Ilustrații despre rugăciune

Ilustrații despre rugăciune

Rugăciunea unei chinezoaice

Majoritatea chinezilor sunt budiști, nu creștini. S-a întâmplat însă că o fetiță a urmat un timp școala unei misiuni creștine. Mai mulți misionari europeni îi învățau pe copiii chinezi adevărurile creștine, iar micuța chinezoaică a primit credința în Dumnezeul Cel Viu și în Fiul Lui – Iisus Christos. Ea l-a îndrăgit fierbinte și L-a primit pe Mântuitor în inima ei de copil.

Toți ai casei însă se închinau lui Buda și fetița suferea nespus din această cauză. O durea inima văzând că bunicul ei se închina unei statui neînsuflețite. Odată, fetița se apropie de dânsul, spunându-i cu toată dragostea ce-i umplea inima:

„Bunicule, acest Buda de piatră nu te aude și nu te poate ajuta la nevoie. În schimb, misionarii mi-au povestit de Dumnezeul Cel Viu, care L-a trimis pe pământ pe Fiul Lui, ca Acesta să-și dea viața pentru păcatele noastre și să ne izbăvească de veșnică pierzare. M-au învățat și un minunat verset din Biblie: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Sunt cuvintele lui Iisus, în care cred acum și eu. Bunicule, închină-te Dumnezeului Celui Viu și nu unui idol de piatră.”

Cu toată căldura cu care-i vorbise nepoata, bunicul se supără foc. Preț de o clipă, încremeni de uimire, apoi o împinse cu atâta putere, încât fetița căzu jos, amenințând-o că dacă o aude încă odată pomenindu-i de acea învățătură ciudată, nu-i va mai da drumul la școală.

Prin acele locuri apăruse un tâlhar, cunoscut sub numele de „lupul alb”. Era rău ca o fiară sălbatică și se strecura prin nămeți ca un lup, pătrunzând pe nesimțite prin localități. Niciodată nu-și ataca singur victima. Avea o ceată de tâlhari tot atât de sângeroși și haini ca și el.

Odată, banda lui apăru în orășelul unde locuia mica noastră chinezoaică împreună cu părinții și bunicul ei.

Căpetenia tâlharilor hotărî să-și petreacă noaptea în casa lor. Nesocotind rugămințile bătrânului, el năvăli în locuința lor împreună cu toată banda lui și-i zăvorî pe toți ai casei într-o cămăruță. Abia după ce hoții părăsiră casa, ei își recăpătară libertatea. Bunicul se închină în fața statuii lui Buda, rugându-l să-l trăsnească cu blestemul său pe crâncenul tâlhar. Peste câteva luni tâlharul apăru iarăși în oraș. Pierzându-și cumpătul, bunicul i se adresă nepoatei.

„Zici că Dumnezeul tău își apleacă urechea la rugămințile oamenilor?” – o întrebă el.

„Da, bunicule, el aude totul” – îi răspunse fetița.

„Atunci roagă-te Lui și cât mai repede. „Lupul alb” ne dă iarăși târcoale și mă tem că va năvăli tot în casa noastră! Roagă-L pe Dumnezeul tău să-l oprească!”

Bătrânul punea astfel la încercare credința fetiței. Ea alergă îndată în odăița ei și începu să se roage:

„Doamne, iată prilejul cel bun. Te rog, nu mă lăsa în impas!”

A doua zi, când căpetenia tâlharilor se îndreptă spre casa lor, calul lui se ridică fără veste pe picioarele dinapoi, refuzând să treacă podețul ce ducea spre poarta lor. Tâlharul îl lovea cu biciul, dar calul nu se urnea din loc. Atunci oamenii lui îi spuseră:

„Se vede că pe aici bântuie duhurile rele, pe care le vede numai calul tău. Mai bine să facem cale întoarsă!”

Fiind foarte superstițios, tâlharul le urmă pe loc sfatul. Cum îi văzu că pleacă, fetița își puse mâna pe umărul bunicului și-i spuse:

„Precum vezi, Dumnezeu mi-a ascultat ruga, bunicule!”

Bătrânul nu știa ce să-i răspundă, deși înțelegea prea bine că ceva oprise totuși calul tâlharului. Astfel el se încredință că nepoata lui avea dreptate, cu atât mai mult că era convins că în casa lui nu bântuie duhurile rele. Dumnezeul misionarilor își plecase urechea la ruga fetiței… Bătrânul se retrase în camera lui ca să cugete pe îndelete asupra celor întâmplate. Și avea la ce să cugete! Dumnezeul creștin săvârșise o minune!

A doua zi el se înfățișă la centrul misionar, dornic să afle cât mai multe despre Dumnezeul făcător de minuni, care își apleacă urechea la rugile omului. Curând ajunse să creadă la rândul lui în Dumnezeul Cel Viu, precum și în Fiul Lui – Iisus Christos. Mulțumită rugăciunii fetiței, Dumnezeu săvârșise o minune.

Rugăciunea unui fariseu

„Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov,

Iată-mă acum la biserică, înaintea Ta. Am întârziat puțin… Motivul? Nevasta. Nu mi-a călcat cămașa la timp. De aceea nici nu am luat-o cu mașina. Să vină cu tramvaiul!

Îți mulțumesc că sunt aici. Privește-mă și vezi-mi sfințenia! Mă scol în fiecare dimineață și 10 minute citesc și mă rog. Spune-mi, Doamne, mai este cineva pe aici care să bată acest record? Eu sunt prezent la fiecare program de la biserică. Sunt implicat în toate lucrările spirituale posibile: comitet, fanfară, cor, comunitate, uniune…

În lucrarea cu copiii? Cum să cobor până acolo? Familia? De aceea am nevastă, și sper ca profesorii de la liceul creștin să-mi educe așa cum trebuie copiii. Doamne, uite plicul de anul acesta, privește suma și minunează-te. Am dat 11% din profitul de la magazinul alimentar. Așa cum spuneam, Doamne, sunt implicat în toate lucrările… sunt peste tot prezent. Încep să seamăn cu Tine tot mai mult în atotprezență!

Îți mulțumesc că nu sunt ca toți păcătoșii aceștia. Au mult de lucru pentru a ajunge la nivelul meu. Sper că sesizezi că și mașina mea este pocăită. Am abțibild cu „God is my copilot”, semnul peștelui. Bineînțeles că în limba engleză… De ce nu? Frații din biserică trebuie să învețe limba engleză, de aceea am pus pe două uși la biserică cuvintele: „man” și „woman”. Și frații știu ce înseamnă.

Doamne ce pot să mai spun? Faptele vorbesc de la sine. Respectul pe care l-am câștigat impune. Păcătoșii se tem de mine, mă salută respectos, zâmbesc… Dar eu mă încrunt. Cum să zâmbești la biserică? Este un sacrilegiu. Și, Doamne, dacă este nevoie de ceva, se rezolvă, am uși deschise oriunde: la poliție, la pașapoarte, la maternitate, la toate nivelurile…

Mulțumesc pentru harul acesta!

Eu, fariseu de soi, John Fariseying.”

Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde! (Isaia 65:24)

Într-o noapte am lucrat din greu ca să asist o mamă la naștere, dar în ciuda tuturor strădaniilor noastre, ea a murit lăsând în urmă un bebeluș mititel, născut prematur, și o fetiță de doi ani, plângând. A fost dificil să păstrăm bebelușul în viață, deoarece nu aveam incubator (nu era electricitate pentru alimentarea unui incubator) și nimic care să faciliteze metodele necesare și speciale de hrănire.

Cu toate că ne aflam la Ecuator, nopțile erau deseori friguroase, cu accese înșelătoare. Una dintre moașele studente a mers după cutia pe care o aveam pentru asemenea copii și după scutecul de bumbac în care bebelușul avea să fie înfășurat. Alta a mers să pună lemne pe foc și să umple o sticlă cu apă fierbinte. Puțin mai târziu, a venit înapoi supărată și mi-a spus că, în timp ce umplea sticla, aceasta s-a crăpat. Cauciucul se distruge ușor în climatul tropical. „Și era ultima noastră sticlă pentru apă fierbinte!” – exclamă ea.

Așa cum în Vest nu are niciun rost să plângi pentru laptele vărsat, așa și în Africa Centrală poate fi considerat fără rost să plângi după sticle sparte. Dar nu cresc în copaci și nu sunt nici magazine pe cărările pădurii.

„Bine” – i-am spus -, „pune copilul lângă foc cât se poate de aproape ca să fie în siguranță și tu culcă-te între bebeluș și ușă ca să-l aperi de curent. Misiunea ta e să ții copilul cald.”

Următoarea zi, pe la prânz, așa cum făceam în majoritatea zilelor, am mers să mă rog cu fiecare dintre copiii orfani care voiau să mă însoțească. Le-am dat celor mici diferite sugestii pentru motive de rugăciune și le-am spus și despre bebeluș. Le-am explicat problema noastră, aceea de a ține copilul tot timpul destul de cald, menționând și despre sticla pentru apă fierbinte. Bebelușul putea muri imediat dacă făcea friguri.

Le-am spus și despre sora lui de doi ani, care plânge pentru că mama ei a murit. O fetiță de zece ani, Ruth, s-a rugat cu obișnuită sinceritate specifică copiilor noștri africani.

„Doamne, te rog” – s-a rugat ea „trimite-ne o sticlă. Nu mâine, că n-ar mai fi de niciun folos, pentru că mâine copilul va fi mort, ci trimite-o, te rugăm, în după-amiaza asta.”

În timp ce mă sufocam în mine din pricina îndrăznelii rugăciunii, ea a adăugat în încheiere:

„Și dacă tot te ocupi de asta, n-ai vrea să trimiți și o păpușica pentru fetiță, astfel încât să știe că Tu te gândești la ea?”

Așa cum se întâmplă deseori la rugăciunile copiilor, eram pusă într-o situație dificilă. Puteam să spun din toată inima: „Amin”? Pur și simplu nu credeam că Dumnezeu ar putea face asta. O, da, știam că El poate face orice. Așa spune Biblia. Dar sunt limite, nu-i așa? Singurul mod prin care Dumnezeu putea răspunde acestei rugăciuni aparte era primirea unui pachet de acasă. Eram în Africa de mai mult de patru ani și niciodată nu primisem nici măcar un pachet de acasă. Și chiar dacă cineva mi-ar fi trimis un pachet, cine ar fi pus în el o sticlă pentru apă fierbinte? Eram doar la Ecuator!

La jumătatea după-amiezii, în timp ce predam la școala de asistente, am primit un mesaj că era o mașină la ușa din față a casei mele. Când am ajuns acasă, mașina plecase, dar acolo, pe verandă, era un pachet mare, de mai multe kilograme. Am simțit cum mi se adunau lacrimi în ochi. N-am putut să deschid singură pachetul, așa că am trimis după copiii orfani. Împreună am scos șnurul, desfăcând cu grijă fiecare nod. Am împăturit hârtia, având grijă ca să nu o rupem degeaba.

Curiozitatea și emoția creșteau. Treizeci sau patruzeci de ochi priveau cu cea mai mare atenție cutia cea mare de carton. Întâi am scos pulovere împletite, frumos colorate. Ochii le străluceau când le-am împărțit. Apoi am găsit bandaje tricotate pentru pacienții leprozeriei și copiii păreau puțin plictisiți. A urmat o cutie de stafide – aveam să umplem un cuptor cu minunate chifle pentru week-end. Când am controlat din nou cu mâna în cutie, am simțit… ar fi putut fi? Am apucat și am scos din cutie – „Da, o sticlă de cauciuc pentru apă fierbinte, nou-nouță!”- am strigat. Ruth era în primul rând de copii. S-a repezit în față, strigând:

„Dacă Dumnezeu a trimis sticla, sigur este și păpușă!”

Scotocind prin cutie, ea scoase o păpușă mică, îmbrăcată minunat. Ochii îi străluciră! Nu se îndoise deloc. Uitându-se la mine, întrebă:

„Aș putea merge cu tine, mami, să dau păpușica acelei fetițe ca să știe că Iisus cu adevărat o iubește?”

Acel pachet călătorise timp de cinci luni. Fusese trimis de fostul meu instructor, al cărei lider a auzit și a ascultat îndemnul lui Dumnezeu de a trimite o sticlă pentru apă fierbinte chiar la Ecuator. Și o fetiță pusese înăuntru o păpușă pentru un copil african – cu cinci luni înainte – ca răspuns la rugăciunea plină de credință a uneia de zece ani.

„Înainte ca să mă cheme, le voi răspunde!” (Isaia 65:24).

Ajutoarele sunt pe drum

Într-un an, un oraș din centrul SUA, situat în valea dintre două râuri, a fost inundat. Ambele râuri au ieșit din matcă iar ploaia continua să cadă zi și noapte în acea zonă. Nu se întrezărea nicio urmă de speranță în oprirea ploii, așa că orașul urma să fie inundat din plin. Toată lumea a fost evacuată, cu excepția unui singur om care refuză să își părăsească casa care, în curând, urma să fie complet acoperită de apă.

„Eu am credință în Dumnezeu că mă va scăpa” – spunea bătrânul celor care îl implorau să meargă cu ei spre terenuri mai înalte. Omul credea în puterea rugăciunii și se încredea în Dumnezeu ca să fie salvat.

Apa a acoperit drumurile, făcându-le de netrecut pentru mașini. Totuși, un om într-o mașină de teren s-a oprit la casa bătrânului și a strigat:

„Grăbește-te, vino cu mine! Te voi duce la un loc sigur! Nu mai ai mult timp!”

Dar bătrânul continuă să se roage. Nu vroia să își părăsească casa. În câteva ore apa s-a ridicat cu peste un metru, inundându-i complet casa. Ploaia continuă. Bătrânul s-a urcat pe masa de bucătărie și a continuat să se roage. Apa îi ajunse-se la călcâie, în momentul în care un om cu o barcă a venit la casa lui și l-a strigat prin fereastră:

„Domnule, veniți cu mine! Vă voi duce la un loc sigur!”

„Nu” – a răspuns bătrânul. „Dumnezeu mă va scăpa din această inundație!” Apa s-a ridicat tot mai mult, și curând bătrânul a trebuit să se cațere pe acoperiș. Ploaia torențială persista. În timp ce se ruga, a auzit sunetul unui elicopter. A privit în sus și a văzut un elicopter deasupra casei sale. O scară a fost coborâtă din elicopter pentru el. Dar el a strigat:

„Pleacă! Mă faci să cad de pe acoperiș! Dumnezeu mă va salva! Tu du-te și salvează pe altcineva!”

Elicopterul n-a putut sta acolo toată ziua, așa că a plecat, lăsându-l pe bătrân pe acoperiș. În final, apa a acoperit casa iar bătrânul a murit înecat. Când acesta a ajuns la porțile raiului, el a cerut lui Petru să-i înlesnească o întâlnire cu Dumnezeu. Petru l-a dus la tronul harului.

„Doamne, m-am rugat cu atâta ardoare ca să oprești ploaia și să mă salvezi de inundație. Dar m-ai lăsat să mă înec. Nu înțeleg!”

„Copilul Meu, am auzit rugăciunile tale. Ți-am trimis o mașină de teren, o barcă și un elicopter. De ce le-ai respins pe toate?”

Aplicație: Dumnezeu nu răspunde întotdeauna la rugăciunile noastre așa cum ne așteptăm. Dar El răspunde. A avea credință și încredere în Dumnezeu înseamnă a recunoaște intervenția Sa în circumstanțe indiferent de cât de disperate par acestea. În ochii noștri lucrurile pot părea că se înrăutățesc și că Dumnezeu ne-a abandonat. Dar El vede imaginea completă și noi putem să ne încredem că El nu ne va uita niciodată. El este la lucru, chiar și atunci când noi nu ne dăm seama.

„Știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28).

De asemenea, trebuie să ne amintim că Dumnezeu lucrează prin oameni de rând asemenea nouă. Asemenea salvatorilor din povestire, când oferim ajutor sau ne purtăm cu bunătate cu cineva, s-ar putea să fim un răspuns la rugăciunile lor.

Prea multă rugăciune

Johnny, un puști de 5 anișori foarte isteț, i-a spus tatălui său că i-ar plăcea să aibă un frățior mai mic. Pe lângă cererea sa, el era gata să facă orice să ajute. Tatăl său, un bărbat de 35 de ani, foarte isteț și el, s-a oprit un moment și apoi a răspuns:

„Îți spun eu ce să faci. Dacă te rogi în fiecare zi timp de două luni, îți garantez că Dumnezeu îți va da un frățior!”

Johnny a răspuns foarte pozitiv la propunerea tatălui său, și în seara aceea s-a dus în dormitorul său și a început să se roage pentru un frățior mai mic. S-a rugat în fiecare seară pentru un frățior timp de o lună, dar după acea perioadă a început să fie tot mai sceptic. A privit împrejur și a aflat că ceea ce cerea el nu se întâmplase niciodată în acea zonă. Nu te rogi două luni după care BANG! apare un frățior. Așa că Johnny s-a oprit din rugăciune.

După o altă lună mama lui Johnny a fost dusă la spital. Când s-a întors acasă, părinții l-au chemat în dormitorul lor. A intrat precaut, fără însă să se aștepte să găsească ceva, dar acolo se afla o grămăjoară acoperită lângă mama sa. Tatăl său a tras pătura și iată … nu un bebeluș, ci doi! Mama sa a avut gemeni! Tatăl lui Johnny a privit la el și a spus:

„Nu ești bucuros că te-ai rugat?” Johnny a ezitat, după care a privit la tatăl său și a spus:

„Dar tu nu te bucuri că m-am oprit după o lună?”

Aplicație: Tatăl lui Johnny a știut în avans că rugăciunile fiului său vor avea un răspuns, iar Tatăl nostru ceresc știe și El în avans dacă rugăciunile noastre vor fi sau nu împlinite. El poate vedea viitorul. Biblia ne spune, de asemenea, că Dumnezeu cunoaște dorințele și nevoile noastre chiar înainte să le spunem. Deci de ce să ne mai rugăm?

În primul rând pentru că Dumnezeu vrea să îi demonstrăm credința în El. El vrea să îi demonstrăm dependența de El. De aceea Isus ne-a învățat să ne rugăm: „Dă-ne nouă astăzi pâinea cea de toate zilele.” Dumnezeu știe că avem nevoie de mâncare și de îmbrăcăminte și de sănătate și chiar de frățiori (uneori).

Dar Dumnezeu vrea să mergem la El în rugăciune oricum. Rugăciunea este un lucru foarte puternic. Rugăciunea noastră contează! Acesta nu este doar un exercițiu de credință. Da, Dumnezeu știe ce ne așteaptă în viitor, dar dacă nu ne rugăm, uităm de dreptul nostru de a influența viitorul și de a fi de acord cu Dumnezeu referitor la viitor. El așteaptă, dornic să audă vești de la tine!

Rugăciune pentru cele mai mici lucruri

În timpul iernii anului 1940, soțul Josephinei Knutz, un zugrav și lucrător cu produse textile, a rămas temporar fără lucru. Era un timp deosebit de greu pentru familie, literalmente ei rămânând fără niciun ban. Fiica lor Rachel, de numai 18 luni, era în convalescență după ce avusese pneumonie. Pentru că era foarte slăbită, doctorul i-a prescris ca în fiecare zi Rachel să mănânce un ou fiert. Pentru această familie fără niciun venit și acest lucru, neînsemnat pentru unii, era imposibil.

„De ce nu te rogi pentru un ou?” – i-a sugerat un prieten mai tânăr. Ei mergeau la biserică cu regularitate, dar ideea de-a se ruga pentru nevoile lor actuale era ceva ce nu luaseră încă în considerare.

Josephine n-a mai pierdut timpul. Plecându-se pe genunchi, a cerut ca Dumnezeu să-i pregătească un ou în fiecare zi pentru fetița ei. Mai târziu, în acea dimineață, Josephine a auzit o cotcodăceală venind din partea din spate a grădinii casei lor. De sub niște crengi a apărut o găină roșie. Ea nu mai văzuse această găină înainte și nici nu știa cum a ajuns acolo. Pe când încă privea cu uimire, găina a plecat în lungul drumului făcând același zgomot. Când s-a uitat sub crengi a observat că acolo era un ou.

Așa s-a întâmplat în fiecare zi mai mult de o săptămână. În acest fel micuța Rachel a avut un ou proaspăt în fiecare zi, așa cum mama să se rugase!

După acest timp, vremea s-a îmbunătățit și soțul Josephinei s-a reîntors la lucru. Când a început să lucreze, Josephina s-a uitat pe fereastra să vadă din nou găină roșie. Aceasta n-a mai venit!

Tu ai vorbit Domnului Iisus, despre nevoile tale?

Lista de cumpărături

Louise Redden, o femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins, a intrat într-o zi într-o băcănie. S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un mod foarte umil și l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea și ei pe datorie câteva alimente. I-a explicat cu glas ușor că soțul ei era foarte bolnav și că nu putea munci, și că aveau și șapte copii, care trebuiau hrăniți.

John Longhouse, băcanul, a privit-o de sus și i-a cerut să părăsească imediat magazinul său. Având însă în gând nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus:

„Vă rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată ce voi putea.”

John însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie, pentru că nu are credit deschis la magazinul său. Lânga tejghea se mai afla un client, care a auzit discuția dintre cei doi. Clientul făcu câțiva pași înainte și îi spuse băcanului ca o să acopere el costurile pentru orice are această femeie nevoie pentru familia sa. Băcanul răspunse parcă în silă:

„Ai o listă cu cumpărăturile de care ai nevoie?” Louise a răspuns:

„Da, domnule.”

„O.K” – spuse băcanul -, „atunci pune-o pe cântar și eu o să-ți dau marfa de aceeași greutate cu lista dumitale”.

Louise, ezitând o clipă, cu privirea în jos, băgă mâna în geantă și scoase o bucățică de hârtie pe care scrise ceva în grabă. Apoi puse cu grijă bilețelul pe cântar, cu privirea tot aplecată.

Ochii băcanului și ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cântarul stătea înclinat în partea cu hârtia. Băcanul, privind la cântar, s-a întors ușor către client și îi spuse mormăind:

„Nu-mi vine să cred!”

Clientul a zâmbit, iar băcanul a început să tot pună pe cântar alimente. Cântarul tot nu se echilibra, așa încât acesta tot punea pe el alimente din ce în ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic. Băcanul ședea privind cu dezgust. În fine, smulse bucățica de hârtie de pe cântar și o privi cu mare uimire. Nu era vorba de o listă de cumpărături, ci era o rugăciune, care spunea așa:

„Iubite Doamne, Tu îmi cunoști nevoile, așa că eu le pun în mâinile Tale.”

Băcanul îi dădu femeii alimentele și privea în continuare tăcut, înmărmurit. Louise îi mulțumi și plecă din magazin. Celălalt client îi dădu băcanului o hârtie de 50 de dolari și îi spuse:

„A meritat toți banii! Numai Dumnezeu știe ce greutate are o rugăciune.”

Aș putea să răspund la rugăciunile tale

Un anume membru al bisericii, care locuia într-o casă luxoasă, care avea multe proprietăți și un mare cont în bancă, obișnuia să se închine împreună cu familia în fiecare dimineață înainte de a începe ziua.

De obicei citeau un pasaj din Scriptură și apoi se ruga fierbinte și cu seriozitate pentru săracii în nevoie din vecinătate, din comunitate sau de mai departe. Se ruga și pentru alte lucruri, dar focul rugăciunii lui din fiecare dimineață era pentru cei în nevoie. Bucurându-se de confort, nu făcea nimic pentru a ajuta pe cei săraci din jur. Într-o dimineață, după rugăciunea obișnuită, fiul său cel mic îi spuse:

„Tăticule, mi-ar plăcea să am hambarele tale!”

„Dar ce ai vrea să faci cu ele?”

„Aș putea să răspund eu însumi la multe dintre rugăciunile tale!”

Mă întreb dacă nu cumva unii dintre noi ar putea răspunde la propriile rugăciuni…

Push – Roagă-te până ceva se întâmplă !

Un om dormea în coliba lui, când, dintr-odată într-o noapte, camera s-a umplut de lumină și i-a apărut Dumnezeu. Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru el și i-a arătat o stâncă mare din fața colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic cu toate puterile sale, ceea ce omul a și făcut și după zi.

Mulți ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiți pe suprafața masivă și rece a stâncii de neclintit. În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist și istovit în coliba lui, simțind că întreaga zi a irosit-o degeaba.

Tocmai când bărbatul era mai descurajat, Adversarul (Satana) a decis să-și facă apariția în gândurile plictisite ale acestuia:

„De atâta timp împingi piatra și ea nici nici nu s-a clintit”. Așa omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat și că toată munca lui va fi un eșec. Aceste idei l-au deprimat și descurajat pe bărbat. Satan i-a spus:

„De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ți timpul făcând doar un efort minim și te vei simți mai bine”.

Bărbatul ostenit tocmai așa își propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage și să-și spună pasul lui Domnului.

„Doamne” – a spus el -, „am muncit mult și greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. Acuma, după atâta timp, nu am reușit să mișc piatra nici cu jumătate de milimetru. Ce am greșit? De ce am eșuat?” Domnul i-a răspuns înțelegător:

„Prietene, când ți-am cerut să-mi slujești și tu ai acceptat, ți-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai și făcut. Niciodată nu am spus că aștept ca tu să o miști. Sarcina ta era doar să împingi. Și acum vii la Mine obosit spunând că ai eșuat. Dar chiar asta e realitatea? Privește la tine. Brațele îți sunt puternice și musculoase, spatele e vânjos și bronzat, mâinile îți sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ți-au devenit solide și puternice. Te-ai dezvoltat mult și capacitățile tale sunt peste ce te-ai fi putut aștepta să ai. Adevărat, nu ai mișcat stânca. Dar vocația ta a fost să mă asculți și să împingi, ca să-ți pui la încercare credință și încrederea în înțelepciunea Mea. Ceea ce ai și făcut. Acuma Eu, prietene, voi muta stânca.”

Câteodată, când auzim cuvântul Domnului, avem tendința să ne folosim gândirea noastră pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, Domnul nu ne cere decât simpla ascultare și încredere în El. Cu toate că noi credem că prin credință mutăm munții, de fapt tot Domnul este cel care îi mută din loc.

Ce poate rugăciunea

„Domnul este lângă toți cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima. El împlinește dorințele celor ce se tem de El, le aude strigătul și-i scapă” (Psalmul 145:18,19).

Când misionarul Hudson Taylor s-a aflat în prima sa călătorie spre China, nava cu vele a fost împiedicată să atingă țărmul de mai multe ori de vânturi împotrivitoare sau de lipsa vântului. Astfel, într-o zi, vaporul s-a îndreptat pe o acalmie mare spre o insula locuită de canibali. Sălbaticii se puteau deja observa făcând pregătiri pentru primirea străinilor. Căpitanul i s-a adresat misionarului și i-a spus:

„Dumneavoastră credeți că Dumnezeu ascultă rugăciuni. Strigați la El, altftel suntem pierduți!”

Hudson Taylor i-a spus:

„Mă voi ruga, dar mai întâi ridicați velele.” Căpitanul, care nu a vrut să se facă de râs, a refuzat să ridice velele, deoarece era o liniște absolută. Misionarul a refuzat atunci să se roage. Insula era foarte aproape.

Deși nu adia niciun vânt, căpitanul a dat în sfârșit ordin să se ridice velele. Hudson Taylor s-a retras în cabina sa și i-a prezentat Domnului necazul. În timp ce se ruga, a auzit bătăi în ușă și căpitanul i-a strigat:

„Vă mai rugați? Puteți să vă opriți! Este mai mult vând decât este nevoie!”

Într-adevăr așa a fost. În clipa celui mai mare pericol, când vaporul se apropia de țărm, s-a iscat un vânt puternic care a împins vaporul în larg. Așa răsplătește Dumnezeu credința care nu se îndoiește de dragostea Sa neschimbată!

Și rugăciunile neascultate sunt o binecuvântare

Garth Brooks este unul dintre cei mai populari artiști creștini ai zilelor noastre. Pe unul dintre albumele sale acest cântăreț are un cântec intitulat: „Rugăciuni neascultate”! În acest cântec el atrage atenția spre un subiect care tulbură pe mulți creștini: „Rugăciunile ce nu primesc răspunsul pe care îl dorim”!

Subiectul cântecului vorbește despre o dragoste eșuată și frământările sufletești prin care a trecut o tânără ce iubea sincer un băiat, pe care îl aștepta să o ceară an căsătorie. Ea s-a rugat adesea ca Dumnezeu să aducă acel moment atât de mult așteptat, când alesul inimii să-i devină soț. Rugăciunea ei însă n-a primit răspunsul așteptat. Acel tânăr s-a căsătorit cu altcineva. Deși la început cei doi păreau fericiți, viața lor de familie a ajuns un dezastru. El a ajuns un alcoolic iar tânăra cu care acesta s-a căsătorit, l-a părăsit.

Tânără care s-a rugat ca acest băiat să-i fie dăruit de Dumnezeu ca soț, a ajuns să se căsătorească cu un alt băiat pe care nici nu-l observase înainte, cu care a trăit o viață de familie fericită și împlinită. Acum când se uită înapoi și compară ce a ajuns dragostea ei pierdută cu fericirea pe care o trăiește alături de bărbatul pe care Dumnezeu i l-a dăruit, își dă seama că nu există niciun termen de asemănare.

Deși rugăciunea nu i-a fost ascultată și dorința stăruitoare a inimii ei a rămas neîmplinită, Dumnezeu i-a dăruit ceva mai bun. Ca o concluzie a acestei experiențe, în strofa de refren a cântecului său Gartth Brooks, repetă mereu fraza: „Unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu sunt: „Rugăciunile neascultate”!

Această ni se întâmplă deseori și nouă, nu-i așa? De câte ori nu ne-am rugat cu insistență pentru un anume lucru, crezând că viața ne va rămâne goală și fără sens dacă nu-l vom primi? În acele momente, în care n-am primit ceea ce așteptam cu atâta ardoare cu siguranță, am fost zdrobiți și nefericiți ! Mai târziu însă, când ne-am dat seama că Dumnezeu controla și acea situație, am înțeles că El nu ne-a răspuns la ceea ce ceream, pentru că ne pregătise ceva mai bun.

De fapt „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”! În toate aceste lucruri sunt cuprinse și „Rugăciunile neascultate”!

Mâini care se roagă

Astăzi, mii de iubitori de artă, dar și mulți creștini din întreaga lume, sunt familiarizați cu tabloul „Mâini care se roagă” – opera marelui pictor german Albrecht Durer. Tabloul este cu atât mai impresionant, cu cât subiectul este contrar așteptărilor. Mâinile, nu sunt mâinile frumoase ale unei femei. Departe de a fi mâini perfecte, ele sunt mâinile aspre și muncite ale unui lucrător.

Aproape oricine se poate întreba: De ce un artist așa de talentat ca el, și cu atât de multe modele la îndemână, s-a hotărât să picteze mâini ca acestea? Există o explicație surprinzătoare care lămurește alegerea artistului:

Cu mai mulți ani înainte, când Durer a început să studieze pictura, El a închiriat o cameră cu un alt student ambițios. Amândoi tinerii erau însă împiedicați de lipsa mijloacelor materiale pentru întreținerea vieții. Ei munceau la orice fel de muncă ca să se poată întreține și singurul timp pe care-l aveau ca să studieze pictura, era după orele de muncă.

Timpul disponibil pentru studiu era tot mai puțin și împreună au luat o hotărâre. Au ajuns la concluzia că era mai înțelept pentru ei ca unul să muncească, iar celălalt să studieze fără întrerupere. Iar când primul își completa studiile, avea să folosească arta ca să întrețină pe celălalt la completarea studiilor.

Mărinimos și neegoist din fire, colegul care era mai în vârstă a insistat ca Durer să fie primul care să studieze. Muncind ore îndelungate și săvârșind cele mai grele munci, acesta reuși să câștige suficient pentru întreținerea lor, în timp ce tânărul său coleg frecventa cursurile. În schimb, avea mare satisfacție când vedea că talentul lui Durer se dezvolta sub ochii săi…

A venit, în sfârșit, ziua când tânărul învățase tot ce-i putea oferi școala. În curând Durer și-a făcut un nume celebru în lumea artelor și a fost în măsură să facă aranjamentele necesare pentru ca și prietenul său devotat să primească educația necesară pentru această carieră.

Dar vai! Când prietenul său se întoarse la studiu, el făcu o descoperire zdrobitoare: Anii grei de muncă vătămaseră degetele și mâinile sale. Încheieturile erau umflate și degetele sale erau așa de înțepenite, încât nu mai erau în stare să mânuiască penelul cu finețea care se cere unui artist. Cu inima întristată, după mai multe încercări, el renunță la visul său scump și se retrase din școală. Pentru Durer, soarta prietenului sau a fost o cauză de mare mâhnire. Artistul nu putea uita sacrificiul prietenului său, care i-a făcut posibil succesul.

Acum Durer era o celebritate și se bucura de un mare număr de admiratori. Ca recunoștință față de prietenul său credincios, s-a hotărât să-i picteze mâinile. Colegul său a șezut cu răbdare în atelier, în timp ce artistul a imortalizat mâinile pe pânză. Degetele lui erau încordate și noduroase, iar vinele umflate arătau ani lungi de muncă grea – dar pentru Durer erau mâinile cele mai frumoase.

El le-a pictat așa cum le văzuse adesea ridicate în rugăciune pentru succesul său. Poate că în timp ce lucra cu pensulele, a trecut prin mintea artistului că niciun om n-a făcut mai mult decât făcuse prietenul său ca să-și împlinească rugăciunea. Dacă Durer ar trăi astăzi, nu s-ar mira să afle cu plăcere că tabloul său cu „Mâini care se roagă” este socotit ca fiind opera sa supremă.

Rugăciunea unui copil

„Doamne, în această seară Îți voi cere ceva special: Te rog, transformă-mă într-un televizor și ajută-mă să fiu în locul lui. Vreau să simt ceea ce trăiește televizorul din casa mea… Așa vrea, deci, să am o încăpere specială numai pentru mine și să pot strânge în jurul meu pe toți membrii familiei mele.

Să fiu luat în serios atunci când vorbesc. Să fiu în centrul atenției și toți să dorească să mă asculte fără să mă întrerupă sau să îmi pună întrebări. Aș vrea să simt grija specială pe care o primește televizorul când ceva nu funcționează cum trebuie. Și să fiu în compania tatălui meu atunci când ajunge acasă, deși e obosit de la muncă. Și mama să mă caute când este singură și plictisită, în loc să mă ignore. Și frații mei să se certe pentru a fi cu mine…

Și să pot să-i distrez pe toți, uneori chiar fără să le spun nimic. Aș vrea să trăiesc senzația că lasă totul deoparte pentru a petrece câteva momente alături de mine. Doamne, nu îți cer multe; doar să am parte de ceea ce trăiește orice televizor…”

Sonda spațială Pioneer 10

În 1972 a fost lansată sonda spațială Pioneer 10 cu scopul de a duce în Cosmos un mesaj al pământenilor. Mesajul a fost scris pe o placă aurită, având pe ea diferite informații științifice, precum și chipul unui bărbat și al unei femei. Până la cea mai apropiată stea, sonda ar trebui să facă circa 80 000 de ani.

Pioneer 10 este o sticlă aruncată în oceanul cosmic de o omenire naufragiată pe propria sa planetă. Marea problemă a comunicațiilor cosmice este timpul. Se crede că dacă ar exista alte civilizații în Cosmos, un mesaj de pe o stea ar avea nevoie de circa 600 de ani ca să ajungă la noi, și încă pe atât pentru ca noi să transmitem răspunsul. Or viața omului este limitată.

Marele privilegiu al rugăciunii constă în posibilitatea de a comunica instantaneu cu tronul lui Dumnezeu, fără a aștepta sute sau mii de ani pentru ca mesajul să ajungă la cer. Rugăciunea este cea mai rapidă formă de comunicare între cer și pământ.

Rugăciunea – o audiență

Alfred Nobel, inginerul suedez care a inventat dinamita, aflându-se în mare criză financiară și nefiind sprijinit de nimeni în proiectele sale, a cerut o audiență la împăratul Napoleon al III-lea al Franței. După mai multe încercări, reușește să obțină o audiență de cinci minute la împărat.

La început, Nobel se bucură, dar apoi se îngrijorează: Ce va putea să spună împăratului în doar cinci minute, pentru a-l convinge să-l sprijine în proiectele sale? Și Alfred Nobel își pregătește un memoriu scris pe care îl va avea asupra lui în ziua audienței.

În ziua audienței, cu inima strânsă, Nobel este condus de lachei în salonul de primire al împăratului. Așteaptă un timp, apoi, într-un târziu, apare Napoleon al III-lea care îi zâmbește lui Nobel. Apoi împăratul vorbește și iar vorbește, până ce cele cinci minute se termină, iar Nobel nu reușește să spună nimic din ceea ce pregătise și nici să înmâneze împăratului memoriul pregătit.

Audiența durase exact cinci minute, însă Nobel nu reușise să rostească nici măcar un singur cuvânt. Deși rezolvarea problemei sale era asigurată de scrisoarea pe care i-o dăduse împăratul, Nobel era mâhnit.

Aplicație: Ce privilegiu avem noi, creștinii, căci la Împăratul Universului nu ni se cere programare, iar timpul pentru „audiență” este nelimitat. Mai mult decât atât, chiar Dumnezeu are plăcere să stăm cât mai mult de vorbă cu El.

De ce atâta „zgomot”?

În cartea sa „How Can I Find God”, Dr. Leslie Weatherhead povestește despre o femeie care a visat că stătea în fața unei ferestre, bătând în geam pentru a atrage atenția lui Iisus, care Se afla dincolo. După ce a încetat să mai bată și să țipe, Iisus i-a pus mâna pe umăr, spunându-i liniștit:

„De ce faci atâta zgomot? Nu există nimic între noi.”

Un mesaj de la Dumnezeu

M-am uitat la tine când te-ai trezit de dimineață… Așteptăm să-Mi spui două – trei cuvinte, mulțumindu-Mi pentru cele ce ți s-au întâmplat, cerându-Mi părerea pentru ce urma să realizezi azi. Speram să găsești câteva clipe ca să-mi spui: „Bună dimineața!”

Am observat că erai mult prea preocupat să-ți cauți haine potrivite pentru a merge la serviciu. Pentru a vedea că-ți sunt alături, am surprins pentru tine cerul cu culori și cânt de păsărele. Păcat că nu ai observat nici atunci prezența Mea!

Te-am privit plecând grăbit spre serviciu și iar am așteptat. Presupun că, fiind atât de ocupat, nu ai avut nici atunci timp să-Mi adresezi măcar două vorbe. Seara, când te întorceai de la muncă, ți-am văzut oboseala și am trimis o ploaie măruntă ca să-ți alunge stresul. Am crezut că, făcându-ți această plăcere, îți vei aminti de Mine… În schimb, supărat, M-ai înjurat. Doream atât de mult să-Mi vorbești. Oricum, ziua nu se sfârșise…

Ai pornit televizorul și, în timp ce urmăreai programul preferat, am așteptat. Ai cinat apoi cu ai tăi și tot nu ți-ai adus aminte de Mine. Văzându-te așa de obosit, am înțeles tăcerea ta și am stins splendoarea cerului ca să te poți odihni, dar nu te-am lăsat în beznă… Am lăsat veghetori pentru tine o mulțime de stele. Era așa de frumos… Păcat că nu ai observat!

Dar nu contează! Poate chiar nu ți-ai dat seama că Eu sunt aici pentru tine. Am mai multă răbdare decât îți poți imagina. Vreau să ți-o arăt, pentru ca și tu, la rândul tău, să o arăți celor din jur. Te iubesc atât de mult încât te voi răbda.

Acum ești pe punctul de a te trezi din nou. Nu-Mi rămâne decât să te iubesc și să sper că poate azi Îmi vei acorda câteva clipe din timpul pe care ți l-am dăruit. Îți doresc o zi bună și minunată că sufletul tău frumos!

Al tău Tată, Dumnezeu

Convorbire „locală”

O conversație purtată între fostul prim-ministru al Israelului Menachem Begin și președintele american Jimmy Carter a rămas celebră. În timpul unei vizite a lui Begin în America, acesta a fost invitat în biroul oval, unde a văzut trei telefoane: unul era de platină, un altul era roșu, iar celălalt era de aur. Privind la aceste telefoane, primul ministru l-a întrebat pe Carter:

„Care este semnificația acestor telefoane?” Carter a răspuns:

„Folosind telefonul de platină, păstrez legătura cu parlamentul; cu telefonul roșu păstrez legătura cu Rusia, iar cu telefonul de aur am legătură directă cu Dumnezeu.” Surprins de acest răspuns, primul ministru a întrebat:

„Cât costă să-L suni pe Dumnezeu?”

„Zece mii de dolari” – a răspuns președintele Carter -, „dar conversația își merită fiecare cent!”

Mai târziu, când președintele Carter a vizitat Israelul, a văzut pe masa premierului israelian tot trei telefoane. Surprins, l-a întrebat:

„De ce ai și tu trei telefoane pe birou?” Primul ministru i-a răspuns:

„Unul este linia directă cu Egiptul, celălalt asigură legătura cu parlamentul, iar cel de-al treilea asigură legătură directă cu Dumnezeu.”

„Și cât te costă să-L suni de aici, din Israel, pe Dumnezeu?” – a întrebat președintele Carter.

„Zece cenți” – i-a răspuns Begin. „Este o convorbire locală!”

Rugăciunea unui indian Sioux

„Mare Spirit, a cărui voce o prevestesc în vânt, a cărui suflare dă viață lumii întregi, ascultă-mă! Mă prezint în fața Ta ca unul dintre copiii Tăi mulți. Privește, sunt mic și slab, dar am nevoie de forța și înțelepciunea Ta. Fă-mă înțelept, ca să pot recunoaște lucrurile pe care le-ai arătat poporului meu, învățămintele pe care le-ai ascuns în fiecare frunză și în fiecare piatră. Dă-mi forța Ta, nu pentru ca să mă ridic deasupra fraților mei, ci pentru a putea lupta împotriva celui mai mare dușman al meu: eu însumi…”

Meteo și rugăciunea

Un sat își dorea un preot care să fie deosebit de credincios: atunci când se va ruga pentru ploaie, să plouă, când se va ruga pentru soare, să fie soare. Episcopul era în încurcătură. Nu era niciun preot care să dorească să meargă în parohia aceea.

Într-un târziu, un tânăr absolvent a zis:

„Mă voi duce eu.” Mirat, episcopul l-a întrebat:

„Cum ai curajul să te duci? Poți?”

„Da, mă voi duce și mă voi ruga pentru ploaie sau pentru soare, cu o singură condiție: atunci când vor vrea ploaie, toți sătenii să-și dorească să plouă, iar când vor vrea soare, toți sătenii să-și dorească soare.”

Rugăciunea unei văduve

Luther a scris pamflete în care oferea argumente biblice împotriva nesupunerii față de autorități. Iată un exemplu:

„Citim despre o văduvă care s-a ridicat în picioare și s-a rugat cu mult zel pentru asupritorul ei, cerându-I lui Dumnezeu să-i dea acestuia viață lungă. Stăpânul a auzit rugăciunea și a fost umilit, știind că făcuse femeii aceleia mult rău, iar o rugăciune obișnuită a unui om pentru stăpânul său nu era în niciun caz de acest fel.

Oamenii nu se roagă de obicei în felul acesta pentru asupritorii lor, așa că a întrebat-o de ce s-a rugat așa pentru el. Aceasta i-a răspuns:

„În vremea când trăia și domnea bunicul dumneavoastră, aveam zece vaci. El mi-a luat două dintre ele, așa că m-am rugat să moară și să vină la domnie tatăl dumneavoastră. S-a întâmplat exact așa și tatăl dumneavoastră mi-a luat trei vaci. M-am rugat iarăși ca dumneavoastră să ajungeți domnitor și să moară tatăl. Acum mi-ați luat patru vaci, așa că mă rog să trăiți, pentru că mi-e teamă că urmașul dumneavoastră îmi va lua și ultima vacă pe care o mai am.”

„Se roagă cercetătorii?”

„Se roagă cercetătorii?” Aceasta a fost una dintre întrebările care i-au fost puse marelui Albert Einstein și care a venit în forma unei scrisori trimise de o fetiță pe nume Phyllis, din New York. La 24 ianuarie 1936, după cinci zile, Einstein i-a trimis următorul răspuns:

„Dragă Phyllis,

Voi încerca să îți răspund cât mai simplu la întrebare. Iată răspunsul meu: cercetătorii cred că orice întâmplare, chiar și în ce privește chestiunile omenești, se datorează legilor naturii. Prin urmare, un cercetător nu poate avea tendința să creadă că desfășurarea evenimentelor poate fi influențată de rugăciune, adică printr-o dorință manifestată supranatural.

Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem ca propriile noastre cunoștințe despre aceste forțe sunt imperfecte, așa că până la urmă, convingerea că există un spirit primar se trage dintr-un fel de credință. Chiar și cu realizările recente ale științei, o asemenea convingere rămâne încă foarte răspândită.

Însă, oricine este serios implicat în domeniul științific ajunge să se convingă că există un spirit care se manifestă în legile Universului, unul care este mult superior celui uman. Din acest punct de vedere, știința duce la un sentiment special de religiozitate, care este categoric diferit de religiozitatea unei persoane mai naive.”

Culegere de Lori Balogh