Ilustrații despre mântuire
Salvatorul
Într-o zi aspră de iarnă, în care zăpada era viscolită de un vânt foarte puternic și gerul era cumplit, un angajat al unei cabane din Munții Alpi ieși din adăpostul său. Vântul aproape că-l dobora de pe picioare. Cu greu se îndreptă spre cușca lui Ralf. Acesta era un uriaș câine Saint Bernard, cântărind cam 90 de kilograme. Când se ridica pe labele din spate, avea o înălțime de 2 metri.
Ți-ar fi oare teamă să întâlnești un astfel de câine? Ei bine, Ralf nu făcuse nimănui niciun rău, dimpotrivă, el fusese dresat să salveze oameni. Cine avea nevoie să fie salvat de el? Vei vedea imediat.
Munții Alpi sunt cei mai înalți din Europa. Acolo este tot timpul iarnă și zăpada nu se topește niciodată. Mulți turiști se rătăcesc prin munții aceștia și în scurt timp pot muri din cauza frigului. Iată de ce puternicii câini Saint Bernard sunt dresați și trimiși în misiune, să caute oameni rătăciți sau doborâți de frig și să-i salveze.
Ei bine, Ralf era cel mai bun câine salvator. Nu știu dacă tu ai salvat până acum pe cineva de la moarte, însă Ralf salvase 67 de oameni deja! Îți dai tu seama câtă recunoștință aveau acei oameni, împreună cu familiile lor, pentru acest câine deosebit? Cabanierii și toți lucrătorii de la Salvamont îl iubeau, de asemenea, foarte mult pe Ralf.
Iată de ce bărbatul care se pregătea să-l trimită pe Ralf în misiune se întreba acum dacă nu e prea aspră vremea de afară chiar și pentru Ralf. N-ar fi vrut să i se întâmple ceva rău. În timp ce-i mângâia blana deasă, Ralf îl privea drept în ochi pe stăpânul său, parcă întrebându-l: „Ce dorești să fac pentru tine? Sunt gata să fac orice mi-ai cere!”
De atâția ani, de când îl avea pe Ralf lângă el, omul acesta ajunsese să-l iubească foarte mult pe acest câine deosebit de credincios și ascultător. Totuși, ceva îi spunea că trebuie să-l trimită în misiune. Dacă pe undeva, prin zăpadă, zăcea un om fără ajutor?
„Hai Ralf, hai băiatule! Trebuie să pleci la treabă.” Drept răspuns, Ralf îi linse de două ori mâna stăpânului său, apoi, cu pași domoli, dar hotărâți ieși din cușcă. Se uită mai întâi în diferite direcții, apoi se hotărî să apuce pe poteca ce ducea spre pârtia de schi. Vântul bătea cu multă putere, iar zăpada viscolită îi intră în ochi bietului câine, dar acesta nu dădea înapoi.
Lupta lui cu zăpada și-a meritat efortul, deoarece, după o oră de căutări, el a găsit un om căzut sub zăpadă. Să fi murit oare? Ralf se apropie repede și cu mirosul său foarte fin simți că omul încă mai respira. Imediat câinele îi linse mâinile și fața pentru a-l încălzi puțin. În multe cazuri omul își revenea prin aceasta, iar apoi, ajutat de câine, mergea până la cabană. Alteori, când omul era prea obosit, câinele dădea alarma la cabană și atunci veneau cei de acolo în ajutor.
Acum însă omul nu se mișca deloc, iar distanța până la cabană era prea mare. Nu era timp de pierdut, așa că Ralf trecu la o altă soluție, pe care o aplica în astfel ce cazuri. Cu multă grijă el își întinse corpul mare și îmblănit peste omul înghețat, ca să-l încălzească mai bine. Vântul rece îl lovea pe bietul câine fără milă, dar el stătea cu răbdare acolo, în așteptarea unui semn de viață din partea omului. Câtă bucurie a simțit el atunci când omul a început să miște, puțin câte puțin!
Într-un târziu, omul a deschis ochii. El nu înțelegea însă unde se află. Când a văzut deasupra lui câinele uriaș s-a speriat. Era convins că este un lup. Fără să judece prea mult, cu o mișcare bruscă și-a scos cuțitul de vânătoare și l-a implantat adânc, în pieptul lui Ralf.
Câinele a scos un urlet sfâșietor. Ar fi putut atunci să-l muște de gât pe acel om nerecunoscător, dar el nu i-a făcut niciun rău, ci s-a ridicat, clătinându-se și a început să-și croiască drum încet, cu greu și cu dureri mari, spre adăpostul de salvare, adică spre cabană, ca să-l conducă acolo pe om. În urma lui rămânea pe zăpadă o dâră roșie de sânge.
Omul care fusese salvat și-a dat seama de ceea ce făcuse și a început să plângă. „El a venit să mă salveze, iar eu…, iar eu…” spunea el. Lacrimi mari îi brăzdau obrajii. Cu greu el s-a ridicat, mergând după urmele câinelui. Atunci când Ralf nu se mai vedea el se orienta după urmele de sânge din zăpadă.
Ralf a căzut imediat ce a ajuns la adăpost. Cabanierul, cutremurat de suferința câinelui, a chemat ajutoare, care l-au luat în brațe și l-au pus pe o masă mare din holul cabanei. Sângele curgea fără încetare din pieptul lui Ralf. Cu toții plângeau, în timp ce Ralf le lingea mâinile.
În acel moment, cu fața răvășită de durere a intrat pe ușă omul care fusese salvat. El s-a aruncat în genunchi lângă Ralf și, fără să țină cont că se adresează unui câine și nu unui om, a început să spună: „Iartă-mă! Iartă-mă!”
Într-un târziu, neputincios el începu să mângâie blana câinelui. Atunci i-a fost dat să trăiască un moment deosebit – în timp ce îi mângâia capul, Ralf a lins mâna omului, aceeași mână care a înfipt cuțitul în pieptul său.
„V-a iertat” -i-a spus atunci cabanierul. „Cred că eu n-aș fi fost în stare să vă iert, dar iată că el poate”.
În clipa aceea câinele și-a lăsat capul într-o parte. Murise! Aceasta este o istorie adevărată și emoționantă și ea ilustrează foarte bine ceea ce a făcut pentru noi Domnul Iisus Christos. El Se bucura de toată slava pe care I-o dădeau îngerii din cer, iar adăpostul Lui era mult mai minunat decât adăpostul din care Ralf a plecat în ultima lui misiune. Din nefericire însă noi eram pierduți și rătăceam pe căile păcatului, ca acel om care se pierduse prin munți.
„Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui…” (Isaia 53:6).
Ca și în cazul lui Ralf, bunătatea Domnului Iisus a fost răsplătită de către oameni cu o lovitură de moarte. În loc să fie recunoscători, oamenii L-au răstignit. Ca și Ralf, El și-a dat viața, ca s-o salveze pe a noastră. Domnul Iisus ar fi putut să Se răzbune pe oamenii aceia nerecunoscători, dar El vrea să ne conducă spre acel adăpost de salvare din cer pe toți cei care ne încredem în El și mergem pe urmele pașilor Lui, marcate cu sânge.
Ca și omul din întâmplarea noastră, și tu trebuie să-ți regreți păcatele, și atunci vei obține iertarea Domnului Iisus, deoarece El te iubește nespus de mult. „Căci știți că nu cu … argint sau cu aur ați fost salvați… ci cu sângele scump al Domnului Iisus Christos” (1 Petru1:18,19).
De cât timp ești salvat?
Într-o zi de vară fierbinte, un tânăr era în compartimentul unui tren cu un predicator care-și citea ziarul. Tânărul, recent convertit la creștinism, privea pe fereastră contemplând natura și începu să cânte încetișor cântecul „Răscumpărat! Ce mult îmi place să spun!” („În Domnul găsesc adăpost”).
Când ajunse la capătul primei strofe, predicatorul începu să fredoneze și el refrenul, și apoi spuse:
„Tinere, cu siguranță ești creștin!”
„Da, Domnule!” – a venit răspunsul.
„De cât timp ești „răscumpărat”, „salvat”?
„De peste 2 000 de ani” – spuse tânărul.
„Vreau să spun, zise predicatorul, un pic încurcat, de când ești mântuit tu, personal?”
„De peste 2 000 ani!” – spuse din nou tânărul. Cu acest răspuns conversația se încheie și predicatorul își reluă citirea ziarului. Dar înainte de a coborî din tren, tânărul îi spuse:
„Scuzați-mă, domnule, nu am dorit să apar inteligent cu răspunsul meu… Am vrut să spun că în urmă cu peste 2 000 de ani eu am fost mântuit de Iisus, dar că abia cu un an în urmă am descoperit lucrul acesta!”
Niciodată nu au fost rostite cuvinte mai adevărate ca acestea despre mântuire. În urmă cu 2 000 de ani Domnul nostru a lucrat mântuirea noastră pe crucea de pe Calvar.
Tablou al lui Stenborg
Cu mulți ani în urmă, un pictor, Stenborg, a primit în atelierul său un oaspete, un preot al bisericii din Dussendorf. Stenborg era încă tânăr, și chiar dacă era destul de vestit, banii și slava încă întârziau pe undeva în drum. Picturile lui erau bune, dar el dorea ceva mai deosebit, ceva minunat, ceva ce nu se mai văzuse niciodată înainte. Din această cauză el nu era satisfăcut cu poziția pe care o ocupa, cu toate că, aparent, părea că este bine și vesel.
Se observa la el existența unui simț comercial pe care îl folosea în vânzarea tablourilor sale.
„Nu, mult stimate” – zicea el -, „prețul, pe care mi-l propuneți pentru un tablou atât de mare care să stea în altar, este prea mic. Tabloul prezintă multe personaje care necesită cercetare amănunțită. Răstignirea nu este o temă ușoară, mai ales că pe această temă au fost făcute atât de multe opere, iar ca să mai pictez și eu una care s-ar deosebi de toate celelalte, deși îmi doresc foarte mult, este destul de greu.”
„Eu nu vă subestimez cu prețul pe care îl acord” – a spus preotul. „Pictura va fi cadou pentru unul dintre enoriașii pocăiți.”
„Peste o lună veți putea vedea macheta.”
S-au despărțit, rămânând plăcuți unul celuilalt. În decursul următoarelor săptămâni Stenborg mergea periodic în cartierul evreiesc pentru a găsi personaje potrivite pentru pictura sa. Câteodată preotul intra în atelierul său pentru a urmări cum decurgea lucrarea și era destul de satisfăcut de modul în care se desfășurau lucrurile. El cerea insistent un singur lucru: Crucea Mântuitorului să fie în centrul atenției. Plasarea celorlalte personaje a fost lăsată la alegerea pictorului. În acel timp a început primăvara. Au apărut primele flori. Pictorul era ademenit spre natură, pădure…
Odată a plecat să cutreiere împrejurimile, luând cu el și albumul său. La marginea pădurii el a văzut o tânără țigancă, care era ocupată cu împletirea unui coșuleț. Pictorul a rămas în loc, admirând-o fără să își dea seama. Fata era extraordinar de frumoasă. Părul negru ca smoala cu o nuanță albastră, ca niște valuri, cădea pe umerii ei. Purta o rochie veche, roșie, pe locuri arsă de soare. Dar ceea ce a atras cel mai mult atenția, erau ochii ei mari, negri, liniștiți. Când i-a ridicat la străinul care o urmărea, se putea citi în ei și frică, și zâmbet și viclenie.
„Ce pictură minunată ar putea completa ea” – s-a gândit Stenborg. „Dar cine va cumpăra portretul unei țigănci?” Țiganii erau disprețuiți în Dussendorf. Observând că este urmărită, țiganca a ridicat mâinile deasupra capului și, uitând că era ocupată, a început să se învârtească dansând înaintea lui, strălucind cu albeața dinților săi și licărirea ochilor negri.
„Oprește-te! Oprește-te în această poză!” – a strigat Stenborg și a început repede să o picteze. Cu o repezeală bolnavă, el încerca să picteze o schiță, dar îi era greu să păstreze în memorie acel moment ales. Respirația ei și mâinile plecate fără puteri, atunci când el terminase să picteze, îl făceau să-și spună:
„Ea nu este doar o femeie frumoasă, dar și un model excelent! Voi picta numaidecât tabloul „Dansatoarea spaniolă”, folosind-o pe ea ca model”.
Pepita (așa se numea țiganca) a început periodic să îi pozeze. Când a venit în atelierul pictorului pentru prima dată, ea a rămas uimită. Atât de straniu îi părea tot ce vedea. Privirea ei rămânea ațintită asupra picturilor, apoi asupra vaselor din lut și, în final, la sculpturile extraordinare. Dar o atenție deosebită i-a acordat ea picturii pentru altar, în centrul căreia era pironit pe cruce Christos.
„Cine este acesta?” – a întrebat ea.
„Christos!” – a răspuns Stenborg plin de indiferență.
„Dar ce fac ei cu El?” – a continuat tânăra.
„Îl pironesc pe cruce!” – a răspuns rece pictorul. „Întoarce-te puțin spre stânga, uite așa.” Nu îi plăcea să vorbească în timpul lucrului, dar fata a întrebat din nou:
„Dar pentru ce Îl pironesc pe cruce? Era chiar atât de rău?”
„Nu, El era foarte bun.”
Aceasta a fost tot ce a putut afla de la pictorul nevorbăreț. Pepita tot încerca să găsească o cauză pentru purtarea atât de crudă a oamenilor și, în sfârșit, s-a hotărât să mai întrebe ceva:
„Dacă El era bun, atunci de ce se poartă așa cu El? Ce s-a întâmplat cu El după aceasta? L-au lăsat să plece?”
„Ascultă” – a zis Stenborg nerăbdător-, „îți voi povesti toată istoria, dar să nu mai vii la mine cu întrebări.”
Și el i-a povestit istoria răstignirii lui Christos, nouă pentru Pepita, dar atât de veche pentru el, încât nu îl mai afecta deloc. Foarte indiferent, el i-a descris agonia morții lui Christos. Dar cuvintele lui cădeau în inima ei ca niște cărbuni prinși. Ochii ei mari și negri se umpleau cu lacrimi pe care cu greu le putea reține…
Tabloul pentru altar și cel al Dansatoarei spaniole au fost terminate odată, și Pepita a vizitat atelierul pictorului pentru ultima dată. A privit fugitiv și cu indiferență pictura sa, dar se uita țintă la pictura răstignirii lui Christos, sorbind din ea sensul ei profund.
„Uite banii tăi și mai ia o monedă în plus” – s-a adresat către ea pictorul. „Ești fericită! „Dansatoarea spaniolă” este deja vândută. Cândva te voi chema din nou.”
„Vă mulțumesc, domnule!” – a zis abia auzindu-se Pepita. Fața ei era încă destul de tristă.
„Cred că Îl iubiți mult, nu-i așa?” -a spus ea arătând către răstignire. „El a făcut toate acestea pentru dvs.!”
Pictorul se simțea stânjenit. Tânăra în rochia sa veche și uzată a plecat din atelier, dar cuvintele ei au sunat încă mult timp în mintea lui. Încerca să le uite, dar nu putea. Cuvintele păreau să plutească în aer. A încercat să ducă tabloul la locul destinat, cât mai repede. Dar oriunde se afla îl urmăreau cuvintele: „El a făcut toate acestea pentru dvs.”
Gândul acesta a devenit insuportabil și, pentru a se liniști, Stenborg a mers la spovedanie, la preot. Preotul i-a iertat păcatele și l-a asigurat că este mai bine. Pictorul a mai lăsat din prețul tabloului și următoarele câteva săptămâni s-a simțit mai liniștit. Dar cuvintele: „Cred că Îl iubiți mult” i se nășteau din nou în gânduri și nu mai avea pace.
Stenborg a devenit mai atent la lumea ce îl înconjura. A început să observe lucruri pe care mai înainte nu le băga în seamă. Așa a văzut el pe geamul casei sale cum, la o casă veche din acel orășel, s-a adunat un grup de oameni, care păreau a se bucura pentru ceva. Apoi, din partea opusă, s-a alăturat un alt grup, și toți au dispărut intrând în aceeași casă. A întrebat un trecător, de ce merg oamenii în acea direcție, dar fără să primească un răspuns satisfăcător, și-a continuat treburile.
Curiozitatea totuși a învins, și peste câteva zile a aflat că în acea casă trăiește un reformator, unul dintre acei oameni care găsesc răspuns la orice în Cuvântul lui Dumnezeu. A cunoaște astfel de oameni era periculos. Dar pictorul trebuia să își regăsească pacea cândva pierdută, și a dorit să afle dacă ei nu posedă vreun secret. Stenborg i-a vizitat fără nicio reținere.
În curând toate dubiile lui au dispărut. Reformatorul vorbea despre lucrurile spirituale atât de convingător, de parcă el a mers pe acel pământ, ținându-l de mână pe Christos. La despărțire, i-a dat lui Stenborg Noul Testament. În inima pictorului s-a aprins o nouă flacără de dragoste.
„Cum să le povestesc oamenilor despre această dragoste minunată, care le poate lumina viețile, precum s-a întâmplat cu mine? Eu nu sunt un orator bun, chiar nici nu sunt vorbăreț” – se disprețuia pictorul. Deodată i-a venit un gând:
„Doar eu pot să desenez! Pensula mea va spune tot ceea ce gura mea nu poate”.
A căzut pe genunchi într-o rugăciune lungă și fierbinte, cerând de la Dumnezeu inspirație pentru a putea crea o operă care ar propovădui fără cuvinte. Cu o nouă energie, pictorul s-a apucat de lucru. Focul geniului a strălucit în vopselele sale, iar flacăra inspirației i-a cuprins sufletul.
Noua pictură a lui Christos răstignit a fost finisată. Era ceva într-adevăr măreț. Stenborg nu a vândut-o, ci a dat-o cadou orașului, iar locuitorii acestuia veneau permanent să vadă noua operă de artă, a cărei veste s-a răspândit în tot orașul și în afara lui. Glasurile oamenilor încetau să se mai audă, inimile lor se topeau atunci când ei, ținându-și respirația, stând în fața acestei picturi extraordinare, priveau capodopera unui geniu inspirat de Dumnezeu. Plecând acasă, luau cu ei o părticică din această dragoste, care rămânea în inima lor, dragoste care părea a se revărsa din acest tablou.
Ei repetau cuvintele scrise chiar în josul tabloului: „Toate acestea Eu le-am făcut pentru tine. Ce ai făcut tu pentru Mine?”
Stenborg venea câteodată la acea galerie. Stând undeva în depărtare, urmărea vizitatorii și se ruga pentru ei, pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze predica lui mută și s-o ajute să vorbească inimilor celor care stăteau în fața ei. Odată, când toți vizitatorii părăsiseră galeria, Stenborg a observat în fața picturii o tânără îmbrăcată sărac, care plângea amar.
„De ce plângi?” – a întrebat-o el, apropiindu-se de ea. Femeia s-a întors spre el. Era Pepita.
„O, domnule” – a spus ea printre lacrimi -, „dacă El m-ar iubi și pe mine! Dar această dragoste este doar pentru voi, nu pentru mine, o țigancă!” Și din nou a început să plângă.
„Pepita, dragă Pepita, a fost și pentru tine!” – a exclamat pictorul.
Până noaptea târziu ei au stat lângă zidurile acelei clădiri și Stenborg i-a povestit toate detaliile mântuirii acordate de Christos. El nu se mai supăra de întrebările ei, pentru că aceasta era deja tema lui preferată. El i-a povestit despre dragostea lui Dumnezeu, despre moartea Lui salvatoare și învierea Lui glorioasă. Tânăra asculta cu mare atenție și primea în sufletul său fiecare cuvânt rostit.
Au trecut anii. Pictorul și tânăra țigancă părăsiseră această lume de ceva timp… Odată, un tânăr de viță aleasă a trecut prin Dussendorf în călătoria sa spre Paris. Până când caii lui se odihneau, s-a hotărât să intre în galeria de picturi. Și brusc, el a rămas cu privirea pironită la acel tablou al lui Stenborg, fără nicio putere de a și-o lua de la el. Dragostea lui Dumnezeu, cu puterea sa extraordinară, a cucerit și inima lui.
Orele treceau, ziua era pe terminate, dar tânărul încă stătea lângă tablou. Paznicul galeriei s-a apropiat de tânăr, s-a atins de umărul său și l-a anunțat că galeria se închide, și s-a închis. Dar pentru sufletul tânăr acesta a fost începutul vieții veșnice, primele ei raze. Acest tânăr se numea Țințendorf. Petrecând noaptea într-un hotel, s-a așezat în fața hărții sale. Nu mai dorea să plece spre Paris și s-a grăbit mai repede spre casă. Din acea clipă, întreaga sa viață, bogăția și slava, le-a așezat la picioarele celui care a zis inimii lui: „Toate acestea Eu le-am făcut pentru tine. Ce ai făcut tu pentru Mine?”
Țințendorf, întemeietorul misiunii morave, a răspuns la această chemare, a dedicat întreaga sa viață lui Dumnezeu și a încununat slujirea sa cu o moarte demnă.
Tabloul lui Stenborg nu mai înfrumusețează peretele galeriei de artă din Dussendorf după incendiul care a avut loc acolo. Sfârșitul lui a fost în foc, dar el a făcut o mare lucrare în predicarea Evangheliei, vorbindu-le oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu și jertfa lui Iisus Christos.
Culegere de Lori Balogh
