Apocalipsa capitolul 8 – Cele șapte trâmbițe: Considerații generale

Apocalipsa capitolul 8 – Cele șapte trâmbițe: Considerații generale

(vers. 2‑6)

Introducere

Capitolul 8 ne introduce în cel de-al treilea mare lanț profetic al „Apocalipsei” – cele șapte trâmbițe. După seria celor șapte epistole și a celor șapte peceți, cele șapte trâmbițe vin să completeze tabloul istoriei Bisericii creștine, privită de data aceasta dintr-o altă perspectivă.

În Biblie, trâmbița este un simbol al războiului, al conflictelor și tulburărilor politice (vezi Țefania 1,16; Ieremia 4,19; 42,14; Ezechiel 7,14). De aceea, tabloul trâmbițelor ne prezintă, de-a lungul celor șapte perioade ale istoriei sale, evenimente politice ale erei creștine.

Pe parcursul timpului, au existat mai multe interpretări ale celor șapte trâmbițe. Unii comentatori, pornind de la versetul 5 în care apar scene legate de încheierea lucrării de mijlocire a Domnului Christos în Sanctuarul ceresc, au interpretat cele șapte trâmbițe ca fiind judecați ale lui Dumnezeu paralele cu cele șapte plăgi.

Cu toate acestea, cele șapte trâmbițe nu merg în paralel cu plăgile, ci cu cele două lanțuri profetice anterioare: cele șapte epistole și cele șapte peceți, vestind judecățile divine din perioada istoriei creștine. Profesorul Edwin R. Thiele afirmă următoarele despre trâmbițe:

– Trâmbița întâi vorbește despre judecățile divine căzute asupra Ierusalimului și națiunii iudaice, din cauza atitudinii lor față de Christos și urmașii Săi.

– Trâmbița a doua vorbește despre judecățile lui Dumnezeu căzute asupra Imperiului Roman de Apus.

– Trâmbița a treia descrie judecățile divine abătute asupra Bisericii lui Christos care a devenit coruptă și persecutoare.

– Trâmbița a patra aduce în atenție întunericul Evului Mediu.

– Trâmbița a cincea vorbește despre judecățile lui Dumnezeu asupra creștinismului prin răspândirea mahomedanismului în Orientul Mijlociu și Europa.

– Trâmbița a șasea aduce în prim plan flagelul puterii turcești asupra unei mari părți din Asia, Africa și Europa.

– Trâmbița a șaptea descrie dezlănțuirea pasiunilor și urii omenești care va caracteriza finalul istoriei pământului, înainte de revenirea Domnului Christos (1).

O problemă care se ridică în legătură cu trâmbițele este legată de limbajul folosit. Este el real sau simbolic? O observație utilă este aceea că Ioan folosește în „Apocalipsa” un limbaj inspirat din scrierile Vechiului Testament. Una dintre aceste scrieri este cartea profetului Ioel, o carte cu un limbaj colorat, în care întâlnim aceleași lăcuste cu dinți de leu, care apar asemenea unor oști de cai, ca și în cazul trâmbițelor. De asemenea, Ioel folosește și el simbolul trâmbiței pentru a chema poporul la pocăință (vezi Ioel 2,15‑17). În concluzie, deși conținutul celor șapte trâmbițe este legat de o realitate istorică, limbajul folosit este simbolic.

În privința interpretării trâmbițelor, există două linii mari de interpretare: una clasică, pe care o susține majoritatea comentatorilor, și o interpretare actuală, susținută de M. Maxwell, cu totul diferită de cea clasică. Ele vor fi prezentate în paralel, astfel ca cititorul să-și formeze o idee mai largă asupra conținutului celor șapte trâmbițe.

Ca și în cazul epistolelor către cele șapte biserici și al celor șapte peceți, observăm și în cazul trâmbițelor prezența cifrei șapte, cifra desăvârșirii. De fapt, pe această cifră este construită întreaga carte a Apocalipsei: șapte sfeșnice, șapte stele, șapte epistole, șapte peceți, șapte plăgi, șapte trâmbițe, șapte duhuri…

Dacă întreaga Creație a fost adusă la existență în șapte zile, noua Creație și restabilirea armoniei universale se realizează tot în șapte etape, conform Planului de Mântuire.

Perioada acoperită de cele șapte trâmbițe este aceeași cu cea la care se referă primele două lanțuri profetice, respectiv timpul de la Ioan până la revenirea în glorie a Domnului Christos. Evenimentele descrise în acest nou tablou redau duritatea luptei dintre împărăția luminii și cea a întunericului, până la biruința finală a binelui asupra răului.

Deși evenimentele descrise în cele șapte trâmbițe merg în paralel cu cele din epistole și peceți, ele nu se suprapun întotdeauna. Dacă cele șapte epistole descriu starea lăuntrică a Bisericii, iar cele șapte peceți se ocupă cu starea ei exterioară, cele șapte trâmbițe ne prezintă pedepsele divine căzute asupra persecutorilor ei. Pentru a avea o imagine completă a istoriei Bisericii lui Christos, toate cele trei tablouri (epistole, peceți și trâmbițe) trebuie privite împreună, căci ele se completează reciproc.

Limbajul folosit în cele șapte trâmbițe nu este blând. Este vorba de avertismente cât se poate de serioase, prin care Dumnezeu pare să strige la noi: „Aveți grijă încotro mergeți!” Asprimea limbajului nu este însă în contradicție cu dragostea lui Dumnezeu. Prin aceste avertismente El încearcă să determine omenirea să se pocăiască, pentru a nu avea parte de judecata finală. Din nefericire, oamenii nu se vor pocăi (vezi Apocalipsa 9,20).

Există o asemănare între lanțul profetic al celor șapte peceți și al celor șapte trâmbițe: ambele sunt întrerupte printr-un moment de respiro. Dacă între pecețile a 6-a și a 7-a este intercalată viziunea celor 144 000 și a marii gloate, și în cazul trâmbițelor există o asemenea întrerupere. Între trâmbița a 6-a și a 7-a este prezentă viziunea îngerului cu cărticica și a măsurării Templului (vezi cap.10 și 11).

În derularea epistolelor, peceților și trâmbițelor putem observa o lărgire a perspectivei din care este privită istoria. Dacă epistolele se ocupă exclusiv cu Biserica creștină, iar pecețile cu civilizația creștină apuseană, cele șapte trâmbițe aduc în prim plan toate cele trei mari religii universale care se închină Dumnezeului Bibliei: iudaismul, creștinismul și islamismul.

Comentariu

Vers.2: „Și am văzut pe cei șapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu; și li s-au dat șapte trâmbițe.”

Versetele introductive descriu o scenă care are loc în Sanctuarul ceresc, înainte ca cele șapte trâmbițe să înceapă să sune. Aceeași modalitate de introducere a unui nou lanț profetic o întâlnim și în cazul epistolelor și peceților.

Astfel, înainte ca să se dea citire epistolelor către cele șapte biserici, „Apocalipsa” ne descrie tabloul Domnului Christos aflat în Sanctuar, îmbrăcat în haine de mare preot și umblând în mijlocul celor șapte sfeșnice (vezi cap.1). De asemenea, înainte de a fi rupte cele șapte peceți, ne este prezentat un alt tablou, înfățișându-L pe Domnul Christos ca un miel care părea junghiat, stând înaintea tronului lui Dumnezeu (vezi cap.5 și 6).

În cazul trâmbițelor, înainte ca ele să sune, un alt tablou ceresc ne este zugrăvit: un înger care aduce tămâie pe altarul de aur din Sanctuarul ceresc. Același înger ia apoi din focul de pe altar și îl aruncă pe pământ, stârnind „tunete, glasuri, fulgere și un cutremur de pământ” (cap. 8,5).

„Cei șapte îngeri” – Ioan nu ne spune numele lor, însă ne precizează poziția lor înaltă în curțile cerești: ei „stau înaintea lui Dumnezeu”.

În lucrarea apocrifă „I Enoch”, ni se specifică și numele acestor șapte îngeri: „Uriel, Rafael, Raguel, Michael, Sarazuel, Gabriel și Remiel”. Însă, ca în cazul oricărei lucrări apocrife, informațiile nu sunt demne de crezare.

„Li s-au dat șapte trâmbițe” – Celor șapte îngeri le sunt date șapte trâmbițe, care în „Apocalipsa” au legătură cu evenimentele sfârșitului. Ele anunță patru mari calamități (cap. 8,7‑12), două plăgi revărsate asupra celor nepocăiți (cap. 9,1‑21) și vestea că lumea a trecut în stăpânirea Celui Atotputernic (cap.11,15).

Vers.3‑5: „Apoi a venit un alt înger care s-a oprit în fața altarului cu o cădelniță de aur. I s-a dat tămâie multă că s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinților. Apoi îngerul a luat cădelnița, a umplut-o din focul de pe altar și l-a aruncat pe pământ. Și s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere și un cutremur de pământ. Și cei șapte îngeri, care aveau cele șapte trâmbițe, s-au pregătit să sune din ele.”

„Un alt înger” – Scena premergătoare celor șapte trâmbițe este încurajatoare pentru orice creștin care are o relație cu Mântuitorul său. Ce poate fi mai mișcător decât să știm că rugăciunile noastre sunt înregistrate în cer și sunt în atenția lui Dumnezeu?

Ne-am fi așteptat poate să-L vedem pe Iisus slujind în fața altarului de aur, aducând tămâia meritelor Sale împreună cu rugăciunile sfinților. Unii comentatori susțin că acest „înger” este chiar Iisus în persoană, aducând argumentul că termenul „înger” este folosit în Biblie într-un sens mai larg decât acela de ființă creată din locurile cerești. „Înger” mai înseamnă și „sol”, „trimis”, „mesager” al lui Dumnezeu. De asemenea, Biblia face deseori referire la Domnul Iisus ca fiind un „înger” (vezi Exodul 3,1‑6; Geneza 48,16).

Alți comentatori, dimpotrivă, susțin că „îngerul” nu poate fi Iisus deoarece Ioan L-ar fi recunoscut cu siguranță, având în vedere că a fost alături de El timp de trei ani și jumătate, în timpul activități Sale publice. Maxwell, un alt comentator al „Apocalipsei”, vede aici pe îngerul altarului și focului, care apare și în capitolul 14,18.

Dar indiferent de identitatea acestui înger, mesajul „Apocalipsei” cuprins în acest pasaj este deosebit de important pentru noi: rugăciunile poporului lui Dumnezeu au o mare importanță pentru cer. Deși sunt rostite pe pământ, uneori în cele mai neplăcute împrejurări, aceste rugăciuni se regăsesc în cel mai sfânt loc din Univers, în Templul ceresc, în fața tronului lui Dumnezeu.

„I s-a dat tămâie multă” – De ce e nevoie că tămâia să însoțească aceste rugăciuni? Pentru ca rugăciunile copiilor lui Dumnezeu sunt imperfecte și ele au nevoie să fie însoțite de meritele Domnului Christos pentru a fi primite de Dumnezeu (vezi Romani 8,26.27).

„A luat cădelnița, a umplut-o din focul de pe altar” – Tabloul se schimbă brusc în momentul în care acest înger își umple cădelnița cu cărbuni aprinși pe care îi aruncă pe pământ. De data aceasta nu mai este prezentă tămâia, gestul lui fiind un simbol al judecăților lui Dumnezeu ce urmau să se reverse peste pământ odată cu cele șapte trâmbițe.

Înainte de a intra în conținutul celor șapte trâmbițe, să ne reamintim, împreună cu Jean Vuilleumier, că „viziunea celor șapte trâmbițe este cel de-al treilea cadran al marelui orologiu profetic al Apocalipsei. După cum se arată, simbolul acesta războinic, acest film nou în șapte episoade, va face să defileze prin fața noastră evenimentele politice ale erei creștine. Cele șapte trâmbițe ne fac să participăm la căderea Imperiului Roman și deschide succesiunea acestui uriaș. Prin imaginea unei serii de catastrofe cosmice, ele descriu invaziile care pun capăt, în Occident și Orient, hegemoniei celui de-al patrulea imperiu mondial (Imperiul Roman)” (2).

Lori Balogh

Referințe:

(1) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. II, p. 128

(2) – J.Vuilleumier, „Apocalipsa”, p. 77