Ilustrații despre mulțumire și recunoștință
Gândire pozitivă
Sunt recunoscător / recunoscătoare:
Soției / soțului care sforăie toată noaptea, pentru că doarme acasă cu mine și nu cu altcineva.
Fiicei mele adolescente care se plânge că trebuie să spele vasele, pentru că înseamnă că este acasă și nu pe străzi.
Impozitelor pe care le plătesc, pentru că înseamnă că sunt angajat.
Murdăriei de curățat după o petrecere, pentru că înseamnă că am fost înconjurat de prieteni.
Hainelor care sunt puțin cam strâmte, pentru că înseamnă că am destul de mâncare.
Umbrei mele care mă însoțește la muncă, pentru că înseamnă că sunt afară la lumina soarelui.
Podelei care trebuie ștearsă și ferestrelor care trebuiesc spălate, pentru că înseamnă că am o locuință.
Tuturor nemulțumirilor la adresa guvernului pe care le aud, pentru că înseamnă că avem libertatea cuvântului.
Locului de parcare pe care îl găsesc tocmai la capătul parcării, pentru că înseamnă că pot să merg și că am fost binecuvântat cu un mijloc de transport.
Zgomotului pe care trebuie să-l suport de la vecini, pentru că înseamnă că pot auzi.
Grămezii de rufe de spălat și călcat, pentru că înseamnă că am haine de îmbrăcat.
Oboselii și durerilor musculare la sfârșitul unei zile, pentru că înseamnă că am fost capabil să muncesc din greu.
Soneriei care mă trezește în zorii zilei, pentru că înseamnă că sunt viu.
O zi frumoasă și încercați să gândiți pozitiv! Doar avem atâtea daruri pe care le uităm, din păcate!
Trilurile privighetorii
Odată, C. H. Spurgeon a plecat în concediu într-o localitate din Anglia, unde se spunea că sunt multe privighetori. Când a ajuns acolo, era o vreme rece, posomorâtă și începuse să plouă. El a fost puțin decepționat, se gândea că pe o așa vreme urâtă nu va auzi glasul privighetorilor. Dar abia a început să-și desfacă bagajul și nu departe de fereastra hotelului a auzit trilurile privighetorii. El s-a dus ușor la fereastră și a văzut-o pe un tufiș de spini.
Afară în ploaie, pe o vreme întunecată, ea se desfăta cu cântecul ei minunat. Atunci Spurgeon și-a luat carnetul său și a scris:
„Nu mă aștept să aud un cântec mai dulce, mai măreț, până ce voi ajunge sus să aud cântecul minunat al îngerilor în glorie”.
Într-o zi nefavorabilă, din vârful spinilor, privighetoarea înalță cea mai frumoasă cântare Creatorului. Spurgeon, care era suferind, n-a uitat niciodată lecția aceasta. În Psalmul 34:1 e scris: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme, lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.”
Dinte pentru dinte
Un medic stomatolog din America avea mari necazuri, pricinuite de niște copii golani din vecinătatea cabinetului său. Îi spărgeau geamurile, îi stricau gardul, îi zgâriau mașina… Într-o zi, la cabinetul sau vine o femeie simplă cu un băiat ce suferea mult din cauza unui dinte stricat. Femeia nu avea însă bani, căci era foarte săracă.
„Femeie, eu sunt doctor, și când cineva suferă, eu sunt dator să-l ajut, fie că are bani, fie că nu are.”
L-a tratat pe băiat fără bani, și cei doi au plecat. Din ziua aceea doctorul nu a mai avut nicio problemă cu golanii, dimpotrivă. Vedea că cineva îi făcea curățenie în curte, îi spăla mașina, iar golanii au dispărut.
Într-o zi îl recunoaște pe cel căruia îi tratase dintele gratis și îl întreabă de ce face toate acestea pentru el. Băiatul îi răspunde că el auzise cândva o poruncă biblică: „dinte pentru dinte”. Și-a adus aminte de această poruncă atunci când medicul i-a tratat dintele bolnav și s-a gândit să facă și el ceva pentru doctorul care l-a ajutat. Așa a înțeles el porunca „dinte pentru dinte.”
Omul trist
A fost odată un băiat care locuia într-o casă mare, pe un deal. Lui îi plăceau câinii și caii, mașinile sport și muzica. Printre activitățile sale preferate se numărau înotul, fotbalul și cățăratul în copaci. Lui îi plăcea să admire fetele drăguțe. În afară de faptul că trebuia să strângă în urma lui, viața lui era plăcută. Într-o zi băiatul i-a zis lui Dumnezeu:
„M-am tot gândit și acum știu ce-mi doresc să am, atunci când voi fi mare!”
„Ce?” – l-a întrebat Dumnezeu.
„Vreau să locuiesc într-o casă spațioasă la țară cu o terasă mare în față, o grădină frumoasă în spate și doi câini Saint Bernard. Vreau să mă căsătoresc cu o fată înaltă și foarte frumoasă, care are părul lung și brunet, ochi albăstrii, care știe să cânte la chitară și are o voce frumoasă de sopran.
Vreau să am trei băieți viguroși cu care să joc fotbal. Când se vor face mari, vreau ca unul să devină un mare om de știință, unul să fie senator, iar cel mai tânăr să fie cel mai bun atacant din echipa națională de fotbal.
Mai vreau să devin un aventurier care cutreieră vastele oceane ale lumii, care escaladează munți înalți și salvează oamenii aflați în pericol. Vreau să conduc un Ferrari roșu și să nu trebuiască să strâng niciodată lucrurile în urma mea.”
„Nu ai gusturi rele” – I-a zis Dumnezeu. „Vreau ca tu să fii fericit.”
Într-o zi, jucând fotbal, băiatul s-a lovit la un genunchi. După acest eveniment, n-a mai putut să urce pe munți și nici măcar în copaci. Astfel, el a studia marketing-ul și și-a făcut o firmă de comercializare a aparaturii medicale.
S-a căsătorit cu o fată care era foarte frumoasă, foarte amabilă și care avea părul lung și negru. Dar ea era mică de statură, nu înaltă, și avea ochi căprui, nu albăstrii. Ea nu știa să cânte la chitară și nici măcar din gură, dar știa să pregătească meniuri gustoase, asezonate cu mirodenii exotice și picta foarte frumos tot felul de păsări.
Datorită serviciului său, trăia într-un oraș mare, la unul din ultimele etaje ale unui bloc foarte înalt cu vedere spre oceanul albastru. De acolo de sus seara se putea admira panorama luminoasă a orașului. Nu avea destul spațiu în apartamentul sau pentru doi câini Saint Bernard, dar avea o pisică siameză.
El avea și trei copii, toate fete, dar care erau foarte frumoase. Cea mai mică era într-un scaun cu rotile, dar era cea mai drăguță. Cele trei fete își iubeau foarte mult tatăl. Ele nu jucau fotbal cu el, dar uneori toți mergeau împreună în parc unde jucau volei, cu excepția celei mai tinere care stătea sub un copac cântând la chitară și cu vocea cântece emoționante.
El câștiga destui bani ca să-și permită o viață confortabilă, dar nu a avut un Ferrari roșu. Uneori trebuia să strângă lucrurile în urma sa și chiar în urma altora. La urma urmei avea trei fete… După multă vreme, într-o dimineață, după ce s-a trezit din somn, și-a adus aminte de visul său.
„Sunt foarte trist…” – i-a mărturisit el celui mai bun prieten al său.
„De ce?” – l-a întrebat prietenul său.
„Pentru că odată am visat să mă căsătoresc cu o fată înaltă cu părul lung și negru, cu ochi albăstrii și care să știe să cânte frumos la chitară și cu vocea. Soția mea nu poate cânta nici din voce și nici la chitară. Are ochi căprui și nu-i înaltă.”
„Soția ta este frumoasă și foarte amabilă” – i-a zis prietenul său. „Ea pictează minunat și gătește de asemenea foarte bine.”
Dar omul nu îl asculta deloc pe prietenul său.
„Sunt foarte trist…” – i-a zis omul într-o zi soției sale.
„De ce?” – l-a întrebat soția lui.
„Pentru că odată am visat să trăiesc într-o casă spațioasă la țară, cu o terasă mare, o grădină frumoasă în spate și doi câini Saint Bernard. În loc să am toate acestea, astăzi locuiesc într-un apartament la etajul 47!”
„Apartamentul nostru este confortabil, iar de pe canapea putem vedea oceanul” – i-a răspuns soția. „Noi avem dragoste, voie bună, tablouri cu păsări și o pisică siameză, pentru a nu mai aminti și pe cele trei fete frumoase ale noastre.”
Dar omul nu o ascultă deloc pe soția lui.
„Sunt foarte trist …” – I-a spus omul doctorului său.
„De ce?” – l-a întrebat doctorul.
„Pentru că odată am visat să devin un mare explorator și să salvez oamenii aflați în pericol. În schimb, sunt un om de afaceri chel și cu un genunchi bolnav.”
„Dar aparatura medicală pe care dvs. o vindeți a salvat multe vieți” – i-a zis medicul.
Dar omul parcă nici nu-l auzea. Așa că medicul l-a taxat cu 110 dolari pentru ședința de psihoterapie și l-a trimis acasă.
„Sunt foarte trist” – i-a zis omul contabilului său.
„De ce?” – l-a întrebat contabilul.
„Pentru că odată am visat să conduc un Ferrari roșu și să nu strâng lucrurile în urma mea. În schimb, merg cu mijloacele de transport în comun și trebuie mereu să fac ordine după mine, și uneori chiar și după alții.”
„Dar purtați costume scumpe, mâncați la restaurante bune și ați făcut turul Europei” – I-a zis contabilul.
Însă omul nu-l asculta pe contabilul său. Acesta l-a taxat cu 100 dolari. Și el visa la un Ferrari roșu.
„Sunt foarte trist…” – i-a zis omul pastorului său.
„De ce?” – l-a întrebat pastorul.
„Pentru că odată am visat să am trei fii care să devină unul un mare om de știință, altul un politician, și al treilea sportiv. În schimb, eu am trei fete, iar cea mai mai mică nu poate nici măcar să meargă.”
„Dar fetele tale sunt frumoase și inteligente” – i-a zis pastorul. „Ele te iubesc foarte mult și au toate cariere frumoase: una este asistentă medicală, una este artistă și cea mai tânăra preda muzica la copii.”
Dar omul nu vroia să asculte. El era atât de trist încât s-a îmbolnăvit grav.
A fost internat în spital, într-un salon unde se afla înconjurat de câteva asistente medicale. Corpul său era conectat prin mai multe tuburi și fire de aparate medicale sofisticate pe care el le vânduse cândva spitalului aceluia.
Era teribil de trist. Familia sa, prietenii săi și pastorul s-au strâns în jurul patului său. Și ei erau foarte triști. Doar medicul și contabilul sau au rămas fericiți. Apoi, într-o noapte, când toată lumea cu excepția asistentelor se dusese acasă, omul i-a zis lui Dumnezeu:
„Îți aduci aminte că atunci când eram tânăr Ți-am spus care sunt lucrurile pe care mi le doresc în viață?”
„Era un vis frumos” – i-a zis Dumnezeu.
„De ce nu mi-ai dat acele lucruri?” – l-a întrebat omul.
„Aș fi putut” – i-a zis Dumnezeu. „Dar eu am vrut să te surprind cu lucruri pe care nu le-ai visat. Presupun că ai observat ce ți-am dat: o soție amabilă și frumoasă, o afacere prosperă, o locuință confortabilă, trei fete drăguțe – unul dintre cele mai bune pachete pe care le-am pregătit.”
„Da” – L-a întrerupt omul -, dar eu am crezut că Tu îmi vei da ceea ce eu îmi doream.”
„Și Eu am crezut că tu îmi vei da ceea ce Eu mi-am dorit” – a zis Dumnezeu.
„Ce Ți-ai dorit?” – l-a întrebat omul. El niciodată nu se gândise că și Dumnezeu s-ar putea să-Și dorească ceva.
„Eu am dorit să te fac fericit cu lucrurile pe care ți le-am dat” – a zis Dumnezeu.
Omul a rămas în întuneric toată noaptea reflectând. În final, el s-a hotărât să viseze un vis nou, unul pe care ar fi vrut să-l fi visat de la început. Și omul s-a însănătoșit și a trăit fericit la etajul 47, bucurându-se de vocile plăcute ale copiilor săi, de ochii de un căprui profund ai soției sale și de picturile ei frumoase cu păsări. Ziua privea oceanul, iar noaptea privea mulțumit luminile orașului care se aprindeau una câte una.
Recunoștința
Mathew Henry, un autor de comentarii biblice, a fost odată tâlhărit. După aceea, el a scris în jurnalul său:
„Sunt recunoscător, în primul rând, că nu am mai fost tâlhărit niciodată; în al doilea rând, pentru că mi-au luat doar portofelul și nu viața; în al treilea rând, pentru că, deși mi-au luat tot, nu mi-au luat prea mult și, în al patrulea rând, pentru că eu am fost cel furat și nu cel ce fura”.
Concluzia? Dacă am aduna toate motivele de recunoștință, nu am mai avea timp să ne plângem. Putem găsi motive de recunoștință în cele mai neplăcute evenimente ale vieții. Chiar dacă acum aceste evenimente sunt învăluite într-o nebuloasă iar noi nu putem întrevedea binecuvântarea în ele, va veni o zi în care Dumnezeu va da la o parte vălul și vom înțelege că El a condus totul spre binele și mântuirea noastră.
Mitsubishi
La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, când oamenii au înțeles soarta evreilor, în Lituania ambasadorul Japoniei era un om integru, care nu admitea crimele naziștilor. El a avut grijă de evreii din Europa, acordându-le viza de intrare în Japonia, de unde puteau pleca oriunde doreau. Astfel a salvat două mii de evrei.
Când au aflat naziștii, au ordonat Japoniei, care le era aliată, să îl destituie pe ambasadorul nedisciplinat. Până la termenul de părăsire a funcției mai erau două săptămâni, timp în care s-a lucrat zi și noapte la editarea vizelor, ba chiar au fost luate că ajutoare și echipe suplimentare de lucru. În felul acesta au fost salvați încă mulți evrei.
Aceasta era o faptă de mare curaj. Înainte de plecarea ambasadorului, a venit o delegație de la Templul din Vilnius pentru a-i mulțumi.
„Pentru faptele tale de bine pentru poporul evreu, vei fi pomenit veșnic și noi ne vom ruga ca Cel de Sus să te binecuvânteze și să-ți răsplătească ție și urmașilor tăi.”
Bunul ambasador s-a întors în Japonia și, spre surprinderea lui, nu a fost pedepsit, ci doar
concediat și pensia anulată. Pentru a-și ocroti familia, a deschis un mic atelier de reparații de mașini. Acest atelier se numea Mitsubishi.
Mâini în rugăciune
În secolul al XV-lea, o familie săracă era binecuvântată cu 18 copii. În ciuda condiției lor nevoiașe, doi dintre copii erau extrem de talentați. Însă numai unul dintre ei putea merge la studii. Prin urmare, cei doi stabilesc un pact: vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină pentru a plăti studiile de pictură ale celuilalt.
Albrecht Durer, după patru ani remarcabili, reîntors în familie, s-a ridicat în capul mesei pentru a ține un toast. Cuvintele de încheiere au fost:
„Și acum, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poți duce să-ți urmezi visul și eu voi avea grijă de tine.”
Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei, unde stătea fratele lui, care, printre lacrimi, ținându-și mâinile aproape de obrazul drept, a spus blând:
„Nu, frate, nu pot să merg… Uite ce au făcut cei patru ani de muncă în mină mâinilor mele! Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puțin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită, care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă, încât nu pot nici măcar să țin paharul pentru a toasta cu tine… cu atât mai puțin să fac linii delicate pe pânză cu pensula sau creionul. Nu, frate, pentru mine e prea târziu…”
Într-o zi, Albrecht i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele și degetele subțiri, îndreptate spre cer. „Mâini în rugăciune”, acest tribut al iubirii, ne amintește că nimeni, absolut nimeni, nu reușește singur în viață. Privind realizările celor doi, care dintre ei este „mai mare”?
Colierul
Bijutierul stătea la biroul său, privind strada prin vitrina elegantului său magazin, când o fetiță intră hotărâtă și arătă cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre.
„E un cadou pentru sora mea. Puteți să mi-l împachetați frumos?”
Patronul magazinului o fixă din priviri pe micuța clientă și o întrebă:
„Câți bani ai?”
Fără să pregete, ridicându-se pe vârfuri, fetița puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise și o goli. Căzură câteva bancnote de mică valoare, un pumn de monede, câteva scoici și niște figurine.
„Ajung?” – întrebă ea cu mândrie. „Vreau să-l iau pentru sora mea mai mare. De când mama nu mai este, ea e cea care-i ține locul și niciodată nu are nici măcar o clipă pentru ea. Astăzi este ziua ei și sunt sigură că o voi face foarte fericită cu acest cadou!”
Omul se duse în spatele magazinului și reveni cu o hârtie de ambalat nemaipomenit de frumoasă și împachetă cutia.
„Ia-o” – îi spuse feritei, „și du-o cu grijă!”
Aceasta plecă foarte mândră, strângând la piept prețiosul pachet. După o oră, în bijuterie intră o tânără cu părul de culoarea mierii și cu niște ochi albaștri minunați. Puse cu hotărâre pe tejghea pachetul pe care bijutierul îl aranjase cu atâta grijă și spuse:
„Colierul acesta a fost cumpărat de aici?”
„Da, domnișoară.”
„Și cât a costat?”
„Prețurile din acest magazin sunt confidențiale, nu ne privesc decât pe mine și pe client.”
„Dar sora mea avea doar câțiva bănuți. N-ar fi putut cumpăra niciodată un colier ca acesta.”
Bijutierul luă cutia cu prețiosul colier, o închise, refăcu cu grijă ambalajul cadoului și-l înapoie fetei.
„Sora dumneavoastră a plătit prețul cel mai mare pe care-l putea plăti cineva: a dat tot ce avea!”
Culegere de Lori Balogh
