„Si viata vesnica este aceasta…”

“Si viata vesnica este aceasta…”

( Ioan 17, 3 )

“Dar el, drept raspuns, a zis tatalui sau: “Iata, eu iti slujesc ca un rob de atatia ani, si niciodata nu ti-am calcat porunca…” ( Luca 15, 29 )

Ati recunoscut autorul acestor cuvinte ? Nu, nu este vorba despre vreo sluga care incearca sa-si dovedeasca loialitatea fatza de stapanul sau. Nu e vorba nici de vreun muncitor nemultumit de salariul primit si care se adreseaza patronului sau cu reprosuri…

Sunt cuvintele unui fiu rostite catre tatal sau. Si nu este vorba de un fiu oarecare, ci fiul cel intai nascut, cel care in timpurile Vechiului Testament era onorat prin legea mozaica cu o indoita cinste si cu privilegiul de a fi preotul familiei. Acest intai nascut beneficia de o parte dubla ( in ebraica “pi shnaim”) din mostenirea familiei, avea intaietate in fatza fratilor sai, devenind, dupa moartea tatalui sau, administratorul intregii averi a familiei.

Un astfel de fiu intai nascut i se adreseaza tatalui sau: “Iata, eu iti slujesc ca un rob de atatia ani…” L-ati recunoscut, desigur, pe fratele mai mare al fiului risipitor din parabola rostita de Domnul Iisus.

Ce mesaj ne transmit cuvintele lui ?

In primul rand, suntem martorii unor relatii deteriorate dintre un tata si fiul sau. Sa te simti rob in propria casa, desi esti fiul cel mai privilegiat al familiei,  denota ca ceva rau s-a intamplat acolo, la nivelul relatiilor.

Cand citim pe fuga pilda fiului risipitor, ne scapa un amanunt deosebit de important: Dupa ce fiul cel mic ii cere tatalui sa-i dea partea de avere care i se cuvenea ( de fapt, nu i se cuvenea nimic atat vreme cat traia tatal  ), versetul 2 ne spune un amanunt interesant: “Si tatal le-a impartit averea”.

Contrar obiceiurilor vremii, cand averea era impartita copiilor doar la moartea tatalui, in pilda fiului risipitor, tatal face acest lucru fiind inca in viata.  Fiului cel mic ii da partea care i se cuvenea, iar fiului cel mare, intaiul nascut, ii da o parte dubla, impreuna cu responsabilitatile si privilegiile pe care le avea un intai nascut.

Oare cati ani au trecut de la impartirea averii si plecarea fiului risipitor in lumea larga si pana la intoarcerea lui acasa ? Nimeni nu stie. Dar un lucru este clar: In toti acesti ani, fiul cel mare nu a trait si nu a lucrat ca un fiu intai nascut, ci ca un rob. Si atunci ma intreb: Cine este adevaratul fiu risipitor din parabola cu acelasi nume ?

Fiul cel mic a risipit averea tatalui, onoarea familiei si timpul pretios al tineretii sale. Dar ce a risipit fiul cel mare in toti acesti ani ? Nu, el nu a risipit nici macar un ied din averea care ii fusese data. Nu a risipit timpul in petreceri cu prietenii lui. Nu a risipit onoarea familiei, el ramanand cu tatal si pozand in ipostaza unui fiu loial, cuminte si harnic.

Si totusi, fiul cel mare a risipit mult, mult mai mult decat fratele sau mai mic si rebel. El a risipit in toti acesti ani ocazii pretioase de a-l cunoaste  pe tatal sau si de a cladi o relatie din ce in ce mai profunda cu acesta. Urmarea? Dupa ani si ani petrecuti langa tatal sau doar cu trupul, dar cu inima plecata departe,  sufleteste el se considera doar un rob, atat de sarac incat nici macar un ied nu si-a permis sa puna pe masa prietenilor sai. Daca mai avea cumva prieteni…

Si atunci ma intreb din nou: Cine este adevaratul fiu risipitor din parabola?

Insa cuvintele acestui fiu intai nascut ne mai transmit un mesaj. Ele vorbesc despre blazare si rutina, acolo unde ar fi trebuit sa fie caldura sufleteasca si dinamism.  Cuvintele fratelui mai mare arata cat de dezgustat, de obosit, de descurajat si de plictisit se simtea in propria casa. Tot ce facuse in toti acesti ani, in ciuda aparentelor, fusese facut mecanic, din obisnuinta si fara inima…

Nu mi-am propus de data aceasta sa patrund in toate invataturile continute in pilda fiului risipitor. Am dorit doar sa intoarcem reflectorul spre noi si sa vedem daca nu cumva avem cateva gene comune cu cele ale fiului mai mare din parabola.

In general, atunci cand interpretam parabola rostita de Domnul,  consideram ca fiii risipitori sunt cei din afara bisericii care se intorc la Dumnezeu si se integreaza in biserica Sa, in timp ce fratii mai mari sunt membrii bisericii care au ramas langa principii si langa Dumnezeu. Asadar, putem afirma ca noi, cei care apartinem bisericii de un anumit numar de ani suntem fiii  mai mari ai Tatalui ceresc.

Daca astfel stau lucrurile, atunci suntem confruntati cu o intrebare de importanta majora pentru viitorul nostru: Ne comportam ca niste robi sau ca niste fii ? Ne rugam si lucram pentru Domnul plini de entuziasm si implicati cu toata fiinta noastra, sau o facem mecanic, din obisnuinta, din rutina ? Cand facem ceva pentru Dumnezeu sau semenii nostri, facem pentru ca suntem iubiti de Dumnezeu sau pentru ca sa-I castigam dragostea si aprecierea ?

Cand esti atasat de biserica de cinci, zece, douazeci sau cincizeci de ani, pericolul de a deveni blazati si de a face totul din obisnuinta este cat se poate de real. Va aduceti aminte cand ati citit pentru prima data Biblia ? Cu cata sete de cunoastere ati parcurs fiecare capitol al ei, fara sa simtiti ca o povara citirea ei zilnica ! Dar de primele predici ascultate in biserica ? Nu e adevarat ca ecoul lor il simtiti si acum in suflet ? Va aduceti aminte de primele studii biblice si de primele raspunsuri date?

Dar acum, dupa ce am citit Biblia de cateva ori, o mai privim cu tot atata sete ? Dupa ce am auzit sute, poate mii de predici, mai suntem tot atat de sensibili la Cuvantul lui Dumnezeu transmis pe aceasta cale ? Dupa ce am parcurs zeci de studii biblice, mai suntem tot atat de entuziasmati cand gasim un adevar pe care inca nu-l cunoastem ? In relatia noastra cu Tatal ceresc mai suntem fii, sau ne purtam ca niste robi, plictisiti de atata religie, de atatea predici, de atatea invataturi morale ?

Intr-adevar, viata bisericii cu toate activitatile care au loc in ea, implica si pericolul de a cadea in rutina, de a ne multumi cu ceea ce stim si cu ceea ce am realizat deja, incetand sa mai crestem. Oare nu asupra acestui pericol ne atrage atentia Martorul Credincios in solia catre Laodicea: “Stiu faptele tale: ca nu esti nici rece , nici in clocot. O, de ai fi rece sau in clocot !” ?( Apocalipsa 3, 15 )

V-ati intrebat vreodata de ce trebuie sa ascultam atatea predici ? In bisericile protestante se acorda o mare importanta predicii. Un calcul simplu ne arata ca un credincios care frecventeaza regulat o biserica neoprotestanta timp de 50 de ani ( nu “la fara frecventa” sau ”seral”, ci “la zi” ) aude in jur de 10 000 de predici. Daca am pune cap la cap timpul necesar ascultarii lor am ajunge la aproape un an si doua luni…

Dar de ce sa citim Biblia de atatea ori ? Nu e suficient sa o parcurgem o data din scoarta in scoarta si atat ? Doar noi nu suntem George Muller ca sa o citim de doua sute de ori !?…

Mai sunt si studiile biblice … Ce rost are sa le parcurgem mereu si mereu, uneori reluand subiectul ? Unii sustin ca acesta este un mod de spalare a creierelor… La ce bun atata instruire, atatea ore petrecute cu Biblia in mana, atatea slujbe in biserica ? La ce bun ? D-v ce spuneti ?

Inainte de a formula un raspuns la toate aceste intrebari, o scurta povestire ne va fi de folos. Se povesteste despre Iulius Cezar ca se purta batjocoritor fatza de supusii sai credinciosi. Adesea, el le cerea acestora sa-i arate pe Dumnezeul cel viu.

Intr-o zi, Cezar l-a chemat pe un rabin, cerandu-i acelasi lucru. Spre surprinderea imparatului, rabinul s-a invoit:

“Maine la pranz ti-L voi arata pe Dumnezeul cel viu

A doua zi, nerabdator, Cezar il intreba pe rabin: “Ei, unde este Dumnezeul tau?

“Sa iesim afara, caci de aceea am venit, ca sa ti-L arat. Acum, te rog, priveste la soare !”

“Dar nu pot sa ma uit la soare”, raspunse Cezar.

“Imparate, atunci de ce imi ceri sa ti-L arat pe Creator, cand tu nu poti privi la creatura Lui ? Slava lui Dumnezeu este infinit mai mare decat a soarelui, iar eu am vrut doar sa te crut.”

Vedeti? Multi oameni ( din nefericire si unii crestini ) isi imagineaza ca Il pot intelege si Il pot cuprinde pe Creatorul universului dintr-o singura privire fugitiva, asemenea lui Cezar. Cat de gresit intelegem Persoana, caracterul si planurile lui Dumnezeu !

Credeti ca dupa ce un om a absolvit clasa de botez a ajuns sa-L cunoasca pe Dumnezeu ? Credeti ca un om care a citit Biblia o data, de cinci ori, sau de zece ori, a devenit teolog ? Credeti ca un om care participa regulat la studiile biblice nu mai are ce invata in urmatorii o mie de ani despre adevarurile biblice ?

Desi traim timpuri de progres in ceea ce priveste stiintele si tehnologia, noi nu suntem capabili inca sa explicam lucruri elementare ale creatiunii lui Dumnezeu, cu care ne intalnim la fiecare pas. Cu toate acestea, avem pretentia ca stim totul despre Dumnezeul creatiunii.

Acum, in secolul al XXI-lea, inca nu stim ce este viata. Inca nu putem explica arhitectura unui banal fir de iarba, nici metamorfoza prin care o larva paroasa si urata se transforma intr-un fluture minunat. Inca nu stim sa explicam gravitatia, minunea deschiderii unui boboc de floare sau a cresterii unei frunze. Nu stim sa explicam ordinea desavarsita care exista intr-un stup de albine sau intr-un musuroi de furnici…

Nu stim aproape nimic din tainele creatiei lui Dumnezeu… Si totusi, in mod paradoxal, unii dintre crestini se comporta ca si cum ar cunoaste totul despre Dumnezeu.

Oare fiul cel mare isi cunostea cu adevarat tatal ? Cu siguranta ca nu ! Ceea ce este trist in experienta lui este faptul ca in toti acesti ani cand a locuit cu tatal sau, in loc sa cultive o relatie adevarata , ca dintre un fiu si un tata, bazata pe cunoastere prin comuniune, el a risipit toate ocaziile si privilegiile avute. Urmarea ? Dupa o viata traita alaturi de tatal sau, dar cu inima departe, fiul cel mare se considera nu fiu, ci rob.

Experienta aceasta nedorita poate fi si a noastra. Nici ucenicii nu au fost scutiti de ea. Dupa mai bine de trei ani petrecuti alaturi de Mantuitorul, dupa ce au auzit zeci sau sute de predici rostite de Iisus, dupa ce au fost martorii atator minuni, ei credeau ca Il cunosc suficient de bine pe Domnul.

Si totusi… Cat de departe se aflau ei de aceasta cunoastere deplina ! “De atata vreme sunt cu voi, si nu M-ai cunoscut, Filipe ?” ( Ioan 14, 9 ).

Cunoasterea lui Dumnezeu nu este o “materie” facultativa, asa cum este predarea religiei in scoala. Dimpotriva, ea este o materie eliminatorie. Cunoasterea lui Dumnezeu este esenta vietii vesnice si fara aceasta cunoastere, viata vesnica nu este posibila.

“Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu.” ( Ioan 17, 3 )

Ce putem intelege din cuvintele Mantuitorului ? Putem fi doctori in teologie, in doctrine biblice, in profetii, in diaconie sau lucrare misionara, insa daca nu-L cunoastem pe Dumnezeu cu adevarat, am pierdut totul. Nu suntem fii ai lui Dumnezeu , ci robi ai unei religii sau alteia.

Cineva ar putea obiecta: “Bine, dar dupa ce am citit de atatea ori Biblia, dupa ce am ascultat atatea sute sau mii de predici, dupa ce am facut tot ce am gasit de facut in lucrarea lui Dumnezeu, inca nu-L cunosc pe Dumnezeu ?”

Nu, nu aceasta vreau sa spun. Ceea ce trebuie sa intelegem cu totii este faptul ca aceasta cunoastere este un proces continuu, care nu trebuie sa inceteze niciodata, nici chiar in vesnicie.

Se spune ca pentru a cunoaste pe cineva trebuie sa mananci cu el un sac de sare. Un mare adevar se ascunde in aceasta intelepciune populara. Eu si sotia ne-am casatorit dupa un an de prietenie si inca unul dupa logodna. Ar fi absurd sa afirm ca ne cunosteam suficient de bine la data casatoriei. Dar pe zi ce trece, descoperim unul la altul noi lucruri ale universurilor noastre interioare necunoscute pana acum. Si tocmai in aceasta cunoastere progresiva si continua sta tot farmecul unei relatii.

Daca in relatia dintre doi oameni e nevoie de timp pentru cunoastere reciproca, de ce atunci cand este vorba de cunoasterea lui Dumnezeu, avem impresia ca am dobandit-o deja atat de repede ? Cum putem crede ca noi, niste fire de praf cosmic, cu cei cativa neuroni pe care -i mai avem buni in creierul nostru, sa avem pretentia ca Il intelegem si Il cunoastem pe deplin pe Creatorul tuturor lucrurilor ?

Viata vesnica inseamna o permanenta cunoastere a lui Dumnezeu, a planurilor sale, a gandurilor sale, a dragostei sale, a Creatiei Sale. Cine se opreste din acest proces al cunoasterii nu mai este demult fiu, ci rob in casa Tatalui ceresc.

Biblia ne atrage atentia ca necunoasterea lui Dumnezeu are consecinte din cele mai grave:

– Rautatea este prima consecinta a necunoasterii lui Dumnezeu. Despre fiii preotului Eli se spune ca erau niste oameni rai. Stiti care era cauza rautatii lor ? Cuvantul lui Dumnezeu ne spune: “Nu cunoasteau pe Dumnezeu.” ( 1 Samuel 2, 12 ). Da, acesta este un mare adevar: oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu sunt rai, din cale afara de rai…

Orbirea spirituala este o alta consecinta a necunoasterii lui Dumnezeu. Mantuitorul ne avertizeaza ca “va veni vremea cand oricine va va ucide sa creada ca va aduce o slujba lui Dumnezeu. Si se vor purta astfel cu voi pentru ca n-au cunoscut nici pe Tatal, nici pe Mine.” ( Ioan 16, 2.3 ) Este uimitor la ce orbire spirituala poate ajunge un om care s-a oprit din procesul cunoasterii lui Dumnezeu.

– Pieirea este poate cel mai teribil efect al necunoasterii lui Dumnezeu. “Poporul Meu piere din lipsa de cunostinta”, constata  cu durere Insusi Creatorul. “Fiindca ai lepadat cunostinta, si Eu te voi lepada…” ( Osea 4, 6 )

Iata de ce, nu trebuie sa consideri niciodata ca fiind un lucru de rutina sa citesti zilnic din Cuvantul lui Dumnezeu, chiar daca l-ai citit deja de 10 sau 20 de ori. In el se afla  adancimi inca nepatrunse de niciun suflet omenesc si care se cer a fi explorate. De ce n-ai fi tu acela care sa le descoperi ?

Iata de ce nu trebuie sa cedezi niciodata ispitei de a ramane acasa , in patul comod si ispititor, cand stii ca in locasul peste care este chemat Numele lui Dumnezeu se vorbeste despre El, despre planurile Sale, despre dragostea Sa.

Iata de ce nu trebuie sa faci economie atunci cand ai ocazia sa cumperi o carte care te poate ajuta sa-L cunosti mai mult pe Creator, cand noi aruncam milioane pe lucruri care trec si nu au valoare.

Toata cunostinta pe care am fi putut sa o asimilam, dar nu am asimilat-o, va fi o pierdere vesnica , chiar daca nu ne vom pierde sufletele.” ( Marturii pentru predicatori, p. 147 , ed. engl.)

De aceea, “sa cunoastem, sa cautam sa cunoastem pe Domnul”, ne indeamna Domnul prin profetul Osea . “Caci bunatate voiesc, nu jertfe, si cunostinta de Dumnezeu mai mult decat arderi de tot.” ( Osea 6, 3.6 )

Dumnezeu vrea sa tarim ca niste fii, nu ca niste robi !

Lori Balogh

This entry was posted in Diverse and tagged , . Bookmark the permalink.

One Response to „Si viata vesnica este aceasta…”

  1. Blaga Cecilia says:

    Apreciez articolele tale .Fi binecuvântat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.