Ilustratii despre lupta credintei
Mergi inainte
David Jeremiah povesteşte un eveniment care a impresionat o lume întreagă, în timpul Jocurilor Olimpice de Vară din Barcelona în anul 1992. După ce s-a terminat cursa de 400 metri bărbaţi, privirile multora s-au îndreptat dinspre câştigători înspre un alergător britanic pe nume Derek Redmond.
Din cauza unei rupturi la tendonul de la genunchi, s-a prăbuşit pe pistă, la mijlocul cursei. Oficialii competiţiei au vrut să-l ajute să iasă de pe pistă, însă cu obrazul plin de lacrimi, el i-a dat la o parte. Atunci majoritatea celor care priveau au înţeles ce voia să facă: avea de gând să termine cursa. Insă durerea a fost aşa de mare încât îi era imposibil din punct de vedere fizic să continue.
Atunci un om în vârstă, ignorând regulile, a trecut prin cordonul de oameni din jurul pistei… Derek şi-a aşezat braţul pe umărul bărbatului. Nu era un oficial care încerca să-l scoată pe Derek de pe pistă, ci voia să ajute un atlet curajos şi plin de hotărâre să termine cursa. Omul acela era tatăl lui…
Mai mult decât un tată sau decât oricare altă persoană, Dumnezeu vrea să te ajute să duci cu bine cursa vieţii tale şi să obţii „cununa neveştejită a slavei”. Aşa că nu renunţa şi mergi înainte!
O despartire emotionanta
Era in zilele negre ale inchizitiei papale din timpul evului mediu. Alungati de furia prigonirilor religioase, sute de familii din Franta si Italia care doreau sa ramana credincioase lui Dumnezeu, se refugiara in vaile piemontului din Italia de astazi. Aici dupa cum ne arata istoria, ele au infiintat biserici si au facut din pamainturile sterpe ale muntilor, campuri fertile dee pe care obtineau hrana necesara intretinerii lor. Erau de asa natura asezarile Valdenze si Albigeneze, incit cu greu se putea ajunge la Ele. Totusi din cand in cand trupele papale in dorinta de a le distruge, nimiceau ogoarele inaintea secerisului lasand in urma pamantul parjolit.
Intr-o dimineata de august a anului 1489 dupa ce trupele papale de pedepsire ale papei URBAN IV lasara in urma jale si distrugere, pe o carare de munte cunoscuta numai de cativa oameni, mergeau cu pas grabit doi barbati. Erau imbracati in stilul timpului si fiecare avea o pelerina de culoare neagra, iar pe cap nelipsita palarie cu boruri mari. Sub pelerina celui mai tanar se putea observa pe ambele solduri cate o ridicatura, care trada cei doi desagi in care se gaseau diferite obiecte lucrate de mainile acelora care si-au sacrificat comoditatea, pentru o viata plina de lipsuri si tagaduire de sine. Celalalt care nu avea mai mult de 50 de ani, avea in mana un toiag de drum pe care se sprijinea atunci cand urcusurile erau mai abrupte si mai obositoare. Cel din urma mergea ganditor iar ochii sai iscodeau muntii si vaile din prejur. Deodata el se opri si zise celui mai tanar:
– „Sa ne oprim putin aici Eusebiu, langa aceasta stanca. Simt nevoia sa ma odihnesc si totodata sa-ti mai spun cite ceva.”
– „Da, tata” – zise cel mai tanar.
Langa cararea pe care mergeau se gasea o stanca a carei parte de sus era mai iesita in afara de cit cea de jos, asa ca forma un adapost atat impotriva soarelui cat si a ploii.
– „Asadar, a sosit timpul, baiatul tatii, ca sa ne despartim” – zise barbatul mai in varsta.
– „Dar nu pentru totdeauna, tata” – raspunse fiul.
– „Sa presupunem” – continua tatal – „ca agentii papei te vor descoperi si-ti vor fagadui libertatea si viata cu conditia renuntarii la credinta protestanta…o vei face?”
Eusebiu se uita lung la varful inzapezit al unei creste aflate in fata lor. Din vale soarele cauta sa sparga orizontul senin, iar dupa aceea se proiecta pe zapada varfurilor, facand privelistea de o frumusete de nedescris. Eusebiu, acest baiat care nu avea mai mult de 18 ani, era un tanar educat in spiritul protestant. Avea o constructie robusta, un fel de a gandi original si stapan pe sine, iata cateva din insusirile cate il caracterizau pe tanarul Valdenz. La varsta sa baietii au multe planuri de viitor, planuri care sunt firesti atunci cand in viata lor soseste un moment de rascrucue.
– „Tata”- raspunse Eusebiu cu intarziere – tu ma cunosti poate mai bine decat mine. Eu nu vreau sa repet greseala apostolului Petru si cred ca nu o voi face.”
Pentru un moment tatal se insenina la fata. Isi dadea seama ca straduintele sale timp de 18 ani nu erau zadarnice. Dar aceasta convingere care il bucura in sufletul sau , era totusi umbrita de intristarea gandului ca acest baiat care era singura lui bucurie, va fi despartit de el pentru cine stie cat timp.
– „Sa pornim mai departe, Eusebiu” – zise tatal. „Ne vom opri la stanca neagra unde ne vom desparti continua el.”
Stinca neagra era punctul de unde se putea observa orice miscare jos in vale. Pina aici veneau deseori, oameniii de incredere ai obstei valdenze pentru a supraveghea miscarea trupelor trimise ede Roma pentru distrugerea lor. Aceasta stanca mai era numita si stanca despartirilor, deoarece aici se desparteau insotitorii de aceea care plecau spre Roma si alte tinuturi , unde pe langa marfurile vandute ofereau pentru prima data fragmente din Sfanta Scriptura, traduse in limba tarilor respective.
Asadar, astazi sosise timpul ca Eusebiu, singurul copil al lui Clementius sa plece intr-o misiune dificila, dar importanta, de unde nu stia daca se va mai intoarce. Sosise ceasul cand tanarul protestant trebuia sa dovedeasca ca era pregatit sa pentru nobila slujba de a servi aproapelui. Aceste ganduri il framantau pe tata in clipa cand soseau la stanca neagra. Eusebiu se opri in timp ce tatal care mergea in urma il ajunse si facu acelasi lucru.
In spatele stancii amintite se gasea o bolta mica facuta de mana omeneasca, pentru adapostirea celor care vegheau la miscarile din vale. Tatal se uita in jos facand mana streasina la ochi si apoi se aseza pe una din pietre care-i servea ca scaun.
Soarele se ridica sus, iar pe intinderea cerului nu era nidci un nor. Castelele si turnurile bisericilor din vale staluceau puternic in lumina soarelui de amiaza si aceasta priveliste impresiona adinc pe tanarul nostru
– „Uite, Eusebiu” – rupse tatal tacerea – „vezi tu, acolo jos, in dreptul stancii din fata noastra, un drum care coteste la stanga? Acesta este drumul pe care vei merge pana la primul castel, apoi vei continua pe cel care face la dreapta.” Eusebiu scruta cu atentie orizontul in dreptul punctelor explicate de tatal sau.
– „Sa cunosti bine pe oameni, sa-i intelegi si sa stai de vorba cu ei. Nu raspunde la provocari si nu tine in seama raul pe care ti-l vor face. Tu trebuie sa dovedesti ca ai un alt caracer si ca to urmaresti alte scopuri… Si totusi daca nu va fi scapare din mana lor…”
Aici tatal se opri, caci deodata simti un nod in gat, iar niste fiori strabatandu-i corpul. Glasul i se ineca intr-o mahnire adanca apropiata cu plansul. Se stapanea totusi pentru a nu fi vazut de Eusebiu. Dar deodata ceda sentimentelor de tata si isi imbratisa fiul plangand in hohote. Lacrimile se amestecara in timp ce tanarul incerca sa-si incurajeze tatal. Capul tatalui era pe umarul drept al fiului, iar pe ochii care priveau cu durere jos in valea de care se temea ca-i va rapi singurul sau fiu.
Parintele se stapani, mai mult ca sa nu inmoaie inima baiatului si astfel al distrage de la misiunea pe care o avea… O ultima inbratisare si apoi despartirea emotionanta avu loc. Eusebiu cobora cativa pasi, se opri si cu lacrimi in ochi se adresa tatalui.
– „Si dca totusi nu va fi scapare din mana lor si nu ne vom mai intalni aici, ne vom gasi totusi, nu tata?”
Si in timp ce baiatul cobora poteca serpuita mai zise pentru ultima data: „Pe curand taticule, la marea de cristal” Tatal nu putu sa raspunda nimic. Se aseza jos pe un colt de stanca urmarind pe fiul sau coborand in vale, lua batul de alun si-l infipse in pamant iar pe capatul celalalt puse amandoua mainile , peste care puse barbia. Plangea ca un copil, dar nu un plans isteric, ci un plans linistit care il consuma adanc. Ochii ii erau deschisi si isi urmarea fiul care cobora, in timp ce acesta cu pasi siguri se grabea sa ajunga devereme la primul han unde trebuia sa inopteza.
Dupa ce Eusebiu se pierdu in ceata care se ridica in vale, batranul Clementius se ridica, isi scoase batul de alun din pamant si porni spre casa. Era zdrobit de durere, dar nu descurajat. Mergea incet, in timp ce soarele cauta sa se ascunda dupa stincile din fata sa.
Era in luna mai 1490, in piata din Florenta… Sunetul tobelor si stalpul la piciorul caruia se afla o gramada de lemne, dezvaluiau ca in curind va avea loc o executie in public. Putin mai intr-o parte, intre doi ostasi ale caror suliti aveau aproape trei metri se afla o fiinta omeneasca care nu putea fi identificata din pricina saculu negru de panza, care o acoperea de sus si pana jos. Deodata se facu liniste in timp ce delegatul papei anunta cu glas tare:
– “ Pentru propovaduirea ereziei si pentru pierderea credintei, ereticul Clementius Eusebiu a obtinut favoarea majestatii sale de a fi ars pe rug. Astazi, 16 Mai 1940, la Florenta se va implini dorinta sfantului parinte. De sub panza neagra, Eusebiu isi aminti ca in ziua aceea implinea 18 ani. Apoi simti o mana care-i scoase sacul si vazu un preot catolic care-l intreba: “Fiule, ai ocazia pentru ultima oara sa renunti la erezia ta.” Eusebiu se uita tinta la el, apoi isi plimba privirile printre miile de curiosi veniti pentru a asista la aceasta trista ceremonie. Tresarii deodata cand in primele randuri, aproape de ostasii de paza, zari o pelerina cunoascuta, de sub care il priveau cu interes doi ochi cunoscuti . Era Clementius, tatal.
– „Faceti-mi dovada cu Biblia in ce sunt vinovat” – raspunse Eusebiu calugarului.
-“Esti vandut diavolului cu totul”– zise reprezentatul papal, facand in acelasi timp semn calugarului…Tatal, mai avu putere sa priveasca cum Eusebiu este legat de stalp si in clipa cand calaul aprinse lemenele de sub picioarele fiului sau, tatal intoarse fata cu durere. Iar in timp ce pasii il purtau departe de locul durerii, el mai auzi glasul fiului sau spunand: “ Ne intalnim sus la marea de cristal”
Asa a murit la datorie Eusebiu Clementius, tanar valdenz de 18 ani, a carui povestire adevarata a trecut din gura in gura in anii mult zbuciumati al Evului Mediu.
Victorie
Una din cele mai glorioase pagini ale istoriei Reformatiunii a fost scrisa de Wilhelm de Orania, zis si Wilhelm Taciturnul ( de la zwyger – „cel tacut”, „cel retinut”). Desi a fost crescut la curtea lui Carol Quintul, un catolic convins, primind o educatie in spirit catolic, era totusi mai inclinat spre reforma si nu se sfia sa arate lucrul acesta. A intretinut corespondenta cu Martin Luther, care l-a ajutat mult in formarea unei pozitii dogmatice. In curand inclina deschis pentru Reformatiune.
Replica bisericii catolice nu s-a lasat mai putin asteptata. Filip II, catolic, a trimis pe Ducele de Alba cu fortele spaniole fidele catolicismului, sa-l pedepseasca pe curajosul principe. Armatele ducelui au masacrat orasul Zutphen, apoi au asediat orasul Haarlem (12 iulie 1573) si au ucis mai multe mii de oameni. A urmat orasul Alkmarr. In disperare de cauza, asediatii au deschis digurile marii. In fata apelor spaniolii au fost nevoiti sa se retraga, iar evenimentul a fost socotit providential. De atunci exista o vorba: „Victoria incepe la Alkmarr.”
In urma acestei intamplari, Wilhelm a devenit calvin prin botez, dedicandu-se total in apararea reformei. De remarcat un fapt interesant. Afland de gestul sau, catolicii, au trimis un diplomat abil, pe Don Juan de Austria, cu promisiuni foarte ademenitoare, cu conditia sa se intoarca la religia catolica.
Wilhelm a raspuns: „Acum prefer sa raman fara toate onorurile, decat sa renunt la religia mea.” Aceasta afirmatie curajoasa avea sa fie platita foarte scump. Doar cativa ani mai taziu (1584), platea cu viata curajul de a se opune bisericii catolice. A fost asasinat.
Aplicatie
Celui credincios, chiar daca trece prin mari greutati, Dumnezeu ii pregateste o mare victorie. Victoria incepe la Alkmarr. Victoria incepe la cruce. Chiar daca Fiul lui Dumnezeu a fost ucis (chiar daca Wilhelm a platit cu viata), victoria a fost definitiva si deplina. Ellen White spune: „El a strigat „S-a sfarsit.” Batalia a fost castigata. Mana Sa dreapta si bratul Sau Sfant I-au asigurat biruinta. Ca biruitor a infipt stindardul Sau pe inaltimile vesnice.” Christos Lumina Lumii, p.758 eng.
Eliberare de pacat
Handley Page, un pioner al aviatiei, in timpul unei calatorii, a aterizat intr-un loc mai izolat. Fara ca Page sa stie, la plecare, un sobolan s-a urcat si el in aeroplan. In aer, Page a inceput sa auda zgomote ciudate la elice. Uitandu-se sa vada ce se intampla, el a vazut sobolanul care risca sa-i deterioreze fragilul mecanism de la elice. Ce putea face? Amintindu-si ca a auzit odata ca soarecii nu supravietuiesc la altitudini ridicate, Page a ridicat aeroplanul mai sus in aer. Aeroplanul s-a ridicat pana la altitudinea la care era greu de respirat. Acolo Page a ascultat cu atentie; zgomotul disparuse, iar sobolanul nu se mai vedea. Cand a ajuns la destinatie, el a gasit animalul mort, undeva in interiorul aeroplanului. De multe ori copiii lui Dumnezeu sunt in pericol din cauza pacatelor care le inunda viata si pentru faptul ca traiesc la un nivel spiritual scazut. Pentru a vedea pacatul invins in viata noastra noi trebuie sa ne ridicam deasupra lumii, la un nivel spiritual la care pacatul nu poate supravietui.
Linistea credinciosului rezista in imprejurarile cele mai grele.
Intr-o inchisoare din Siberia, calugaritele catolice au refuzat sa se dezbrace de hainele lor si sa se imbrace cu uniforma de cazona, pentru ca o considerau un semn al Anticristului. Cand au fost duse sa faca baie, pe cand erau dezbracate, hainele le-au fost schimbate. Ele au refuzat, totusi, sa se imbrace cu uniforma inchisorii. Au fost obligate sa stea in frig, la o temperatura de minus 40 de grade. Dardaind de frig, calugaritele si-au spus rugaciunile.
„Va sinucideti”– le-a spus doctorita inchisorii.
Ele nu au raspuns, continuandu-si rugaciunile. Nici macar atunci cand au intrat temnicierii, cele 60 de calugarite nu s-au miscat. Directorului inchisorii ii erea frica sa aduca tineri comunisti sa le imbrace cu forta, pentru ca se temea ca nu cumva ei sa se contamineze de curajul calugaritelor.
Curand, au devenit albastre de frig. Dezbracate, au fost conduse prin zapada spre celulele lor. Un maior,directorul inchisorii, a spus: ” A fost mai usor sa luptam cu fascistii decat cu aceste calugarite”.
Fiecare calugarita, atunci cand trecea prin dreptul maiorului, se inclina si spunea:„Dumnezeu sa va ierte”.
In timp ce mergeau prin zapada, cantau. Niciuna din ele nu s-a imbolnavit. Ajunse in celulele lor, s-au imbracat cu niste zdrentre de la celelalte prizionere. Statusera in frig 6 ore.
O alta doctorita a intrebat-o pe doctorita Breavermann, evreica: „Ce explicatie medicala aveti cu privire la faptul ca niciuna dintre le nu s-a imbolnavit?” .
Doctorita a raspuns: „Ne-au dat chiar ele explicatia, cantand „Tatal nostru care esti in ceruri”.
Un Tata atotputernic in cer este o explicatie indestulatoare pentru orice minune.
Parabola creionului
Am gasit de curand o ilustratie care se potriveste perfect cu tematica si scopul acestui blog si nu am rezistat tentatiei de o impartasi si cu altii. Nu cunosc autorul acestei parabole asa ca am ales sa o postez cu autor necunoscut.
La început, fabricantul de creioane spuse creionului:
“Sunt cinci lucruri pe care vreau să le ştii înainte de a te trimite în lume. Aminteşte-ţi de ele şi vei fi creionul cel mai bun.”
1.Vei fi capabil să faci multe lucruri mari, însă doar dacă vei fi în mâinile cuiva.
2.Din când în când, cu durere, va trebui să fii ascuţit, dar acest lucru va face să fii un creion mai bun.
3.Vei fi capabil să corectezi greşelile pe care le vei comite.
4.Întotdeuna, partea cea mai bună din tine e cea care se află în interiorul tău.
5.În orice situaţie te vei afla, va trebui să continui a scrie. Şi va trebui să laşi întotdeauna şi cu orice preţ o urmă pe drumul tău, care să fie un semn clar şi inteligibil pentru toţi.
Creionul înţelese tot ceea ce i se spusese şi se aşeză cuminte în penar, pregătit să intre în lume şi ştiind care este scopul existenţei sale.
Tu eşti asemenea creionului: dacă îţi vei aminti mereu de aceste cinci lucruri, vei deveni cu fiecare zi ce trece o persoană din ce în ce mai bună.
1.Vei fi capabil să faci lucruri mari, însă doar dacă te vei pune în mâinile lui Dumnezeu pentru a fi un dar pentru ceilalţi.
2.Din când în când, cu durere, va trebui să fii “ascuţit”, prin intermediul dificultăţilor ce le vei întâlni pe drum, dar acest lucru va face din tine o persoană mai puternică.
3.Vei fi capabil să corectezi propriile greşeli şi, datorită lor, să creşti.
4.Partea cea mai importantă din tine va fi ceea ce porţi în interiorul tău.
5.Pe orice drum vei merge, va trebui să laşi un semn. Tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta. Şi indiferent de împrejurări, slujeşte-l pe Dumnezeu în orice lucru.
Fiecare este asemenea unui creion.
Fiecare fost creat pentru un scop special. Înţelegând şi amintindu-ne aceasta, să ne continuăm drumul pe acest pământ construind o relaţie zilnică cu Dumnezeu.
Ai fost creat pentru a face ca lucrurile aparent mici sa devina lucruri mari!
Călătoria vulturului
In strădania de a ajunge în casa lui, vulturul este adesea doborât de furtunile din defileele înguste din munţi. Norii negri ca nişte valuri furioase răscolesc totul între el şi înălţimile însorite, unde şi-a clădit şi şi-a consolidat cuibul.
Pentru o vreme, el pare tulburat, aruncat încoace şi încolo, bătând din aripile sale puternice ca şi cum ar vrea să înlăture norii grei. Trezeşte chiar şi porumbeii din munţi cu strigătul său sălbatic, în sforţarea zadarnică de a ieşi din această închisoare.
În cele din urmă, se năpusteşte cu tărie înainte, în întuneric, şi când, o secundă mai târziu, răzbeşte în strălucirea calmă de deasupra norilor, din pieptul lui izbucneşte un strigăt de triumf. Întunericul, vuietul şi furtuna au rămas undeva dedesubt şi lumina cerului se revarsă plină de sclipire deasupra sa.
Astfel, vulturul ajunge în cele din urmă la căminul mult dorit, în vârful piscului semeţ, şi este pe deplin mulţumit. A fost nevoie de un efort pentru a realiza acest lucru, dar este răsplătit prin faptul că a reuşit să obţină ceea ce dorea.
Dragi tineri, dacă paşii voştri sunt conduşi de Dumnezeu, nu trebuie să vă aşteptaţi să aveţi parte mereu de pace şi prosperitate. Cărarea care conduce la ziua cea mare nu este cea mai uşoară şi, din când în când, va părea întunecoasă şi spinoasă. Dar aveţi asigurarea că braţele neobosite şi puternice ale lui Dumnezeu vă vor înconjura, protejându-vă de rău. El vrea de la voi să practicaţi credinţa în mod serios şi să învăţaţi să vă încredeţi în El şi atunci când este ceaţă, la fel ca într-o zi însorită. [..]
Aceasta este singura cale pe care o putem alege ca urmaşi ai lui Hristos. Noi trebuie să exersăm trăirea prin credinţă, care va străpunge norii ca pe un zid gros, care ne separă de strălucirea cerului. Noi avem de atins înălţimi ale credinţei, unde nu este decât pace şi bucurie în Spiritul Sfânt. ( Ellen G. White )
Statornică în credinţă
Isaia 43,2: „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, și flacăra nu te va aprinde.“
În Aigues, la marginea regiunii Camargue (Franţa), se află turnul Constance, o construcţie cilindircă foarte masivă cu ziduri groase de 6m. În această închisoare erau aruncaţi de către regii Franţei deţinuţii politici. Printre ei se aflau şi hughenoţii, creştini crunt persecutaţi începând cu anul 1685. Din pricina credinţei lor au avut foarte mult de suferit. Bărbaţii ajungeau de obicei ca vâşlaşi pe galereele franceze, până la sfârşitul puterilor lor, iar femeile erau închise în vestitul turn Constance, care a mai fost denumit după aceea şi turnul de rezistenţă.
În iulie 1730, printre cele condamnate la izolare în turnul morţii era şi tânăra de 15 ani, Marie Durand. Ea a petrecut 38 de ani de cruntă mizerie şi prigoană în acest loc. Atunci când a ajuns în închisoare, a găsit aici 28 de femei şi doi bebeluși născuţi în detenţie. E greu de imaginat la câtă suferinţă au fost supuse aceste femei. Se mai întâmpla, din când în când, ca una din ele să-şi răscumpere libertatea printr-un jurământ de lepădare de credinţă şi un angajament că nu va mai frecventa adunările hughenoţilor. Altele, ca Isabeau Menet, o bună prietenă a Mariei, şi-a pierdut minţile.
În dreptul numelui Marie Durand, an de an, comandantul închisorii, scria un raport scurt, care prelungea şederea ei în închisoare – „Statornică în credinţa ei”. În 1768, când persecuţia împotriva hughenoţilor a încetat, ultima creştină eliberată a fost Marie Durand. Credinţa ei nu s-a clintit în cei 38 de ani de captivitate. Ea a mai trăit timp de opt ani împreună cu o colegă de celulă, murind în iulie 1776, când „marele eliberator”, aşa cum numea ea moartea în timpul prizonieratului, a venit în cele din urmă şi la ea.
Ea a fost foarte mult întărită de cuvintele tatălui ei, şi el condamnat pentru credinţa lui, pe care i le scrie la începutul detenţiei ei: „Pe măsura suferinţei care e din ce în ce mai mare, am asigurarea că Dumnezeu e tot mai aproape de mine.”
La vârsta de 18 ani, scrie câteva gânduri intitulate: „Rugăciunea din adânc”: „Răstignită pe crucea credinţei mele, stau în faţa Ta, Doamne. Te rog, mai întâi de toate, dă-mi putere să rezist ispitei de a nu mă lepăda de Tine, atunci când prigonitorii mei îmi cer lucrul acesta. Apăsată de slăbiciunile şi nedesăvârşirile mele pe care le-am experimentat în scurta mea viaţă, îţi mulţumesc pentru închisoarea aceasta, în care trăiesc doar datorită harului Tău. Fii alături de tatăl meu în captivitate şi zdrobeşte şarpele care doreşte cu orice preţ să-mi ia speranţa că aş mai vedea vreodată lumina soarelui. În mâna Ta predau din nou viaţa mea şi Te rog, păstrează-mi suflarea ca să te pot avea mereu pe Tine.”
Dumnezeu să ne însuflețească pe fiecare cu aceeași tărie de caracter pentru a rămâne neclintiți în credință.
Otto Stănoiu
Sursa: http://adventist.at
Isus in casa ta
Intr-o zi, un om L-a chemat pe Isus in casa lui. Omul era foarte fericit si il iubea pe Isus care era pentru el cel mai bun prieten. Intr-o seara, cand ei au mers sa doarma, in usa casei se aud batai. Omul s-a ridicat din pat si a mers sa vada cine e la usa, iar cand a deschis-o, in pragul usei statea un demon. Demonul a spus :
-Lasa-ma sa intru in casa ta !
-Nu pot, Isus e in casa mea acum! spuse bland omul.
-Oo, dar nu e nici o problema. Nu ma deranjeaza, pot sa stau si eu in casa ta.
Dupa cateva replici contradictorii si o lupta intre cei doi, omul a reusit sa il impinga pe demon afara si a inchis usa. A doua zi dimineata, omul se tot intreba daca Isus a auzit ceva noaptea trecuta, dar Isus nu parea sa fi fost deranjat. Cand s-a facut din nou seara, iar s-au auzit niste batai in usa. Omul a venit din nou sa deschida usa, si in prag erau de data asta doi demoni.
-Vrem sa intram in casa ta ! zisera cei doi demoni.
-Nu puteti! Isus sta acum cu mine.
Si omul s-a luptat din greu cu cei doi demoni, dar intr-un final a reusit sa-i alunge din prag si a inchis usa. Urmatoarea zi s-a hotarat sa-L intrebe pe Isus daca nu L-a deranjat ceva noaptea precedenta :
-Isus, nu ai auzit nimic azi-noapte?
-Am auzit dragul Meu, dar nu m-ai chemat sa te ajut.
Omul a ramas ingandurat..
-Lasa-Ma pe Mine sa raspund in noaptea asta daca o sa mai bata cineva la usa! spuse Isus.
Si in acea seara s-au auzit din nou acele batai. Acum omul statea nelinistit in pat si astepta ce urma sa se intample. L-a auzit pe Isus cum a iesit din camera, a coborat scarile si a deschis usa. De data aceasta, in pragul usii statea Satan.
Cand Satan L-a vazut pe Isus ca a deschis usa, a zis :
-Ma scuzati, am gresit adresa.
Si a plecat…
Cheama-L pe Isus in inima ta si vei fi biruitor!
O licitatie organizata de Satan
Te invit sa participi impreuna cu mine la o licitatie imaginara. Iata scena : Satana tocmai i-a anuntat pe ingerii lui rai ca vrea sa iasa la pensie si ca scoate la licitatie formulele pentru diverse comportamente pacatoase, din dorinta de a strange banii necesari pentru pensionare.
Licitatia incepe de dimineata si dureaza pana seara tarziu. Satana striga :
– Am aici formula minciunii. Cat oferiti pentru ea ? Aici am formula speciala a inselaciunii. Cat imi dati pe ea ? Castele, palate, trenuri ? Cand cucerim lumea si o luam in stapanire, cat imi dati pentru formula lacomiei sau pentru cea a mandriei? Cat? Dar tu cat oferi ?
Fiecare formula se afla intr-un vas special de aur si e invaluita intr-o negura deasa. Nu trece mult timp si se vand toate formulele… cu exceptia uneia. Ingerii rai striga :
– Trebuie sa o vinzi si pe aceea! Iti dam pentru ea cele mai frumoase palate.
– Nu o vand, raspunse Satana. Formula aceasta este pentru cei care spun ca sunt crestini si dau roade aproape de fiecare data. Ei nu mai sunt protejati de pacat atunci cand sunt sub vraja ei!
-Dar spune-ne macar despre ce formula este vorba! insista ingerii rai.
-Este indoiala, raspunse Satana. Formula aceasta ii amageste pe crestini sa se indoiasca de dragostea lui Dumnezeu. Este arma mea cea mai puternica. Nu o voi vinde niciodata, fiindca daca ii voi determina pe crestini sa duca o viata de incertitudine si indoiala, atunci ii pot determina sa comita orice alt pacat. Cand nu au certitudine, sunt vulnerabili.
Satana a folosit in mod repetat aceasta formula, in pustie, contra lui Isus. El isi introducea provocarile cu cuvintele “Daca esti Fiul lui Dumnezeu…”.
Indoiala a fost si ramane strategia folosita permanent de Satana. Satana este gata sa rapeasca binecuvantatele asigurari ale lui Dumnezeu. El doreste sa alunge din suflet orice licarire de speranta si orice raza de lumina; dar tu nu trebuie sa-i ingadui sa faca aceasta.
Umple-ti zilnic mintea cu ganduri despre dragostea lui Dumnezeu. Spune-ti: Dumnezeu ma iubeste si sunt copilul Lui. El nu vrea sa pier. El nu ma va parasi niciodata. Dumnezeu mi se adreseaza chiar mie in textul din Ieremia 31:3 : “Te iubesc cu o iubire vesnica.“.
Culegere de Lori Balogh
