Apocalipsa capitolul 9 – Trâmbița a cincea: O stea căzută pe pământ

 

Apocalipsa capitolul 9 – Trâmbița a cincea: O stea căzută pe pământ

(vers.1‑12)

Vers.1‑12: „Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiță. Și am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului și a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieșit niște lăcuste pe pământ. Și li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului.

Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; și chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înțeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea, și n-o vor găsi; vor dori să moară, și moartea va fugi de ei.

Lăcustele acelea semănau cu niște cai pregătiți de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Fețele lor semănau cu niște fețe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie și dinții lor erau că dinții de lei. Aveau niște platoșe ca niște platoșe de fier; și vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulți cai, care se aruncă în luptă. Aveau niște cozi că de scorpii, cu bolduri.

Și în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni. Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreiește se cheamă Abadon, iar pe grecește Apolion. Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri după ea.”

Interpretarea clasică

Lanțul profetic al celor șapte trâmbițe ne aduce în atenție șapte avertizări majore adresate lumii. Dacă primele patru trâmbițe ne vorbesc despre evenimente legate de prăbușirea Imperiului Roman de Apus, următoarele două redau evenimente legate de prăbușirea Imperiului Roman de Răsărit, în timp ce ultima trâmbiță ne prezintă tabloul încheierii istoriei păcatului și instaurării Împărăției cerurilor.

Ultimele trei trâmbițe mai sunt numite și „vai-uri”, probabil din cauza faptului că ele prevestesc nenorociri mai mari și mai îndelungate decât cele anterioare.

Comentatorii „Apocalipsei” au înțeles aproape în unanimitate că trâmbițele a cincea și a șasea prevestesc evenimentele care au condus la prăbușirea Imperiului Roman de Răsărit, respectiv invazia arabilor, apoi a turcilor. Împreună, cele două „vai”-uri vorbesc despre apariția islamului în societatea creștină europeană, prin care se deschide o nouă eră în istoria omenirii.

Vorbind despre unitatea în interpretarea trâmbițelor a 5-a și a 6-a, Uriah Smith afirmă: „Arareori se ajunge la o înțelegere uniformă printre interpreți cu privire la orice parte a Apocalipsei, așa cum s-a ajuns în legătură cu trâmbițele a cincea și a șasea, sau cu primul și al doilea vai, ca fiind saracenii și turcii. Acest lucru este atât de clar, încât cu greu poate să fie greșit înțeles. În loc să se acorde fiecăruia un verset sau două, întregul capitol nouă este consacrat acestor vai-uri” (1).

La rândul său, L. Burnier observă aceeași armonie între interpretările diferiților comentatori ai „Apocalipsei” cu privire la trâmbițele a 5-a și a 6-a: „Cea mai mare parte dintre interpreții cunoscuți de mine sunt de aceeași părere în privința aceasta, și anume că vai-urile prevestite de glasul celei de-a cincea și a șasea trâmbiță trebuie să privească Imperiul Roman de Răsărit, după căderea celui de apus; și, mai precizează, de asemenea, că trâmbița a cincea simbolizează pe saraceni (arabi), iar cea de-a șasea pe turci. Deci și una și alta prevestesc mahomedanismul sau islamismul” (2).

„O stea care căzuse din cer” – Imaginea unei stele căzute din cer pe pământ nu este proprie doar trâmbiței a 5-a. În Vechiul Testament, profetul Isaia folosește aceeași imagine cu referire la căderea lui Lucifer: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor!” (Isaia 14,12).

Aceasta „stea căzută din cer” trebuie să fie o personalitate marcantă a istoriei omenești. După cum apostolilor li s-au dat cheile Împărăției cerurilor, adică cheile cunoștinței mântuirii și adevărului, la fel acestei „stele” i s-au dat cheile Adâncului, adică cheile întunericului și rătăcirii.

Spre deosebire de trâmbiță a treia în care steaua numită „Pelin”, simbolizându-l pe Attila, a căzut doar pe o anumită parte a pământului, steaua din trâmbița a 5-a este văzută căzând pe pământ. Acest amănunt ne arată că nenorocirea prevestită prin căderea acestei stele va lovi întregul pământ, nu doar o parte a lui.

Cei mai mulți comentatori sunt de părere că steaua din trâmbiță a 5-a îl reprezintă pe Mahomed, fondatorul islamismului. Sir Isaac Newton, profesorul Iosef Mede de la Cambridge și Martin Luther îmbrățișează aceeași interpretare, toți văzând în trâmbițele a 5-a și a 6-a apariția și dezvoltarea islamismului.

Jean Vuilleumier consideră că cerul reprezintă exteriorul Imperiului Roman, în timp ce pământul simbolizează interiorul acestuia, arătând prin aceasta ca pericolul musulman a apărut undeva în afara teritoriului imperiului.

Islamul apare pe scena lumii în jurul anului 612 d.Ch. La acea dată, Mahomed a început să pretindă că a primit niște descoperiri speciale din partea lui Dumnezeu. Născut în anul 570 la Mecca, Mahomed vizitează mai multe țări în interes de afaceri. În toată această perioadă este ajutat de Kadija, o văduvă bogată. În cursul acestor călătorii de afaceri, Mahomed se arată deosebit de interesat de religie.

În acest sens, poartă discuții cu rabini evrei, cu preoți creștini, dar și cu perși, după care se retrage pe muntele Hera de lângă Mecca unde meditează îndelung. În urma meditațiilor sale, Mahomed ajunge la convingerea că singura cale de a uni triburile arabe este aceea de a le oferi o nouă religie.

Crezându-se inspirat de Dumnezeu și pretinzând că însuși îngerul Gabriel i-a dat instrucțiuni din partea cerului, Mahomed începe să-și pună planul în aplicare. Fără să știe carte, el dictează Coranul secretarilor săi, apoi le cere urmașilor săi să renunțe la idoli și politeism. Promisiunile Coranului făcute celor ce vor duce războiul sfânt împotriva necredincioșilor (djihad) prind repede la triburile arabe. Banchete somptuoase și fecioare cu ochi de gazelă erau promise în rai ca răsplată celor care își vor risca viața în acest război sfânt. Visul lui Mahomed a găsit astfel nenumărați susținători între triburile arabe.

Dragostea fierbinte față de Allah (nume al lui Dumnezeu provenind din Biblia ebraică), precum și ura nestăvilită față de necredincioși (cei ce nu sunt mahomedani), pe care le inspiră Coranul, au dus repede la fanatism religios și la războaiele islamului. Djihadul devine astfel datoria sfântă a oricărui musulman.

O astfel de religie, care îmbină credința în Dumnezeu cu dorința de îmbogățire, este rapid acceptată de triburile arabe împrăștiate și dezorganizate. Sub stindardul noii religii, acestea se unesc și devin o adevărată forță care pune în primejdie lumea creștină a secolului al VII-lea.

„Adâncul” – Acest termen este întâlnit de circa douăzeci de ori în Vechiul Testament și de nouă ori în Noul Testament (vezi Geneza 1,2; 7,11; Psalm 104,6; Ezechiel 26,19; 31,4).

În sens literal, „adâncul’ înseamnă haosul primordial, centrul pământului, adâncul oceanelor, locuri pustii. În sens figurat, el înseamnă confuzie, pustiire, nenorociri terestre sau cosmice. În trâmbița a 5-a, adâncul se referă la un popor în stare de dezorganizare, de anarhie politică și religioasă, apărut pe un teritoriu întins și pustiu, împărțit între multe triburi cu religii diferite.

„Fântâna adâncului” – Expresia ar putea simboliza viața, adică pe locuitorii acestui ținut pustiu.

„Cheia fântânii adâncului” – Mahomed a pretins că a primit din partea lui Allah cheia lui Dumnezeu. Cu aproximativ cinci secole în urmă, Biblia ne descoperă adevărul cu privire la această cheie: ea este „cheia fântânii adâncului”, adică acea îngăduință divină oferită lui Mahomed de a fonda o nouă religie și de a hărțui apoi lumea creștină, asemenea unei plăgi.

„Fumul fântânii” – Este simbolul învățăturilor greșite propovăduite de noua religie. Din orice fântână trebuie să iasă apă, însă din această fântână în loc de apă iese fum. În timp ce apa dă viață și înviorează, fumul întunecă vederea și paralizează simțurile.

Învățăturile Coranului sunt în totală contradicție cu adevărurile Bibliei. Astfel, divinitatea Domnului Christos este tăgăduită, Iisus fiind considerat doar un simplu profet, alături de Noe, Avraam sau Moise. Mahomed este privit în islam ca ultimul și cel mai mare profet, mai mare chiar și decât Iisus.

Negând divinitatea lui Iisus, islamul lovește în lucrarea Sa de ispășire, în adevărul despre nașterea din nou prin Duhul Sfânt, despre revenirea Sa și instaurarea Împărăției cerurilor. Așa se explică faptul că fumul acestei fântâni a adâncului ajunge să întunece soarele. Iisus Christos, „Soarele neprihănirii” (vezi Maleahi 4,2), este pus în umbră de această nouă religie.

Noua învățătură izvorâtă din această „fântână a adâncului” nimicea simțul păcatului, nevoia pocăinței, importanța jertfei de pe cruce și a lucrării de ispășire a Mântuitorului, iubirea de aproapele, simțământul milei și iertării… În concluzie, „fumul” ridicat din „fântâna adâncului” nimicea viața trăită în lumina adevărurilor biblice.

„Lăcustele” – Acestea sunt un simbol al hoardelor musulmane care au pornit să cucerească lumea și să o convertească la islam. Prin definiție, islamul este o religie misionară, însă misionarismul lui este făcut cu sabia pe care Mahomed a pus-o în mâna arabilor.

Referitor la lăcuste ca simbol al hoardelor arabe pornite să cucerească lumea, Lamartine comentează în lucrarea sa „Histoire de Turquie”: „Locuitorii Siriei au observat că lăcustele vin mai ales din pustiul Arabiei… Regele Persiei i-a întrebat pe mahomedani: „Ce motiv vă îndeamnă să faceți război? Ce sunteți voi? Națiune murdară și împrăștiată ca insectele răufăcătoare pe nisip” (3).

La rândul său, Gaussen asemăna oștile lui Mahomed cu „norii aceia de lăcuste mâncătoare pe care le ridicau în fiecare an vânturile cele puternice ce vin din pustiu și care uneori întunecă sau ascund lumina soarelui și merg să aducă pustiiri în fiecare țară a Orientului” (4).

Forța care i-a împins pe arabi să înainteze în cuceririle lor a fost fanatismul religios. Celor ce cădeau în războaiele pentru răspândirea islamului li se promitea raiul cu tot felul de plăceri. În testamentul său, Mahomed scria: „Încheiați lucrarea mea, lățiți pretutindeni stăpânirea islamului. Pământul este al lui Dumnezeu. El vi-l va da” (5).

„Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.” – Deși, prin natura lor, lăcustele distrug toată verdeața întâlnită, „lăcustelor” din trâmbița a 5-a li se poruncește să cruțe verdeața, vătămându-i doar pe oameni. Profeția s-a împlinit literal după circa 500 de ani de la rostirea ei.

Iată proclamația dată în 632 de Abu Bekr, primul urmaș al lui Mahomed: „Când purtați bătăliile Domnului, purtați-vă ca niște bărbați, fără să dați dosul; dar biruința voastră să nu fie mânjită cu sângele femeilor și al copiilor. Nu distrugeți niciun pom fructifer și nu ardeți niciun lan de grâu. Nu tăiați niciun pom fructifer și nici nu nimiciți vitele, ci ucideți numai cât vă este necesar pentru hrană…

Când faci un legământ, păstrează-l și fii tot atât de bun ca și cuvântul tău… Veți întâlni în drumul vostru oameni religioși, care trăiesc retrași în mănăstiri, aceștia propunându-și să slujească în acest fel lui Dumnezeu; lăsați-i în pace, nu-i omorâți și nu le distrugeți mănăstirile. Dar veți găsi un alt fel de oameni care aparțin sinagogii Satanei, care și-au ras capetele. Acestora să le crăpați capetele și să nu le arătați nicio milă, până vor trece de partea lui Mahomed sau vor plăti un tribut” (6).

Invaziile musulmanilor în teritoriile creștine au lovit din plin Biserica. În jurul anului 800, multe biserici creștine se aflau în ruină, în timp ce altele erau transformate în geamii (moschee). Acolo unde altă dată se afla crucea lui Christos, amintind despre lucrarea Sa de ispășire, putea fi văzută acum semiluna islamului, aducătoare de chin și suferință.

Din ordinul lui Abu Bekr reiese că unele ordine catolice trebuiau nimicite. În același timp, istoria confirmă că în această perioadă păzitorii Sabatului Poruncii a patra au supraviețuit în Armenia și Etiopia. Prezența „peceții lui Dumnezeu pe frunte” (acceptarea din convingere a tuturor cerințelor Legii) a garantat ocrotirea oferită de Dumnezeu credincioșilor sinceri.

„Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni” – Profeția indică perioada cât urma să dureze pedepsirea creștinătății prin invazia arabilor musulmani: cinci luni.

Conform principiului de interpretare a perioadelor profetice, în care o zi în profeție înseamnă un an real (vezi Numeri 14,34; Ezechiel 4,6), cele cinci luni amintite în trâmbița a 5-a sunt echivalentul a 150 de zile profetice, adică a 150 de ani reali.

Cu privire la delimitarea acestei perioade, timp în care creștinătatea urma să fie chinuită de „lăcustele” înveninate ale semilunii, există mai multe interpretări.

M. Maxwell consideră ca între primul atac al musulmanilor asupra Constantinopolului, în anul 674, și ultimul atac zadarnic din 823, există un interval de 149 de ani, foarte aproape de cel indicat de profeție. În tot acest timp musulmanii au încercat zadarnic să cucerească Constantinopolul, după care au abandonat ideea. Arabii au început să se lupte între ei, iar împărăția s-a fărâmițat în mai multe națiuni.

În lucrarea sa „Histoire du Moyen Age„, Duruy arată că au trecut exact 150 de ani de la anul 610, când Mahomed s-a declarat profet al lui Allah, până la anul 760, când au luat sfârșit năvălirile arabe, iar imperiul arab a început să decadă.

Gaussen consideră că perioada de 150 de ani începe în 612, când profetul Mahomed și-a făcut cunoscută misiunea, și se termină în 762, când „aceste lăcuste mâncătoare se așază locului, își clocesc ouăle, pierd aripile și zidesc pe Tigru Bagdadul, Cetatea Păcii, cum au denumit-o” (7).

Iosiach Litch consideră că cei 150 de ani încep la 27 iulie 1299 și se termină în 1449, perioadă în care turcii au fost într-un război continuu împotriva grecilor, fără să cucerească însă Imperiul Roman de Răsărit. Deși au reușit să cucerească unele teritorii, Constantinopolul a rămas necucerit.

După 1449, după încheierea celor 150 de ani, are loc o schimbare istorică ce aparține însă trâmbiței a 6-a. În 1449, moare împăratul Ioan Paleologul, fără a lăsa moștenitori. Cei doi frați, Constantin și Demetrius, încep să se certe pentru tron. Cerând arbitrajul sultanului Murat, poporul l-a ales pe Constantin, fapt ce a echivalat practic cu prăbușirea puterii Imperiului Bizantin. Următoarea trâmbiță (a 6-a) va duce la cucerirea Bizanțului de către otomani.

Cu privire la chinul despre care vorbește trâmbița a 5-a testamentul lui Mahomed ne oferă o idee despre durerile provocate creștinătății de „lăcustele” islamului: „Neamurile care vor îmbrățișa credința aceasta vor fi făcute asemenea vouă; ele se vor bucura de aceleași avantaje și vor avea aceleași datorii. Acelora care vor voi să-și păstreze credința, impuneți-le obligația de a se declara supușii voștri și de a vă plăti un tribut în schimbul căruia le veți acorda protecția voastră. Dar pe aceia care vor refuza să primească islamismul sau să fie tributari vouă, loviți-i până la nimicire” (8).

„În acele zile, oamenii vor căuta moartea, și n-o vor găsi; vor dori să moară, și moartea va fugi de ei.” – Întreaga putere a acestor „lăcuste” sta în veninul doctrinei lor, venin pe care l-au injectat în toate popoarele pe care le-au cucerit prin forța armelor. Creștinii au fost puși într-o grea dilemă: fie să se lepede de credință, acceptând islamul, fie să plătească tribut sau să moară în luptă.

Cu prilejul invadării Siriei în anul 633, Kaid răspundea astfel creștinilor care îi propuneau pacea: „Câini de creștini, știți ce alegere aveți de făcut: supuneți-vă Coranului, plătiți tribut sau veniți la luptă” (9).

Iată somația lui Abu Obeida făcută locuitorilor Ierusalimului: „Sănătate și fericire celor care merg pe calea cea dreaptă. Vă ordon să declarați că nu există decât un singur Dumnezeu și că Mahomed este apostolul Său. Dacă nu o faceți, atunci să plătiți tribut și să fiți robii noștri. Dacă nu, voi trimite împotriva voastră oameni cărora mai mult le place să moară decât vă place vouă să beți vin și să mâncați carne de porc. Și nu voi pleca de la voi, dacă vrea Dumnezeu, decât după ce voi fi nimicit pe aceia care luptă pentru voi, iar pe copiii voștri îi voi lua în robie” (10).

Creștinătatea a fost crunt pedepsită în toți acești ani. În 632, Mahomed moare, însă la doar doisprezece ani de la moartea lui, musulmanii deja cuceriseră 76 000 de orașe și cetăți, distrugând 4 000 de biserici. În condițiile în care familiile creștine trebuiau să dea tribut chiar pe fiii lor care urmau să fie folosiți în armatele musulmanilor, iar fiicele lor erau batjocorite, oamenii își doreau mai degrabă să moară decât să continue o astfel de viață.

„Lăcustele acelea semănau cu niște cai pregătiți de luptă” – Descrierea amănunțită a „lăcustelor” ne aduce suficiente argumente să credem că ele îi reprezintă pe arabii lui Mahomed. „Caii pregătiți de luptă” ne vorbesc despre cavaleria arabă, una dintre cele mai vestite din lume.

„Pe capete aveau un fel de cununi, care părea de aur” – Turbanele galbene purtate de arabi, asemănătoare unor coroane, erau și podoabe, dar aveau și rolul de brâu național.

„Aveau părul ca părul de femeie” – Arabii purtau părul lung, obicei despre care ne vorbește Pliniu, dar și alți istorici. Purtarea părului lung nu însemna însă și caracter de femeie, căci aceiași arabi purtau și barbă.

„Dinții lor erau ca dinții de lei” – Dinții de leu simbolizează îndrăzneala, setea de răzbunare și cruzimea acestor soldați ai lui Mahomed.

„Aveau niște platoșe ca niște platoșe de fier” – După Coran, unul dintre darurile dumnezeiești făcute arabilor au fost platoșele (cămăși din zale de fier). În lupta de la Ohud, a doua la care a luat parte Mahomed, și dusă împotriva lui Korei din Mecca în 624, șapte sute dintre soldații săi aveau platoșe.

„Vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulți cai, care se aruncă în luptă” – „Zgomotul carelor ne arată atacul prin surprindere și biruitor al cavaleriei arabe care răsturna totul înaintea ei. Trăsăturile lor sunt redate cu atâta exactitate încât pare că îi vezi cu ochii pe acești teribili cavaleri ai pustiului, cu părul lung, de femeie, fluturându-le pe umeri, figura bărbătească, cu mustața lungă și barba stufoasă, cu brâul național care le servește de coroană, cu uriașele lor brățări de aramă, celebre în istorie, dinții lor lungi, strălucind de albeață, ca ai șacalilor sau leoparzilor… Cum să nu-i recunoști pe acești fii ai lui Mahomed, când totul este descris până la durata năvălirii și înaintării lor nimicitoare?” (11).

„Aveau niște cozi ca de scorpii, cu bolduri. Și în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni” – Contrar lăcustelor obișnuite care năvălesc și consumă tot ce este verde, după care pleacă, „lăcustele” trâmbiței a 5-a sunt descrise ca având niște cozi ca de scorpion, prin care îi chinuie pe locuitorii pământului timp de cinci luni (150 de ani).

În Biblie, „capul” reprezintă autoritatea civilă, dregătorul, conducătorul politic, în timp ce „coada” simbolizează prorocul (vezi Isaia 9,14.15). După ce erau cucerite de oștile lui Mahomed, populațiile creștine erau chinuite pe plan religios. E. Chastel spune că „pretutindeni în părțile Răsăritului, în afară de monofizi și abisinieni, dominația musulmană a adus cu sine ruina bisericilor creștine… În zadar este căutată atunci biserica în Siria, Cilicia, Fenicia, Palestina, Mesopotamia, Egipt și Libia” (12).

„Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreiește se cheamă Abadon, iar pe grecește Apolion” – Sensul numelui „îngerului Adâncului” este acela de „pierzător” și îl închipuie pe Satana, care se află la originea acestui prim „vai” rostit asupra locuitorilor pământului.

În timp ce Domnul Christos a răspândit adevărul cu sabia Cuvântului, Mahomed a răspândit rătăcirea cu ajutorul sabiei morții. Această lucrare de nimicire a oamenilor a început pe vremea lui Mahomed, a fost continuată de califi și a ajuns la culme pe vremea sultanatului, odată cu întemeierea imperiului otoman.

Faptele istorice

Cu excepția imperiului lui Alexandru Macedon, nicio altă împărăție nu a cunoscut o creștere atât de rapidă ca cea a arabilor și turcilor, deci a islamului. Cuceririle au început sub Abu Bekr, succesorul lui Mahomed, care a supus Arabia. Următorul conducător arab, Omar, a cucerit Ierusalimul, Siria și Persia.

În 638, este cucerit Egiptul și este întemeiat orașul Cairo. Istoricul Gibbon spune că doar în zece ani Omar a cucerit 36 000 de orașe și cetăți, a distrus 4 000 de biserici și a zidit 1 200 de moschei. În 698, Hassan a cucerit Cartagina și litoralul Mediteranei. Cu acea ocazie, 200 000 de creștini au fost luați prizonieri, iar 466 de episcopate au fost desființate.

Sub Valid (705‑715), arabii cuceresc Turkestanul, ajungând până în China. Acolo trec Indul, supun Punjabul și se pregătesc să se îndrepte spre Gange. În 711, Taric ajunge în Spania, apoi trece Pirineii și ajunge la Bordeaux. Însă în 732, în celebra luptă de la Poitiers și Tours, arabii sunt înfrânți de Carol Martel, pe câmpul de luptă rămânând 375 000 de morți. Astfel, creștinătatea apuseană este salvată de pericolul islamic.

În doar o sută de ani (632-732), arabii își făcuseră un imperiu care se întindea de la Indus și valea Cașmirului, în răsărit, până la stepele Turkestanului și Caucaz, în nord, până la Atlantic, în apus, și până în pustiul Africii și Etiopia, în sud. Nicio împărăție din Antichitate nu avusese o întindere atât de mare (7 000 – 8 000 km lungime).

„La începutul secolului al optulea”, spune Vuillet, „califii erau monarhii cei mai puternici ai globului; asupra celor 200 de zile de drum din Tartaria și India și până la Oceanul Atlantic, totul se pleacă în fața semilunii lui Mahomed” (13).

Sfârșitul celor cinci luni de chinuire a creștinătății marchează începutul unei epoci de civilizație strălucitoare, în timp ce marea parte a lumii creștine nu știa nici să scrie, nici să citească. În lumea arabă se dezvoltau științele și artele, se construiau universități ca cea de la Bagdad, având șase mii de studenți și în care se studiau matematica, geografia, istoria, astronomia și medicina.

Însă luxul excesiv al califilor noii epoci de civilizație a slăbit mult puterea politică a arabilor, punând capăt cuceririlor. Sub aparența unei înfloriri a imperiului arab, avea loc de fapt decăderea acestuia.

Interpretări actuale

Unii comentatori susțin ca trâmbița a 5-a are în vedere aceeași perioada la care se face referire în epistola către Sardes și în cel de-al 5-lea sigiliu, respectiv perioada cuprinsă între anii 1517‑1755. După Mark Finley, cei o sută cincizeci de ani de chin se află în mijlocul acestei perioade, respectiv între 1535‑1685, când Contrareforma Bisericii Catolice a stopat influența tot mai crescândă a Reformei protestante.

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) – Uriah Smith, „Daniel and Revelation”, p. 494

(2) – Jean Vuilleumier, „Apocalipsa” p. 90

(3) – Lamartine, „Histoire de Turquie”, vol. I, p. 125, citată de J. Vuilleumier în „Apocalipsa”, p. 91

(4) – Jean Vuilleumier, „Apocalipsa”, p. 91

(5) – Idem

(6) – Uriah Smith, „Daniel and Revelation”, p. 344

(7) – Gibbon, op. cit. tom II, cap. 52, p. 509, citat de J. Vuilleumier în „Apocalipsa”, p. 138

(8) – Jean Vuilleumier, „Apocalipsa”, p. 92.93

(9) – Jean Vuilleumier, „Apocalipsa”

(10) – Idem

(11) – Louis Gaussen, „Daniel le Prophete”, Paris, 1849, vol. III, p 227, 403. 404, citată de J. Vuilleumier în „Apocalipsa” p. 93‑96

(12) – E. Chastel, „Histoire du Christianisme”, vol. III, p. 16.17, citat de J. Vuilleumier în „Apocalipsa” p. 93‑96

(13) – Jean Vuilleumier, „Apocalipsa”, p. 96