Apocalipsa cap. 8 – Trambita a patra: A treia parte din soare, luna si stele
( vers. 12.13 )
Vers. 12.13: “Al patrulea inger a sunat din trambita. Si a fost lovita a treia parte din soare, si a treia parte din luna, si a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele sa fie intunecata, ziua sa-si piarda a treia parte din lumina ei, iar noaptea de asemenea. M-am uitat si am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului si zicea cu glas tare: “Vai, vai, vai de locuitorii pamantului, din pricina celorlalte sunete de trambita ale celor trei ingeri, care au sa mai sune.”
Interpretarea clasica
Spre deosebire de primele trei trambite care lovesc pamantul, marea si raurile, cea de-a patra trambita isi indreapta loviturile impotriva soarelui, lunii si stelelor. Ne aflam in fatza unui tablou inedit care zugraveste, prin intermediul unor noi simboluri, agonia si sfarsitul Imperiului Roman de Apus.
Facand analogie cu visul lui Iosif in care apar aceleasi simboluri, Uriah Smith concluzioneaza: “Dupa cum in visul lui Iosif soarele, luna si stelele preinchipuiau pe tatal, mama si pe fratii lui Iosif, tot astfel si in cazul de fatza, soarele, luna si stelele sunt fara indoiala un simbol al demnitarilor Imperiului Roman, al cezarilor, consulilor si senatorilor.” ( 1)
Aceeasi interpretare a simbolurilor o gasim si in Apocalipsa lui Jean Vuilleumier, in care soarele reprezinta demnitatea imperiala, luna reprezinta consulatul, iar stelele – senatul.
Comparatia celor trei autoritati ale imperiului cu soarele, luna si stelele nu este proprie Apocalipsei. Astfel, Ieronim afirma: “Cand a fost taiat capul Imperiului Roman, s-a stins lumina pamantului”. De asemenea, Victor Hugo, referindu-se la caderea lui Napoleon, spune ca “imperiul se cufunda intr-o umbra asemenea aceleia a Imperiului Roman pe moarte…” ( 2 )
Expresia “stingerea Imperiului Roman de Apus” , folosita de unii istorici, ne duce cu gandul la o eclipsa de soare si ne intareste convingerea ca simbolurile trambitei a patra ne vorbesc despre sfarsitul unui imperiu si iesirea lui de pe scena istoriei.
Faptele istorice
Dupa jefuirea Romei de catre vandali, a urmat o perioada de 21 de ani in care Imperiul de Apus a trait ultimele sale convulsii. Pe tron au urcat mai multi imparati-marioneta, numiti de barbari. Ultimul dintre acestia a fost Romulus Augustulus. In 476, Odoacru, seful herulilor si fost ministru al lui Attila, desfiinteaza numele si functia de imparat al Imperiului Roman de Apus, fortandu-l pe Romulus Augustulus sa paraseasca tronul.
Senatul s-a supus. Odoacru s-a proclamat rege si a trimis o delegatie la Constantinopole, la imparatul Zeno, pentru a depune la picioarele acestuia insemnele imperiale. Zeno a acceptat, si astfel Odoacru a devenit rege, preluand administrarea provinciilor italiene.
In calitatea sa de vicerege al Imperiului de Rasarit, Odoacru a respectat timp de 14 ani institutiile civile si ecleziastice, pastrand senatul si consulatul. Urmasul lui Odoacru, Teodoric, a pastrat si el cele doua institutii ale Imperiului Roman de Apus. Insa in 541, in urma unei rascoale, generalul Belizarie, conducatorul armatei Imperiului de Rasarit, a desfiintat consulatul.. Cativa ani mai tarziu, in 553, va fi desfiintat si senatul. Ca o ironie a soartei, Roma, orasul care a condus lumea veacuri de-a randul, a fost cucerita de eunucul Narses, succesorul generalului Belizarie. Acesta i-a infrant pe goti, a cucerit Roma si senatul, ultima ramasita a Imperiului Roman de Apus, a fost desfiintat, implinind profetia care prevedea intunecarea unei treimi din soare, luna si a stele.
Navalirile barbare cu tot cortegiul de suferinte pe care le-a adus in batranul continent au fost privite de multi drept pedepse divine indreptate impotriva bisericii crestine apostaziate. Intr-o scrisoare a lui Grigore cel Mare, adresata cezarului Mauritius in 595, se spune: “Cum putea sabia unui popor peste masura de salbatic sa raspandeasca moartea printre credinciosi cu atata cruzime, daca viata noastra, a celor ce ne pretindem episcopi, dar care nu suntem, n-ar fi impovarata de mari pacate ? Deoarece noi neglijam indatoririle noastre si ne gandim la ceea ce nu ni se cuvine, unim prin aceasta pacatele noastre cu fortele barbare; vinovatia noastra ascute sabiile vrajmasului, iar puterile imperiului dispar. Cum vom da socoteala inaintea lui Dumnezeu noi – care impovaram poporul ai carui conducatori nevrednici suntem, inca si cu povara pacatelor noastre ? Corpul il chinuim prin posturi, dar in inima suntem plini de mandrie. Corpul se invaluie in haine de cersetor, dar mandria inimii intrece orice purpura…Iata, in Europa totul este la discretia barbarilor. Orasele sunt distruse, cetatile daramate, provinciile golite de locuitori, niciun plugar nu mai locuieste la tara; zilnic si nu in zadar jinduiesc idolatrii dupa sangele credinciosilor – si totusi preotii care ar trebui sa zaca la pamant in lacrimi si cenusa doresc inca dupa titluri vanitoase si se lauda cu denumiri noi si nespirituale.” ( 3 )
In ciuda asprimii pedepselor prevestite de primele patru trambite, ultimele trei trambite vestesc nenorociri care le intrec pe primele. Un inger rosteste trei vaiuri asupra locuitorilor pamantului. Pe masura ce omenirea respinge adevarul, pedepsele divine devin tot mai aspre pana ce, in timpul ultimei trambite, Dumnezeu este nevoit sa puna capat istoriei pacatului, a suferintei si a mortii, si sa restaureze Imparatia slavei Sale.
“Vulturul” este un simbol al lui Iisus Christos, dupa parerea lui Uriah Smith. Acest “Vultur” l-a calauzit pe Israel in timpul exodului ( Deuteronom 32, 11.12 ) si tot El a dat aripi femeii urmarite de balaur , ocrotindu-si bisrica persecutata ( Apocalipsa 12, 14 ).
Interpretarea actuala
Trambita a patra este considerata de unii comentatori ai Apocalipsei drept un simbol al Evului Mediu intunecat, cuprinzand perioada dintre 538-1517. Aceasta ar corespunde celei de-a patra epistole ( Tiatira ) si celei de-a patra peceti ( calul galbui ). Evul Mediu este recunoscut ca fiind o perioada in care adevarul Bibliei a fost tinut in intuneric de catre biserica oficiala, in mod deosebit adevarul despre lucrarea de preot a Domnului Iisus Christos in sanctuarul ceresc.
Lori Balogh
Referinte:
( 1 ) – Uriah Smith, Daniel and Revelation, p. 335
( 2 ) – Jean Vuilleumier, Apocalipsa
( 3 ) – Uriah Smith, Daniel and Revelation, p. 338.339
