Ilustrații despre mândrie și umilință

Ilustrații despre mândrie și umilință

Dacă plantezi umilință, vei secera măreție

O femeie îmbrăcată într-o rochie decolorată de bumbac în dungi, împreună cu soțul ei, îmbrăcat într-un costum „obosit”, au coborât din trenul de Boston și, după o scurtă călătorie, au intrat timizi, fără programare, în anticamera biroului președintelui Universității Harvard. La vederea lor, secretara putea jura că astfel de oameni crescuți parcă în pădure nu au ce căuta la Harvard, nici măcar la Cambridge.

„Am dori să stăm de vorbă cu Președintele” – spuse bărbatul pe o voce scăzută.

„E foarte ocupat” – i-a aruncat secretara peste umăr.

„Nu-i nimic” – spuse femeia -, „o să așteptăm.”

Ore în șir secretara i-a ignorat, sperând ca în final cei doi se vor plictisi și vor pleca. Dar ei nu s-au plictisit și, într-un final, secretara a decis să-l informeze pe președinte despre prezența și dorința celor doi, chiar dacă avea după aceea să regrete că a făcut-o.

„Poate, dacă o să stați de vorbă câteva minute cu ei, vor pleca” – i-a spus secretara președintelui. Președintele a oftat a exasperare și a admis să stea de vorbă câteva minute cu ei. Cineva atât de important ca el, nu avea timp de pierdut cu astfel de oameni simpli, iar prezența lor în biroul lui nu era binevenită. Președintele și-a înălțat fața cu demnitate și s-a îndreptat spre cei doi. Femeia a început:

„Am avut un fiu care a urmat cursurile Universității Harvard timp de un an. I-a plăcut așa de mult aici. A fost chiar îndrăgostit de acest loc. După un an însă a murit într-un tragic accident. Împreună cu soțul am dori să ridicăm un monument în amintirea lui aici, undeva în campus.”

Președintele nu a părut prea impresionat. El a rămas chiar șocat.

„Doamnă” – a răspuns el cu o voce destul de rece -, „noi nu putem admite să ridicăm câte o statuie pentru toți care urmează cursurile Universității Harvard și apoi mor. Dacă am face-o, locul acesta ar arăta ca un cimitir.”

„O, nu” – a explicat doamna repede. „Noi nu vrem să ridicăm o statuie, noi am vrea să sponsorizăm o clădire pentru Harvard.” Președintele a clipit din ochi. El a privit din nou la îmbrăcămintea lor veche, uzată, demodată și decolorată, apoi a spus:

„O clădire? Aveți voi ideea cât costă o clădire pentru Universitate? Am investit până acum în clădirile pe care le vedeți aici la Harvard șapte milioane și jumătate.”

Pentru o clipă femeia a rămas tăcută. Președintele jubila. Probabil auzind ceea ce el le-a spus, ei vor pleca. Doamna s-a întors spre soțul ei și i-a spus cu o voce calmă:

„Dacă atât costă să pui bazele unei Universități, de ce nu am construi propria noastră Universitate?”

Soțul ei a clipit. Fața președintelui a pălit exprimând confuzie și uimire. Doamna și domnul Stanford s-au întors și au plecat. Ei au călătorit la Palo Alto, California unde au pus bazele universității care le poartă numele, Stanford University, în memoria fiului lor despre care Universitatea Harvard nici nu i-a păsat. Este ușor să judeci caracterul cuiva după felul cum ei îi tratează pe aceia care ei cred că nu pot face nimic pentru ei.

Întâmplare adevărată de Malcom Forbes

Traducere Mihail Baciu

Povestea celor trei brazi

Erau trei brazi și fiecare dintre ei aveau visuri mărețe. Primul își dorea să ajungă un pat regal în care să doarmă cel mai important rege. Al doilea își dorea să ajungă un vapor cu care să călătorească împăratul și să fie admirat de toată lumea. Al treilea își dorea să nu fie tăiat și să rămână acolo pentru a arăta calea către cer, vroia să fie un indicator spre cer.

Într-o zi, au venit tăietorii și au tăiat primul brad. Din acest brad s-a făcut o iesle. Ieslea în care a stat Iisus. Visul bradului a fost să devină un pat regal și a devenit un pat pentru cel mai important Rege ce a existat vreodată. Înaintea Lui au venit și s-au închinat păstorii și magii.

Visul bradului s-a împlinit, dar prin smerenie și umilință. Viziunea noastră este să ajungem ceva în viață, dar Dumnezeu ne dă ceva în umilință și smerenie.

A venit și rândul celui de-al doilea brad. A fost și el tăiat și din el s-a făcut o barcă pescărească cu care mergeau ucenicii la pescuit. Dorința bradului a fost să ajungă un vapor care să-l ducă pe împărat. După o vreme Iisus a fost în barcă și de acolo le vorbea oamenilor, iar toți aceștia priveau la El și totodată la barcă. Bradul a avut ocazia să-L poarte pe Împăratul Împăraților. Visul bradului s-a împlinit, dar cu Domnul.

Din al treilea brad – cel care nu vroia să fie tăiat -, s-a făcut o cruce. Crucea pe care a fost răstignit Isus. Și crucea a arătat drumul către cer, a fost o săgeată și un indicator spre cer pentru oameni. Trei brazi, trei visuri. Domnul le-a împlinit visurile, dar în modul în care a înțeles El. Prin Iisus, au devenit ceea ce au dorit ei, dar prin smerenie.

Și noi avem visuri înalte. Prin Christo, visurile noastre pot deveni realitate. Credeți lucrul acesta? Dacă le vedem prin ochii lui Dumnezeu, ele pot deveni împlinirea noastră. El vrea pentru noi tot ceea ce e mai bun. Când vrem să ne înălțăm, să ne smerim.

Nava și farul

din „Ilustrații fierbinți” de Wayne Rice

În cea mai întunecată parte a nopții, căpitanul își conducea nava prin apele peste care se lăsase și ceață. Cu ochii concentrați la maxim, el scruta întunecimea, căutând eventualele pericole. Cele mai adânci sentimente de frică au apărut când a văzut o lumină puternică chiar în direcția sa. Părea să fie o altă navă al cărei curs prevestea o coliziune cu nava sa. Pentru a avertiza asupra potențialului dezastru, a transmis prin radio:

„Sunt căpitanul Jeremiah Smith. Vă rog să vă modificați cursul cu 10 grade Sud! Terminat!”

Spre uimirea sa, lumina ce se îndrepta spre ei nu și-a schimbat cursul. Dimpotrivă a auzit răspunsul prin radio:

„Căpitane Smith, sunt soldat Thomas Johnson. Vă rog să vă modificați imediat cursul cu 10 grade spre Nord! Terminat.”

Enervat de mesajul radiofonic, căpitanul a strigat înapoi prin radio:

„Soldat Johnson, sunt căpitanul Smith și îți ordon să schimbi imediat cursul cu 10 grade spre Sud! Terminat!”

Pentru a doua oară, lumina din față nu și-a schimbat cursul.

„Cu tot respectul, domnule căpitan Smith” – s-a auzit din nou vocea soldatului – „vă ordon eu, să vă modificați cursul cu 10 grade spre Nord. Terminat.”

Enervat și frustrat de acest marinar inconștient, care punea în pericol viețile echipajului său, căpitanul a luat din nou emițătorul:

„Soldat Johnson, aș putea să te trimit în fața tribunalului militar pentru asta! Pentru ultima dată, îți comand cu autoritatea investită mie de guvernul Statelor Unite ale Americii să îți modifici cursul cu 10 grade spre Sud! Sunt o navă de război!”

Răspunsul final transmis de către soldat a fost calm și rece: „Cu tot respectul domnule, mă văd nevoit să vă comand din nou să vă modificați cursul cu 10 grade spre Nord! Sunt Farul!”

Aplicație: Mulți dintre noi avem puțin respect față de autoritate. Ne comportăm că și cum regulile și legile pot (sau ar trebui) să fie schimbate după nevoile noastre personale. Reclamele ne împing spre „Fă cum îți place ție”. În realitate, nu putem să le avem pe toate, după bunul nostru plac. Trebuie să ne conformăm viețile după un adevăr mai înalt, o autoritate mai înaltă – Cuvântul lui Dumnezeu.

Adevărul lui Dumnezeu este asemenea unui far. Nu se schimbă doar ca să ne facă nouă pe plac. Noi suntem cei care trebuie să ne schimbăm și să ne conformăm viețile după ceea ce vrea Dumnezeu să facem.

Iisus este și El asemenea unui far. Biblia ne învață ca „Iisus Christos este același ieri, azi și în veci” (Evrei 13:8). El va fi întotdeauna aici, pentru noi. El este Cel pe care te poți bizui 100%. Noi, creștinii, trebuie să ne aliniem viețile după voia Sa. Dacă El ne spune să ne schimbăm cursul, n-avem altceva de făcut decât să ascultăm. Asta înseamnă a fi ucenic.

Vedete și slujbași

În cariera sa de jurnalist, scriitorul Filip Yancey a interogat foarte mulți oameni din toate categoriile sociale. El i-a împărțit pe cei interogați în numai două categorii: „vedete” și „slujbași”.

În categoria vedetelor i-a inclus pe sportivii ce au reușit performanțe deosebite, personalități din televiziune, actori, cântăreți și cei implicați în industria show-lui. Despre această categorie el spunea:

„Aceștia sunt oameni ce au un nume și o imagine publică ce nu se potrivește cu viața lor reală”.

După standardele acestei lumi se pot considera realizați. Sunt celebri, pozele lor sunt afișate peste tot, trăiesc în case luxoase și atât de mulți încearcă să-i imite. În realitate însă, viața lor este mizerabilă. Cei mai mulți dintre ei au probleme de familie, probleme psihice și trăiesc cele mai adânci frustrări deoarece au o viață duplicitară.”

În contrast cu viața acestor VIP-uri, Yancey a prezentat viața celor pe care i-a inclus în categoria slujbașilor: Aceștia sunt oamenii de rând, care lucrează având un program cu multe ore de muncă și un salariu mic, oameni pe care nu-i aplaudă nimeni pentru ceea ce fac.

Ei își investesc viața în lucruri ce rămân neobservate, dar care sunt indispensabile societății. Deși nu-i evidențiază nimeni, ei sunt gata pentru orice sacrificiu, riscându-și uneori chiar viața pentru a ajunge să împlinească lucrurile încredințate.

În această categorie, Yancey i-a inclus pe muncitorii cu o înaltă calificare în cele mai diverse domenii, experții în lingvistică, care și-au dedicat viața pentru a traduce Biblia în cele mai ciudate dialecte, medicii capabili de cele mai dificile intervenții și lucrătorii sociali pregătiți pentru orice sacrificiu.

Dacă cei mai mulți, privind la această categorie de oameni, îi compătimesc, urmărind modul lor de viață, Yancey a ajuns să-i admire. În comparație cu VIP-urile, în acest grup al slujitorilor, el a întâlnit oameni cu o viață de familie echilibrată, având împlinire, bucurie și satisfacție lăuntrică. Pentru el, slujbașii au ajuns să fie preferați, prezentând adevăratele modele de viață care ar trebui să fie urmate.

Cele două grăunțe

Într-o zi, un țăran ieși pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brăzdă:

„Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului și cu bezna, tânjind după o rază de soare, după lumină și căldură. Eu, frățioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.”

Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neașteptate din văzduh și a înghițit grăuntele rămas la vedere. În schimb, fratele său de sub brăzdă încolți peste puțin timp și, din micul grăunte, ieși din pământ un spic frumos și trainic. De-abia acum, lumina și căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. Cu vremea, spicul deveni copt și roada lui multă.

Astfel, speranța și smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viață, în timp ce mândria l-a costat scump pe primul. Greutățile vieții nu trebuie să ne sperie și să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferința și credința noastră și ne va răsplăti negreșit. Cu speranță și rugăciune, putem trece peste orice obstacol al vieții. Însă cei a căror inima este plină de ei înșiși, în care nu mai este loc și pentru Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranță și încredere, aceia sfârșesc, asemenea primului grăunte, în ghearele „păsării” negre – Diavolul.

„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriți le da har.”

Napoleon și Rusia

Înainte de a invada Rusia, Napoleon Bounaparte i-a spus ambasadorului rus că și-a pus în gând să distrugă acel imperiu. Ambasadorul i-a replicat cu un citat celebru:

„Omul propune, dar Dumnezeu dispune!”

„Spune-i stăpânului tău” – s-a răstit arogantul și prea plin de sine corsican -, „că de-acum eu propun și tot eu sunt cel care dispune!”

Cuvintele acestea au fost o provocare obraznică la adresa lui Dumnezeu și Cel Atotputernic nu a ezitat să o ia în considerație. Dumnezeu nu S-a ostenit să Se ridice de pe tronul Său din slavă, ci și-a trimis unul dintre plăpânzii și firavii supuși să dea piept cu arțăgosul Napoleon: fulgul de zăpadă. Corsicanul a năvălit cuceritor pe străzile pustii ale Moscovei, dar după retragerea sa tragică, grosul trupelor sale au rămas înghețate în tundra troienită. Autoritățile rusești aveau să contabilizeze prețul plătit de Napoleon: 213.516 trupuri de francezi morți de frig și mizerie și 95.816 cadavre de cai morți.

Strategie reușită

Când regele brazilian, Pedro, a vrut să construiască primul spital public, nimeni nu a răspuns apelului făcut pentru a dona bani. Atunci regele a recurs la următoarea strategie. A făcut un anunț provocator:

„Cine va da un milion de pesos va primi titlul de duce, cine va da o jumătate de milion de pesos va primi titlul de conte, iar cine va dona 100.000 de pesos va primi titlul de baron.”

În câteva zile s-au strâns banii pentru realizarea proiectului. La dezvelirea plăcii comemorative, oamenii au putut citi următoarea inscripție:

„Acest spital a fost ridicat pentru cei suferinzi din prostia și mândria omenească.”

Rabinul

Se povestește despre un rabin numit Iosif, că într-o după amiază de Sabat și-a schimbat hainele sale simple să meargă la plimbare. A ales un costum nou, de firmă, pantofi de lac, pălărie și un baston sculptat cu incrustații de aur. Plin de mândrie și mulțumire de sine, neatent a ieșit pe stradă și l-a lovit o mașină care trecea în grabă… I-a zdrobit oasele și i-a rupt hainele. Era plin de sânge. Gemând de durere și-a adus aminte de Dumnezeu:

„Doamne de ce m-ai părăsit…? Toți trec pe lângă mine de parcă nu m-ar cunoaște… De ce-ai trimis mașina să mă lovească?”

„Îmi pare rău, Iosif” – i-a răspuns Dumnezeu -, „”dar drept să-ți spun nici Eu nu te-am recunoscut…”

Atunci când vrei să pari cine nu ești, mândria te duce acolo de unde nu mai poți să te întorci uneori.

„Nu te socoti singur înțelept” (Proverbe 3:7)

Balzac trecea, mai mult din pricina reclamei pe care și-o făcea singur, drept un mare specialist în grafologie. O doamnă îi aduse într-o zi o foaie îngălbenită de hârtie, pe care era așternut – zicea ea -, scrisul unui băiat. Îl rugă să-și spună părerea despre cel căruia urma să-i examineze scrisul. Balzac privi cu atenția hârtia, apoi întrebă:

„Dumneavoastră sunteți mama acestui tânăr?”

„Nu, bineînțeles!”

„În cazul acesta vă voi spune adevărul și vă rog să nu vă supărați. După părerea mea – și vă asigur că e părerea unui bun cunoscător -, băiatul e cu totul lipsit de inteligență și înclinat către nimicuri. Într-un cuvânt: n-o să se aleagă mare lucru de capul lui.”

Doamna izbucni în râs:

„Dar ce e de râs în asta?” – întrebă Balzac nedumerit.

„Domnule” – îi zise femeia printre hohote -, „foaia pe care o aveți în mână v-a aparținut cu mulți ani în urmă. O întâmplare a făcut să-mi parvină una dintre primele dumneavoastră încercări literare…”

Uniforma

O povestire fascinantă a circulat în zilele care au urmat după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Odată ce s-a auzit că Hitler este mort, cel care a ajuns să fie ținta serviciilor secrete ale Aliaților a fost comandantul Gestapoului: Heinrich Himmler.

După căderea Germaniei, el și doi dintre subordonații săi au făcut tot ceea ce le-a stat în putință să-și schimbe identitatea. Ei s-au deghizat în membri ai poliției germane. Deghizarea lui Himmler era destul de reușită: El și-a ras mustața și purta ochelari negri.

Având un orgoliu deosebit pentru hainele militare, n-a vrut să accepte haine civile. De aceea, a ales să poarte uniforma unui sergent de poliție. Himmler n-a știut însă că Serviciile Secrete ale Aliaților au primit ordin să aresteze toți polițiștii începând cu gradul de sergent. Putea să scape, dar a fost prins pentru că n-a vrut să se coboare la statutul unui civil!

Culegere de Lori Balogh