Apocalipsa capitolul 10 – Îngerul cu cărticica

Apocalipsa capitolul 10 – Îngerul cu cărticica

Introducere

Între trâmbițele a 6-a și a 7-a sunt descrise două viziuni: îngerul cu cărticica (cap.10) și cei doi martori (cap.11,1‑14). Deoarece încheierea celui de-al doilea „vai” (trâmbița a 6-a) se face abia în cap.11,14, iar cea de-a 7-a trâmbiță răsună în versetul 15, capitolele 10 și 11 până la versetul 14 reprezintă o intercalare între trâmbițele a 6-a și a 7-a. Evenimentele descrise în aceste două capitole aparțin trâmbiței a 6-a.

După cum desfășurarea celor șapte sigilii este întreruptă în capitolul 7, în același mod desfășurarea celor șapte trâmbițe este întreruptă în capitolele 10 și 11. Aceste interludii au un scop precis: acela de a aduce speranță și lumină copiilor lui Dumnezeu care trăiesc într-o lume plină de violență, suferință și moarte.

Printre nenumărate judecați și pedepse, Dumnezeu are grijă să întrerupă din când în când șirul descoperirilor profetice, înfățișând scene pline de lumină și încurajare pentru Biserica Sa de pe pământ, aflată încă în lupta împotriva forțelor răului.

Între al 6-lea și al 7-lea sigiliu ne este prezentată o astfel de scenă luminoasă (cap.7), prin care suntem asigurați că cel care deține controlul asupra celor „patru vânturi” este Dumnezeul Creator. Scena sigilării celor 144 000, și apoi a marii mulțimi aflată în fața tronului lui Dumnezeu, este o încurajare pentru orice credincios angrenat în marea lupta dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și Satana.

Scene asemănătoare sunt prezentate și între ultimele două trâmbițe, în capitolele 10 și 11. Capitolul 10 ne aduce asigurarea că „în zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbița lui se va sfârși taina lui Dumnezeu” (vers.7) iar Evanghelia va birui, oricâte eforturi ar depune Satana și aliații lui pentru a se opune planurilor lui Dumnezeu.

Capitolul 11 ne asigură și el că, în ciuda opoziției față de el, Cuvântul lui Dumnezeu va birui în final, aducând rodul așteptat de cerul întreg. În cele două viziuni intercalate distincte (îngerul cu cărticica și cei doi martori) este prezentată Biserica cu rolul, destinul și misiunea ei în lume, în perioada finală a Planului de Mântuire.

Comentarii

Vers.1: „Apoi am văzut un alt înger puternic care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; fața lui era ca soarele și picioarele lui erau ca niște stâlpi de foc.”

În „Apocalipsa” este remarcată prezența îngerilor care au misiunea de a transmite mesaje ale cerului. De șase ori apar îngeri cu o astfel de misiune în cuprinsul cărții.

„Un alt înger puternic” – Din modul de exprimare al lui Ioan înțelegem că el făcea deosebire între acest înger puternic din capitolul 10 și ceilalți îngeri care apar în viziunile apocaliptice: îngerii care țin cele patru vânturi (vezi cap.7,1), îngerii care sună din cele șapte trâmbițe (vezi cap.8,2), îngerul de la altar (vezi cap.8,3) sau îngerii de la râul Eufrat (vezi cap.9,14).

Descrierea îngerului din capitolul 10 este mult mai glorioasă decât a celorlalți mesageri prezenți pe paginile „Apocalipsei”. El se aseamănă mult cu cel descris în Apocalipsa 14,6.7, având câteva puncte comune:

– Amândoi vestesc o solie deosebit de importantă.

– Solia lor este rostită cu glas tare.

– Fiecare dintre ei precizează un anumit timp: unul jură că nu va mai fi timp, iar al doilea anunță că a sosit ceasul judecății.

– Amândoi folosesc același limbaj când se referă la Dumnezeu.

De asemenea, este de remarcat asemănarea izbitoare dintre descrierea acestui înger și cea făcută de Ioan Domnului Christos în primul capitol al „Apocalipsei”. Această asemănare ne face să tragem concluzia că îngerul din capitolul 10 Îl reprezintă pe Domnul Iisus Christos în persoană.

Evangheliile ne relatează scena schimbării la față a Mântuitorului, când fața lui Iisus „strălucea ca soarele” (vezi Matei 17,2). De asemenea, profetul Maleahi Îl numește pe Mesia „Îngerul Legământului” (vezi Maleahi 3,1).

În scrierile autoarei Ellen G. White, acest înger puternic este de asemenea identificat cu Persoana Domnului Iisus Christos: „Îngerul cel puternic care l-a instruit pe Ioan nu era altcineva decât Iisus Christos. Faptul că stă cu piciorul drept pe mare, iar cu cel stâng pe pământ, arată rolul pe care Îl are în scenele finale ale marii lupte cu Satana. Această poziție denotă puterea și autoritatea Sa supremă asupra întregului pământ” (1).

„Învăluit într-un nor” – Norul simbolizează prezența divină (vezi Fapte 1,9; Apocalipsa 1,7; 14,14; Psalmul 104,3; 1 Tesaloniceni 4,17; Exodul 14,19.20). Deși Dumnezeu se descoperă omului în măsura în care acesta suportă prezența Sa, El rămâne totuși învăluit în taină (vezi Psalmul 97,2; 1 Împărați 8,12).

Uriah Smith consideră ca norul simbolizează decepțiile prin care aveau să treacă credincioșii acestei solii, însă nu trebuie să pierdem din vedere că descrierea din cap.10,1 este a solului, nicidecum a soliei.

„Deasupra capului lui era curcubeul” – Curcubeul este un simbol al legământului lui Dumnezeu cu omul, oferind asigurarea că El își va împlini întotdeauna promisiunile. El ne amintește de Potop și de făgăduința făcută lui Noe că pământul nu va mai fi nimicit în acest fel (vezi Geneza 9,12‑17). Curcubeul care îl însoțește pe îngerul cel puternic din capitolul 10 reprezintă asigurarea că nu va mai veni peste pământ nicio nenorocire ca cele precedente, atâta timp cât va fi vestită solia despre revenirea Domnului Christos.

„Fața lui era ca soarele” – Comparația folosită de Ioan vorbește despre slava divină, precum și de bucuria produsă de descoperirile făcute de Dumnezeu.

„Picioarele lui erau ca niște stâlpi de foc” – Există o asemănare izbitoare între acest detaliu al descrierii îngerului puternic din capitolul 10 și descrierea Fiului lui Dumnezeu din capitolul 1,15, care este văzut având picioarele „ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor.”

Toate elementele cuprinse în descrierea îngerului puternic din capitolul 10 pot fi regăsite în capitolele precedente:

– Iisus va veni pe norii cerului (cap. 1,7).

– Un curcubeu înconjoară scaunul de domnie (cap. 4,3).

– Fața Fiului lui Dumnezeu strălucește ca soarele (cap. 1,16).

– Picioarele Lui sunt ca arama aprinsă (cap.1,15).

De asemenea, aceleași simboluri pot fi regăsite și în alte părți ale Scripturii:

– Simbolul norului apare și în viziunea lui Daniel cu privire la revenirea Domnului Christos. Aici, Fiul omului este înfățișat venind pe norii cerului (vezi Daniel 7,13). De asemenea, vorbindu-le ucenicilor despre acest glorios eveniment, Mântuitorul îi asigură că „Îl vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului” (vezi Matei 24,30). În istoria Exodului poporului evreu, stâlpul de nor și de foc, care îi călăuzea pe israeliți, vorbește și el despre prezența lui Dumnezeu (vezi Exodul 13,14).

– Curcubeul apare în viziunea lui Ezechiel unde este văzut înconjurând tronul lui Dumnezeu (vezi Ezechiel 1,28).

În 1 Corinteni 10,1‑4, apostolul Pavel afirmă clar că „îngerul” care l-a condus pe Israel spre Canaan a fost Însuși Iisus Christos, fapt care ne întărește convingerea că îngerul cel puternic din Apocalipsa cap.10 Îl reprezintă pe El.

Contrar acestei opinii, unii comentatori susțin că îngerul din capitolul 10 nu Îl poate reprezenta pe Domnul Christos din următoarele motive:

– În „Apocalipsa”, îngerii sunt întotdeauna îngeri, adică ființe cerești create

– Faptul că acest înger puternic jură pe Cel ce este viu în vecii vecilor (vezi cap. 10,6) arată că el este o ființă creată, nu o persoană divină.

– Acest înger nu primește onoruri și nu i se aduce închinare. (1)

Vers.2: ” În mână ținea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare și piciorul stâng pe pământ.”

„Cărticica deschisă” din mâna îngerului este cartea profetului Daniel. Această carte mică prin dimensiunile ei, dar mare prin importanța conținutului său, fusese sigilată, „închisă”, la data la care a fost scrisă. La vremea sfârșitului însă, cartea lui Daniel urma să fie desigilată, deschisă, adică urma să fie studiată cu atenție și înțeleasă de oameni: „Tu, însă, Daniele, ține ascunse aceste cuvinte și pecetluiește cartea până la vremea sfârșitului. Atunci mulți o vor citi și cunoștința va crește” (Daniel 12,4).

La sfârșitul trâmbiței a 6-a, după anul 1840, odată cu intrarea omenirii în perioada de timp numită în Scripturi „vremea sfârșitului”, profețiile din cartea lui Daniel au început să fie cercetate și înțelese. O atenție deosebită a fost acordată acelor profeții referitoare la perioadele de timp profetic, respectiv la cele 2300 de zile și nopți și cele șaptezeci de săptămâni (vezi Daniel 8,14; 9,24‑27). Cercetarea cărții lui Daniel și înțelegerea profețiilor ei echivalează cu deschiderea cărții la vremea sfârșitului. Singura concluzie logică ce se impune este aceea că îngerul cel puternic din capitolul 10 ține în mâna sa cartea lui Daniel (cărticica deschisă).

Niciun verset din Scriptură nu ne vorbește despre închiderea și pecetluirea vreunei cărți decât cel din Daniel 12,4; și niciun verset din Scriptură nu ne vorbește despre deschiderea unei cărți ca cel din Apocalipsa 10,2.

Făcând o paralelă între Daniel cap.12 și Apocalipsa cap.10, observăm că Daniel și Ioan au văzut una și aceeași persoană: Domnul Iisus Christos. „Omul” văzut de Daniel stătea „deasupra apelor râului”, în timp ce „îngerul” din Apocalipsa 10 stătea cu piciorul drept pe mare și cu cel stâng pe pământ. „Omul” din viziunea lui Daniel jură „pe Cel ce trăiește veșnic”, în timp ce „îngerul” din „Apocalipsa” jură „pe Cel ce trăiește în vecii vecilor”.

În concluzie, „cărticica” deschisă din mâna îngerului este cartea lui Daniel.

„A pus piciorul drept pe mare și piciorul stâng pe pământ.” – Este un simbol al universalității soliei îngerului. Această solie trebuia vestită în toată lumea, la toate popoarele și limbile pământului.

Istoria mișcărilor religioase ne arată că în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la sfârșitul perioadei la care se referă trâmbița a 6-a, atât în Europa, cât și în America, a avut loc o puternică trezire religioasă ca urmare a interesului crescut față de profețiile din „Daniel” și „Apocalipsa” referitoare la timpul sfârșitului.

În această perioadă apar numeroase scrieri și studii privitoare la apropiata revenire a Domnului Christos: Thomas Newton, episcop de Bristol, Eduard Irving, Elliot, Keith (în Germania, Elveția, Franța și Olanda), Bengel, Gaussen, Lacunza (în America de Sud) …

Predicatorii care încep să vestească apropierea mărețului eveniment sunt tot mai numeroși. Astfel, Josef Wolf predică, între 1821 și 1825, despre apropiata revenire a lui Iisus în Grecia, Tibet, Arabia, Hindustan, Palestina și Persia. Eduard Irving, pastor prezbiterian, predică în Anglia și Scoția în fața unui auditoriu care se ridică de la 6 000 la 12 000 de oameni. Bătrânul fermier și căpitan de infanterie William Miller, în urma unei cercetări personale a Bibliei, ajunge la aceeași concluzie, predicând pe tot cuprinsul Americii despre revenirea lui Iisus.

El este secondat de dr. Litch în Philadelphia, de Joseph Bates, fost căpitan de cursă lungă, precum și de pastorii Charles Fitch și Josua Himes din Boston. În Scandinavia, predicarea fiind interzisă adulților, copii între zece și patrusprezece ani, folosindu-se de mese drept tribune, predică despre același măreț eveniment al revenirii lui Christos. Sute de pastori au aderat la marea mișcare adventă și sute de publicații au fost tipărite săptămânal. În acest timp, circa 1500 de predicatori s-au unit pentru a proclama solia adventă.

Acești predicatori de la începutul secolului al XIX-lea au înțeles că perioadele profetice de 1260 și 1290 de ani din cartea lui Daniel se terminau în 1798, iar cele de 1335 și 2300 de ani se terminau în 1844 (vezi Daniel 8,14; 12,11.12). Ultimul și cel mai lung timp profetic, cel de 2300 de ani, se încheia în 1844 când, potrivit convingerii acestor cercetători ai profețiilor, Domnul Iisus Christos urma să revină pe pământ.

Această mișcare religioasă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, petrecută exact la sfârșitul trâmbiței a 6-a, a fost într-adevăr o mișcare universală, solia revenirii lui Christos fiind vestită cu putere în toată lumea. Acesta a fost „glasul tare” al îngerului puternic din viziunea lui Ioan.

Vers.3: „Și a strigat cu glas tare, cum răcnește un leu. Când a strigat el, cele șapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.”

„A strigat cu glas tare, cum răcnește un leu” – Când Ioan aude mesajele din partea cerului, foarte adesea el le percepe ca fiind puternice, asemănătoare unui răcnet de leu:

– Cap.1,10: „Și am auzit înapoia mea un glas puternic.”

– Cap.5,2: „Un înger puternic care striga cu glas tare.”

– Cap.6,10: „Ei strigau cu glas tare și ziceau…”

– Cap.7,2: „El a strigat cu glas tare.”

Referindu-se la acest detaliu al viziunii, Jean Vuilleumier comentează: „Vestirea Evangheliei se va face cu o putere neobișnuită și va aduce în conștiința oamenilor o teamă mântuitoare” (2).

„Cele șapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.” – După strigătul îngerului, Ioan aude sunetul a șapte tunete. Unii comentatori (Beckwith) afirmă că tunetele sunt un avertisment al cerului cu privire la mânia lui Dumnezeu cuprinsă în judecățile Sale (3).

În „Apocalipsa”, tunetele sunt asociate cu acțiunea cerului de a răsplăti sau pedepsi neascultarea. Astfel, în cap.8,5, tunetele se aud după ce îngerul aruncă focul de pe altar pe pământ, iar în cap. 11,19, ele se aud în legătură cu trâmbița a 7-a și evenimentele care se desfășoară în acest timp.

Vers.4: „Și când au făcut cele șapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; și am auzit din cer un glas care zicea: „Pecetluiește ce au spus cele șapte tunete și nu scrie ce au spus!”

Deși înțelege ceea ce spun cele șapte tunete, lui Ioan nu îi este permis să scrie mesajul lor. Înțelegem din acest verset că Ioan scria despre viziunile „Apocalipsei” pe măsură ce acestea îi erau descoperite. Însă, ca și în cazul lui Daniel, căruia i s-a spus să sigileze cartea până la vremea sfârșitului, și lui Ioan i se poruncește același lucru cu privire la conținutul mesajului celor șapte tunete.

Nu cunoaștem motivul pentru care i s-a interzis lui Ioan să scrie despre mesajul conținut de cele șapte tunete, însă să ne reamintim ca și lui Pavel i s-a cerut același lucru după ce a fost răpit în al treilea cer. Acolo, el „a auzit cuvinte pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (2 Corinteni 12,4).

Prin urmare, mesajul celor șapte tunete fiind pecetluit, orice încercare a omului de a-l descifra înainte de vremea hotărâtă de Dumnezeu este sortită eșecului. Va veni cu siguranță un timp în care Dumnezeu va desigila mesajul lor și Biserica Sa îl va cunoaște.

Vers.5‑6: „Și îngerul, pe care-l văzusem stând în picioare pe mare și pe pământ, și-a ridicat mâna dreaptă spre cer și a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul și lucrurile din el, pământul și lucrurile de pe el, marea și lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă.”

„A ridicat mâna dreaptă spre cer și a jurat” – Gestul „îngerului” este caracteristic pentru actul rostirii unui jurământ. Ridicarea mâinii drepte a însoțit întotdeauna jurământul, fie că ne referim la vremurile antice, fie la cele contemporane (vezi Geneza 14,22,23; Deuteronomul 32,40; Ezechiel 20,15; Daniel 12,7). În cazul de față, solemnitatea rostirii lui este atât de mare încât îngerul, care este Însuși Domnul Christos, jură pe Dumnezeu, adică pe Sine.

Jurând pe Cel care a creat totul, „îngerul” împrumută limbajul Decalogului din cuprinsul Poruncii a patra: „Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea și tot ce este în ele” (Exodul 20,11). Faptul acesta demonstrează importanța Legii divine, în mod deosebit importanța poruncii privitoare la ziua de odihnă în relația dintre Creator și om.

„Nu va mai fi nicio zăbavă” – Alte traduceri redau cuvintele îngerului astfel: „Nu va mai fi timp”. Comentatorii au înțeles diferit această declarație a „îngerului”:

– Unii cred că declarația îngerului se referă la sfârșitul timpului istoric și începutul veșniciei.

– Alți comentatori consideră că nu va mai fi nicio amânare a planurilor lui Dumnezeu („zăbavă”) și că ele se vor împlini la timpul hotărât.

– Există și opinia că termenul „timp” se referă la timpul profetic. Având în vedere că cea mai lungă perioadă profetică, cea de 2300 de ani, se încheie 1844 (vezi Daniel 8,14), după această dată nu mai există timp profetic. Nicio profeție nu mai indică vreo perioadă profetică după 1844.

Această interpretare este poziția adoptată de Biserica Adventistă, care consideră că dincolo de anul 1844, când s-au sfârșit cei 2300 de ani (vezi comentariul la profeția din Daniel 8,14 și 9,24‑27), nu mai avem niciun timp precizat. Următorul mare eveniment va fi revenirea în glorie a lui Iisus.

Vers.7: „Ci că în zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbița lui se va sfârși taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor.”

Ținând cont că trâmbița a 6-a s-a încheiat în 1840, acesta este reperul pentru intrarea în ultima perioadă a istoriei omenirii, numită în Biblie „timpul sfârșitului”. Acesta este punctul de plecare pentru cea de-a 7-a trâmbiță, în care urmează să se încheie „taina lui Dumnezeu” odată cu revenirea lui Iisus Christos.

Ce se înțelege prin această „taină a lui Dumnezeu”? Despre ea vorbește lămurit apostolul Pavel: „Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremilor, spre a-și uni iarăși într-unul, în Christos, toate lucrurile, cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efeseni 1,9.10).

În aceeași epistolă, Pavel continuă: „… Ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei” (Efeseni 6,19; vezi și Coloseni 4,3; Efeseni 3,3‑6).

Timpul celei de-a 7-a trâmbițe este timpul în care trăim noi. În aceste zile se va sfârși „taina lui Dumnezeu”, „taina Evangheliei” care va fi predicată în toată lumea. După ce acest lucru va fi încheiat, va veni sfârșitul, conform celor spuse de Iisus: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul” (Matei 24,14).

Vers.8‑10: „Și glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou și mi-a zis: „Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare și pe pământ!” M-am dus la înger și i-am cerut să-mi dea cărticică. „Ia-o”, mi-a zis el, „și mănânc-o; ea iți va amarî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea.” Am luat cărticica din mâna îngerului și am mâncat-o. În gura mea a fost dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune.”

O experiență asemănătoare cu a lui Ioan a avut-o și profetul Ezechiel, care a primit porunca să mănânce cartea „în care erau scrise bocete, plângeri și gemete.” (vezi Ezechiel 2, 9.10; 3,1‑3).

A mânca o carte semnifică a lua înăuntrul sufletului întregul ei conținut, a sorbi cu mare plăcere lucrurile scrise în ea (vezi Ieremia 15,16). Faptul că această carte era dulce în gură semnifică bucuria cu care au fost primite lucrurile scrise în ea. Amărăciunea adusă în pântece semnifică o mare dezamăgire ce urma să fie trăită după bucuria primirii ei.

Experiența pe care a trăit-o Ioan în legătură cu „cărticica deschisă” este de fapt o alegorie care ilustrează experiența copiilor lui Dumnezeu din anii 1840‑1844, odată cu sfârșitul celei de-a 6-a trâmbițe.

Așa cum am văzut deja, în prima jumătate a secolului al XIX-lea a avut loc o mare trezire religioasă, produsă în urma studierii cărților „Daniel” și „Apocalipsa”. Sute și mii de predicatori au ajuns la concluzia că, potrivit profeției din Daniel 8,14 și 9,24‑27, revenirea Domnului Christos urma să aibă loc în toamna anului 1844. Acest adevăr, bazat pe cartea lui Daniel desigilată („cărticica deschisă”) a fost primit cu mare bucurie de mulți creștini din diferite biserici care s-au alăturat mișcării advente.

Ultima perioadă de timp profetic, cea de 2300 de ani, se încheie în toamna anului 1844 când, conform profeției din Daniel 8,14, „Sfântul Locaș” (Sanctuarul) urma să fie curățat. Toți credeau ca sanctuarul care urma să fie curățit era pământul, iar acest lucru urma să se întâmple la revenirea lui Iisus. Bucuria de a-L reîntâlni pe Domnul a fost imensă.

Însă odată trecută dată așteptată fără ca Domnul să revină, dezamăgirea a fost cruntă. Supuși batjocurii celor necredincioși, mulți dintre așteptătorii lui Iisus și-au pierdut credința, întorcându-se la vechile lor ocupații. Alții au continuat să fixeze noi date pentru revenirea Domnului, mergând din eșec în eșec, din dezamăgire în dezamăgire.

Doar o grupă mică de credincioși sinceri au căutat cu ardoare să afle cauza dezamăgirii lor. Studiind și reluând calculele profetice, nu au găsit nicio greșeală. Și totuși undeva era o greșeală… Ei au înțeles-o doar după ce au reluat studiul Epistolei către Evrei, când au înțeles că Sanctuarul care urma să fie curățit în 1844 nu era pământul, ci Sanctuarul ceresc, în care Domnul Iisus trebuia să facă o lucrare specială înainte de a reveni pe pământ.

Așadar, experiența trăită de Ioan prin înghițirea cărții deschise a fost o ilustrare pentru experiența credincioșilor milleriți de la 1844. Când aceștia au înțeles profeția despre apropiata revenire a lui Iisus, acest adevăr a fost pentru ei dulce ca mierea, însă când ea nu s-a împlinit după cum au sperat ei, ea a devenit amară ca fierea.

Vers.11: „Apoi mi-au zis: „trebuie să proorocești din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împărați.”

După amarnica decepție a credincioșilor milleriți din 1844, Dumnezeu avea un plan cu Biserica Sa înainte de a se sfârși „taina” Sa: evanghelizarea întregii lumi. Solia Evangheliei trebuia dusă la toate națiunile pământului pentru a pregăti un popor care să poată sta în picioare în ziua revenirii lui Iisus.

Versetul vorbește despre o nouă mișcare care urma să se dezvolte în lume – mișcarea adventă, care trebuia să pregătească lumea pentru evenimentul revenirii Domnului Christos. Despre acest timp solemn în care trăim noi, comentatorii „Apocalipsei” declară:

„Este actul final în marea dramă a activității creatoare și răscumpărătoare a lui Dumnezeu.” (4)

„Emoționant și plin de putere cum a fost, mesajul ce a cuprins bisericile înainte de 1844 nu a fost ultima solie a lui Dumnezeu. O nouă lumină urma să fie revărsată supra cărării cercetătorilor Cuvântului lui Dumnezeu. O solie mai măreață, cuprinzând profeții la care nici nu se gândeau, avea să vină în centrul atenției și interesului, ca rezultat al acestui studiu.

Și această solie, în plinătatea ei, avea să fie transmisă întregii lumi, spre a pregăti un popor care să stea în ziua cea mare a lui Dumnezeu. Porunca dată lui Ioan de a profetiza din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împărați, era profetică pentru Biserica ce, după marea dezamăgire, avea să se grăbească cu acest mesaj până la marginile pământului, vestindu-l tuturor, atât la împărați, cât și la țărani” (5).

Lori Balogh

Referințe:

(1) – L. Morris, „The Revelation of St. John”, p. 137

(2) – J. Vuilleumier, „Apocalipsa”, p. 110

(3) – R. H. Mounce, „The Book of Revelation”, ed. 1980, p. 208, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. II, p. 193

(4) – R. H. Mounce, „The Book of Revelation”, p. 217

(5) – R. A. Anderson, „Unfolding the Revelation”, p. 104, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. II, p. 204‑205