții dogmatice. În curând înclina deschis spre Reformă.
Replica Bisericii Catolice nu s-a lăsat așteptată. Filip II, catolic, a trimis pe Ducele de Alba cu forțele spaniole fidele catolicismului, să-l pedepsească pe curajosul principe. Armatele ducelui au masacrat orașul Zutphen, apoi au asediat orașul Haarlem (12 iulie 1573) și au ucis mai multe mii de oameni. A urmat orașul Alkmarr. În disperare de cauză, asediații au deschis digurile mării. În fața apelor, spaniolii au fost nevoiți să se retragă, iar evenimentul a fost socotit providențial. De atunci există o vorbă: „Victoria începe la Alkmarr.”
În urma acestei întâmplări, Wilhelm a devenit calvin prin botez, dedicându-se total apărării Reformei. De remarcat este un fapt interesant. Aflând de gestul său, catolicii au trimis un diplomat abil, pe Don Juan de Austria, cu promisiuni foarte ademenitoare, cu condiția să se întoarcă la religia catolică. Wilhelm a răspuns:
„Acum prefer să rămân fără toate onorurile, decât să renunț la religia mea.” Această afirmație curajoasă avea să fie plătită foarte scump. Doar câțiva ani mai târziu (1584), plătea cu viața curajul de a se opune Bisericii Catolice. A fost asasinat.
Aplicație: Celui credincios, chiar dacă trece prin mari greutăți, Dumnezeu îi pregătește o mare victorie. Victoria începe la Alkmarr. Victoria începe la cruce. Chiar dacă Fiul lui Dumnezeu a fost ucis (chiar dacă Wilhelm a plătit cu viața), victoria a fost definitivă și deplină. Ellen White spune: „El a strigat „S-a sfârșit!” Bătălia a fost câștigată. Mâna Sa dreaptă și brațul Său Sfânt I-au asigurat biruința. Ca biruitor, a înfipt stindardul Său pe înălțimile veșnice” ( „Viața lui Iisus”, p.758 eng.).
Eliberare de păcat
Handley Page, un pionier al aviației, în timpul unei călătorii a aterizat într-un loc mai izolat. Fără ca Page să știe, la plecare un șobolan s-a urcat și el în aeroplan. În aer, Page a început să audă zgomote ciudate la elice. Uitându-se să vadă ce se întâmplă, el a văzut șobolanul care risca să-i deterioreze fragilul mecanism de la elice. Ce putea face?
Amintindu-și că a auzit odată că șoarecii nu supraviețuiesc la altitudini ridicate, Page a ridicat aeroplanul mai sus în aer. Aeroplanul s-a ridicat până la altitudinea la care era greu de respirat. Acolo Page a ascultat cu atenție; zgomotul dispăruse, iar șobolanul nu se mai vedea.
Când a ajuns la destinație, el a găsit animalul mort, undeva în interiorul aeroplanului.
De multe ori copiii lui Dumnezeu sunt în pericol din cauza păcatelor care le inundă viața și pentru faptul că trăiesc la un nivel spiritual scăzut. Pentru a vedea păcatul învins în viața noastră noi trebuie să ne ridicăm deasupra lumii, la un nivel spiritual la care păcatul nu poate supraviețui.
Liniștea credinciosului rezistă în împrejurările cele mai grele
Într-o închisoare din Siberia, călugărițele catolice au refuzat să se dezbrace de hainele lor și să se îmbrace cu uniforma de cazonă, pentru că o considerau un semn al Anticristului. Când au fost duse să facă baie, pe când erau dezbrăcate, hainele le-au fost schimbate. Ele au refuzat, totuși, să se îmbrace cu uniforma închisorii. Au fost obligate să stea în frig, la o temperatură de minus 40 de grade. Dârdâind de frig, călugărițele și-au spus rugăciunile.
„Vă sinucideți”– le-a spus doctorița închisorii.
Ele nu au răspuns, continuându-și rugăciunile. Nici măcar atunci când au intrat temnicerii, cele 60 de călugărițe nu s-au mișcat. Directorului închisorii îi era frică să aducă tineri comuniști să le îmbrace cu forța, pentru că se temea ca nu cumva ei să se contamineze de curajul călugărițelor.
Curând, au devenit albastre de frig. Dezbrăcate, au fost conduse prin zăpadă spre celulele lor. Un maior, directorul închisorii, a spus:
„A fost mai ușor să luptăm cu fasciștii decât cu aceste călugărițe”. Fiecare călugăriță, atunci când trecea prin dreptul maiorului, se înclină și spunea:
„Dumnezeu să vă ierte”. În timp ce mergeau prin zăpadă, cântau. Niciuna dintre ele nu s-a îmbolnăvit. Ajunse în celulele lor, s-au îmbrăcat cu niște zdrențe de la celelalte prizoniere. Stătuseră în frig șase ore. O altă doctorița a întrebat-o pe doctorița Breavermann, evreică:
„Ce explicație medicală aveți cu privire la faptul că niciuna dintre ele nu s-a îmbolnăvit?”
Doctorița a răspuns:
„Ne-au dat chiar ele explicația, cântând „Tatăl nostru care ești în ceruri”. Un Tată atotputernic în cer este o explicație îndestulătoare pentru orice minune.
Parabola creionului
La început, fabricantul de creioane spuse creionului:
„Sunt cinci lucruri pe care vreau să le știi înainte de a te trimite în lume. Amintește-ți de ele și vei fi creionul cel mai bun.”
1. Vei fi capabil să faci multe lucruri mari, însă doar dacă vei fi în mâinile cuiva.
2. Din când în când, cu durere, va trebui să fii ascuțit, dar acest lucru va face să fii un creion mai bun.
3. Vei fi capabil să corectezi greșelile pe care le vei comite.
4.Întotdeauna, partea cea mai bună din tine e cea care se află în interiorul tău.
5.În orice situație te vei afla, va trebui să continui a scrie. Și va trebui să lași întotdeauna și cu orice preț o urmă pe drumul tău, care să fie un semn clar și inteligibil pentru toți.
Creionul înțelese tot ceea ce i se spusese și se așeză cuminte în penar, pregătit să intre în lume și știind care este scopul existenței sale. Tu ești asemenea creionului: dacă îți vei aminti mereu de aceste cinci lucruri, vei deveni cu fiecare zi ce trece o persoană din ce în ce mai bună.
1. Vei fi capabil să faci lucruri mari, însă doar dacă te vei pune în mâinile lui Dumnezeu pentru a fi un dar pentru ceilalți.
2. Din când în când, cu durere, va trebui să fii „ascuțit”, prin intermediul dificultăților ce le vei întâlni pe drum, dar acest lucru va face din tine o persoană mai puternică.
3. Vei fi capabil să corectezi propriile greșeli și, datorită lor, să crești.
4. Partea cea mai importantă din tine va fi ceea ce porți în interiorul tău.
5. Pe orice drum vei merge, va trebui să lași un semn. Tot ce faci în viață va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conștient de fiecare fapta a ta. Și indiferent de împrejurări, slujește-l pe Dumnezeu în orice lucru.
Fiecare este asemenea unui creion. Fiecare fost creat pentru un scop special. Înțelegând și amintindu-ne aceasta, să ne continuăm drumul pe acest pământ construind o relație zilnică cu Dumnezeu. Ai fost creat pentru a face ca lucrurile aparent mici să devină lucruri mari!
Călătoria vulturului
În strădania de a ajunge în casa lui, vulturul este adesea doborât de furtunile din defileele înguste din munți. Norii negri ca niște valuri furioase răscolesc totul între el și înălțimile însorite, unde și-a clădit și și-a consolidat cuibul.
Pentru o vreme, el pare tulburat, aruncat încoace și încolo, bătând din aripile sale puternice ca și cum ar vrea să înlăture norii grei. Trezește chiar și porumbeii din munți cu strigătul său sălbatic, în sforțarea zadarnică de a ieși din această închisoare.
În cele din urmă, se năpustește cu tărie înainte, în întuneric și, când o secundă mai târziu răzbește în strălucirea calmă de deasupra norilor, din pieptul lui izbucnește un strigăt de triumf. Întunericul, vuietul și furtuna au rămas undeva dedesubt și lumina cerului se revarsă plină de sclipire deasupra sa.
Astfel, vulturul ajunge în cele din urmă la căminul mult dorit, în vârful piscului semeț, și este pe deplin mulțumit. A fost nevoie de un efort pentru a realiza acest lucru, dar este răsplătit prin faptul că a reușit să obțină ceea ce dorea.
Dragi tineri, dacă pașii voștri sunt conduși de Dumnezeu, nu trebuie să vă așteptați să aveți parte mereu de pace și prosperitate. Cărarea care conduce la ziua cea mare nu este cea mai ușoară și, din când în când, va părea întunecoasă și spinoasă. Dar aveți asigurarea că brațele neobosite și puternice ale lui Dumnezeu vă vor înconjura, protejându-vă de rău. El vrea de la voi să practicați credința în mod serios și să învățați să vă încredeți în El și atunci când este ceață, la fel ca într-o zi însorită.
Aceasta este singura cale pe care o putem alege ca urmași ai lui Christos. Noi trebuie să exersăm trăirea prin credință, care va străpunge norii ca pe un zid gros, care ne separă de strălucirea cerului. Noi avem de atins înălțimi ale credinței, unde nu este decât pace și bucurie în Spiritul Sfânt.
Ellen G. White
Inscripția
Pe zidul unui lagăr de concentrare s-au găsit următoarele cuvinte:
„Cred că există soare, chiar dacă nu-l văd strălucind; cred în iubire, chiar și atunci când ea nu se manifestă; cred în Dumnezeu, chiar și atunci când El tace.”
Când te prinzi de o viperă
Aristide Stavros, autorul unei lucrări despre munții județului Brașov și un pasionat al munților, povestește o întâmplare dramatică ce putea să-i aducă moartea. În timp ce escalada un munte și se apropia de vârf, s-a prins de o creangă de jneapăn. Însă, după ce a prins creanga, a observat ceva care l-au făcut să simtă fiorii morții pe șira spinării: Odată cu creanga prinsese în mână și o viperă neagră, cu ochii bulbucați și gura deschisă, gata-gata să muște.
Ce să facă? Dacă ar fi dat drumul crengii, ar fi căzut în prăpastie; dacă nu i-ar fi dat drumul, ar fi riscat să fie mușcat de viperă. Într-o fracțiune de secundă a luat o hotărâre salvatoare: A strâns cu disperare creanga, strivind corpul viperei de ea.
Aplicație: În lupta credinței, uneori trebuie să luăm măsuri radicale: „Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o!…”
Rugăciunea unui indian Sioux
„Mare Spirit, a cărui voce o prevestesc în vânt, a cărui suflare dă viața lumii întregi, ascultă-mă! Mă prezint în fața Ta ca unul dintre copiii Tăi mulți. Privește, sunt mic și slab, dar am nevoie de forța și înțelepciunea Ta. Fă-mă înțelept, ca să pot recunoaște lucrurile pe care le-ai arătat poporului meu, învățămintele pe care le-ai ascuns în fiecare frunză și în fiecare piatră. Dă-mi forța Ta, nu pentru ca să mă ridic asupra fraților mei, ci pentru a putea lupta împotriva celui mai mare dușman al meu: eu însumi…”
Un lucru mic, dar cu efecte mari
Ceea ce pare mic pentru tine, ar putea fi enorm pentru altcineva. Întreabă-l doar pe Bohn Fawkes. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, el a pilotat un B‑17. Într-o misiune a ținut piept artileriei antiaeriene naziste. Chiar dacă rezervoarele sale au fost lovite, avionul nu a explodat și Fawkes a putut să aterizeze avionul.
În dimineața de după raid, Fawkes i-a cerut căpitanului obuzul german. Dorea să păstreze un suvenir al acestei întâmplări fericite. Căpitanul i-a explicat că nu numai unul, ci unsprezece obuze au fost găsite în rezervoare, dintre care niciunul nu a explodat.
Tehnicienii au deschis proiectilele, găsindu-le fără încărcătură explozivă. Erau curate și inofensive și, cu o excepție, erau goale. Excepția conținea o bucată de hârtie înfășurată cu grijă. Pe ea fusese mâzgălit un mesaj în limba cehă. Tradus, se citea astfel:
„Asta este tot ce putem face pentru voi acum.”
Un muncitor curajos de la linia de asamblare a dezamorsat bombele și a mâzgălit biletul. El nu putea să oprească războiul, dar putea să salveze un avion. Nu putea să facă totul, dar putea să facă ceva. Și a făcut.
Biserica și nazismul
Albert Einstein, matematicianul născut în Germania, urmărea cum ținutul său natal ceda regimului dictatorial fascist instaurat de Hitler. Einstein se întreba dacă se va găsi cineva care să ia poziție și să se împotrivească lui Hitler:
„Când hitlerismul a început să se manifeste în Germania, mă așteptam ca universitățile să se opună. Acestea l-au adoptat. Am tras nădejde că presa avea să-l denunțe, dar presa n-a făcut decât să-i promoveze ideologia. Rând pe rând, liderii și instituțiile care ar fi trebuit să se împotrivească filozofiei naziste, s-au plecat smeriți în fața acesteia. O singură instituție i s-a împotrivit în mod viguros: Biserica creștină. Pe cea pe care cândva am disprețuit-o, acum o iubesc cu pasiune pentru care nu am cuvinte.”
Angajarea bisericii în împotrivirea la rău l-a marcat profund pe Einstein. Acei oameni din anii 1930 au înțeles care era prețul acțiunilor lor și nu au dat înapoi.
Atrofie spirituală
Pe 29 decembrie 1987, un cosmonaut sovietic s-a întors pe pământ după ce stătuse 326 de zile pe orbită. Starea sănătății lui era bună, în condițiile în care nu se putea spune același lucru despre toți aceia care stătuseră atât de mult pe orbită.
Cu 5 ani înainte, când doi cosmonauți au coborât pe pământ după 211 zile de stat în spațiu, au suferit o serie de amețeli, creșterea ritmului cardiac și palpitații ale inimii. Nu au putut merge timp de o săptămână, iar starea atrofiată a mușchilor și inima destul de slăbită i-au obligat să continue tratamentul încă o lună de zile.
La un nivel al gravitației apropiat de zero, mușchii încep să se atrofieze pentru că mediul nu opune nicio rezistență. Pentru a contracara aceste efecte negative ale imponderabilității, specialiștii sovietici le-au prescris cosmonauților un program serios de exerciții fizice. Astfel, ei au inventat „costumul pinguin”, care este prevăzut cu o serie de benzi elastice. Costumul opune rezistență la fiecare mișcare a corpului, forțându-i pe cosmonauți să-și pună mușchii la lucru. Se pare că dă rezultate bune.
De multe ori ne dorim o viață fără greutăți, dar Dumnezeu știe mai bine. Cu cât avem o viață mai ușoară, cu atât mai repede ni se vor atrofia „mușchii sufletului”, pentru că puterea crește numai exersând.
Culegere de Lori Balogh
