Apocalipsa capitolul 11 – Fiara din Adânc
(vers.7-14)
Comentarii
Vers.7: „Când își vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî.”
„Fiara care se ridică din Adânc” – La sfârșitul perioadei de secetă spirituală de 1260 de ani, timp în care cei doi martori au prorocit în saci, o nouă entitate diabolică urma să apară pe scena istoriei luptei dintre bine și rău: fiara din Adânc. Această apariție trebuie căutată, conform profeției, în apropierea anului 1798, când se încheie perioada de 1260 de ani. Textul spune că această fiară din abis urma să declare pe față război Cuvântului lui Dumnezeu.
Cine este această nouă fiară care nu apare în profețiile lui Daniel capitolele 7 și 8? Biblia folosește termenul de „fiară” în profețiile apocaliptice („Daniel” și „Apocalipsa”) drept simbol al unei puteri politice. Despre cele patru fiare prezente în viziunea lui Daniel din capitolul 7, îngerul spune: „Aceste patru fiare mari sunt patru împărați care se vor ridica pe pământ” (Daniel 7,17).
Așadar, fiara care se ridică din Adânc trebuie să fie o putere politică care trebuia să apară pe scena istoriei în preajma anului 1798, la sfârșitul perioadei de 1260 de ani în care cei doi martori au prorocit în saci. Faptul că această fiară iese din Adânc (abis) arată că ea urma să se nască din haos, din dezordine politică, socială și morală.
Detaliile pe care ni le oferă versetele următoare ne conduc spre o singură concluzie verosimilă: „fiara din Adânc” reprezintă Franța revoluționară. Probabil primul interpret care a aplicat această profeție la Franța revoluționară a fost Jurien, un ministru protestant refugiat în Olanda, care, cu un secol înainte de Revoluția franceză, a scris și publicat despre aceste evenimente: „N-aș putea ști cum să mă opresc de a crede că aceasta (profeția din Apocalipsa cap. 11) vorbește în mod deosebit despre Franța, care fără îndoială este astăzi cea mai de frunte dintre provinciile imperiului papal.
Regele ei este numit fiul mai mare al Bisericii, regele prea creștin, adică prea papal, după limbajul Romei. Căci regii Franței, prin darurile lor, au făcut mari pe papi. Ea (Franța) este astăzi statul cel mai înfloritor din Europa. Este, într-un cuvânt, „piața cetății celei mari”. Și cred că, în deosebi în Franța, trebuie să moară martorii, adică mărturisirea adevăratei religii trebuie să fie desființată în întregime… Adevărul va fi omorât, dar nu va fi îngropat. Mormântul este o stare ce trece dincolo de moarte, el este întotdeauna întovărășit de stricăciune și nimicire totală” (1).
Perioada anilor 1789‑1800 a fost o perioadă de mari agitații revoluționare. Olanda, Irlanda, Belgia, Elveția, Italia, Ungaria, Polonia, Grecia și, desigur, America, au fost zguduite de revoluții care au adus sfârșitul așa-zisului „drept divin” al regalității și începutul democrației și egalității tuturor cetățenilor în fața legii.
Însă, dintre toate revoluțiile din această perioadă, Revoluția franceză a fost cea mai deosebită prin violența ei, prin ura față de religia creștină și prin urmările ei pentru viața Europei și a lumii întregi.
Vers.8: „Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății celei mari care, în sens duhovnicesc se cheamă Sodoma și Egipt, unde a fost răstignit și Domnul lor.”
„Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății celei mari” – La sfârșitul perioadei de 1260 de ani, în preajma anului 1798, profeția spune că trupurile moarte ale „celor doi martori” vor zăcea în „piața cetății celei mari”. Textul vorbește despre un război violent pornit de fiara din abis împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Istoria nu ne arată nicio națiune care să fi tăgăduit cu atâta violență existența lui Dumnezeu și care să se fi împotrivit atât de mult Scripturilor ca Franța în timpul Revoluției.
Poporul francez, pe vremuri religios până la superstiție, ajunge să-L tăgăduiască pe Creatorul tuturor lucrurilor. Pe data de 5 august 1793 este votat un nou calendar care sfidează împărțirea timpului bazat pe săptămâna biblică și care rupe națiunea franceză de 18 veacuri de creștinism. La 7 noiembrie este proclamat oficial ateismul, iar cu trei zile mai târziu se inaugurează cultul rațiunii. Printr-un decret din 20 noiembrie al aceluiași an, Convenția desființează cultele religioase, iar oratorul Dubois proclamă sfârșitul religiei creștine:
„Rațiunea a câștigat o mare biruință asupra fanatismului. O religie a rătăcirii și vărsărilor de sânge a fost nimicită. De 18 veacuri ea n-a făcut decât rele, măcar că era numită ca fiind divină. Războaiele cruciadelor, valdenzilor și albigenzilor, masacrele de la Sf. Bartolomeu … iată-i trofeele! Să piară de pe fața pământului! … Jurăm să n-avem alt cult decât acela al rațiunii, al libertății, egalității și al republicii” (2).
Mii de cărți religioase, între care o mulțime de Biblii, au fost adunate în piețele publice ale mai multor orașe și apoi arse. La Rochefort, sunt arse circa 5 000‑6 000 de volume, unele dintre ele fiind aduse de evrei care au renunțat să-L mai aștepte pe Mesia. Grămada de cărți a fost atât de mare încât focul a ars toată noaptea, și a doua zi la ora zece el încă nu era stins.
În orașele franceze se aprind o mulțime de ruguri în care sunt arse icoane, cărți religioase și statui. Preoții care se leapădă de credință își ard certificatele de preoție, iar poporul se leapădă de botez. Cei care se împotrivesc sunt închiși, torturați și executați. La Lyon, într-o singură zi sunt condamnați la moarte o sută douăzeci de preoți.
Ziua de odihnă săptămânală este desființată, în locul ei fiind stabilită ca zi de odihnă fiecare a zecea zi (decadă) care trebuia dedicată petrecerilor. Botezul și Sfânta Cină sunt interzise, iar pe morminte inscripțiile trebuiau să declare moartea ca fiind un somn veșnic. Se susține că temerea de Dumnezeu nu este începutul înțelepciunii, ci al nebuniei.
Se pornește o adevărată vânătoare de preoți, care sunt fugăriți, masacrați sau închiși. Pretutindeni oamenii strigă: „Jos cu preoții!” Bisericile sunt închise, iar obiectele de valoare aflate în ele sunt folosite pentru întreținerea nou înființatei armate a Revoluției.
Zeița rațiunii este instalată la Notre Dame, în Paris, precum și în principalele orașe ale Franței, în mijlocul veseliei și a unei bune dispoziții generale. Cei suspectați că ar fi împotriva acestor măsuri, sau chiar indiferenți față de ele, sunt aruncați în închisorile deja supraaglomerate. Se estimează că doar în Paris erau închiși peste o sută de mii de oameni, în timp ce întreaga populație a orașului se ridica la șapte sute de mii de locuitori. Ghilotina, mașina de tăiat capete a dr. J. Guillotine, funcționează non stop, căzându-i victima chiar Robespiere, promotorul „domniei teroarei”.
Odată cu pierderea credinței are loc o prăbușire a moralității. În timp ce la curtea lui Ludovic al XV-lea se cheltuiau sume fabuloase pentru lux și desfrâu (o singură curtezană a fost plătită de Ludovic al XV-lea cu 36 milioane de franci), țăranii trăiau în cea mai neagră mizerie, sălbăticiți și mâncând rădăcini și ierburi.
Odată izbucnită Revoluția, această națiune sătulă de nedreptățile pe care le vedea la fiecare pas, a răsturnat totul în calea ei, fără să mai facă deosebire între religia Bibliei și cea a Romei, între libertate și dezmăț, între vinovați și nevinovați, între poruncile lui Dumnezeu și cele ale oamenilor.
„Care, în sens duhovnicesc se cheamă Sodoma și Egipt” – Comparația pe care „Apocalipsa” o face acestei puteri politice cu Egiptul este pe deplin justificată. Atunci când Moise i-a cerut lui faraon, în Numele Domnului, să lase pe Israel să plece, acesta a răspuns sfidător: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui și să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5,2). Această negare sfidătoare a existenței lui Dumnezeu și a autorității Cuvântului Său a fost una dintre caracteristicile Revoluției franceze.
Asemănarea cu Sodoma merge pe un alt plan. Sodoma a rămas în istoria biblică drept un simbol al desfrâului și imoralității, o altă caracteristică a Revoluției franceze. Necredincioși, atei și destrăbălați au existat în toate timpurile și pe toate continentele, însă Franța rămâne în istoria lumii ca singurul stat care a decretat în adunările sale legiuitoare că nu există Dumnezeu, iar Cuvântul Său trebuie distrus cu desăvârșire.
„Să mi se arate altă țară pe lume”, spunea Joseph de Maistre, „în care să se vadă într-un spațiu de timp atât de scurt numele cele mai ilustre figurând în procesele cele mai scandaloase, în care jaful, violul, furtul, falsul și prostituția făceau să răsune tribunalele uimite și să tremure umbrele vitejilor străbuni… Aș putea să întinez douăzeci de pagini cu dovezile înspăimântătoare ale stricăciunii și decăderii, din nenorocire prea răspândite, care domneau în Franța în momentul Revoluției” (3).
„Unde a fost răstignit și Domnul lor.” – Ținând cont de cuvintele Mântuitorului: „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut” (Matei 25,40), precum și de faptul că în Franța persecuția papală împotriva creștinilor necatolici a atins apogeul în cei 1260 ani de supremație a Romei, expresia „unde a fost răstignit Domnul lor” este pe deplin justificată.
Franța își făcuse o glorie din a susține cerințele papalității în ce privește reprimarea ereticilor. Este de altfel recunoscută represiunea sângeroasă a albigenzilor, dar și persecuțiile îndreptate împotriva protestanților apăruți în urma Reformei. Noaptea Sf. Bartolomeu (23‑24 august 1572), dragonadele și revocarea Edictului de la Nantes sunt doar câteva momente mai importante ale luptei Franței împotriva celor pe care Roma îi numea eretici.
Însă Franța a trebuit să culeagă roadele acestei atitudini ostile față de necatolici timp de atâtea veacuri. „Cine seamănă vânt, culege furtună”. Persecuțiile pornite de catolici împotriva protestanților s-au întors asemenea unui bumerang chiar asupra lor. Ateismul oficializat în timpul Revoluției a fost rodul tuturor abuzurilor și nedreptăților pe care Biserica Romei le-a încurajat secole de-a rândul. În timpul Revoluției, Biserica Romei a trebuit să sufere cel mai mult…
Vers.9: „Și oameni din orice norod, din orice seminție, de orice limbă și de orice neam vor sta trei zile și jumătate și vor privi trupurile lor moarte, și nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt.”
Franța devenise o scenă pentru întreaga lume creștină. Versetul descrie simțămintele și atitudinea pe care le-au avut celelalte națiuni europene la vederea celor ce se întâmplau în Franța revoluționară. Atrocitățile produse în timpul Revoluției franceze au produs numeroase treziri de conștiința atât în Europa, cât și în America.
Speriați de cele ce se petreceau în Franța, oamenii s-au apropiat mai mult de Dumnezeu, iar interesul pentru studiul profețiilor s-a intensificat, mulți ajungând la convingerea că Revoluția franceză era un semn al sfârșitului.
În general, națiunile Europei n-au luat parte la nelegiuirile comise în Franța și n-au permis ca martorii omorâți să fie îngropați, dispărând definitiv. Deși Franța a adus la tăcere glasul Cuvântului lui Dumnezeu timp de trei ani și jumătate (de la 7 noiembrie 1793 până la 17 iunie 1797), celelalte popoare nu i-au urmat exemplul.
„O, Franța,”, spunea Lavatei, predicatorul din Zurich, „exemplu fără de exemplu! Nu ne vei servi tu că avertisment?”
Vers.10: „Și locuitorii de pe pământ se vor bucura și se vor veseli de ei; și își vor trimite daruri unii altora, pentru că acești doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului.”
Deși creștinii sinceri din celelalte națiuni europene au strâns rândurile în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, mulțimile necredincioase din toate țările tresăltau de bucurie la vederea celor ce se petreceau în Franța, aplaudând spectacolul Revoluției. „Profesorii germani”, spune J. de Maistre, „se extaziau în fața celor ce se întâmplau în Franța și mulți se ridicau și tindeau spre Paris într-o mișcare de afinitate” (4).
În multe părți oamenii Îl provocau pe Dumnezeu în mod public, strigând: „Oare știe Dumnezeu, și Cel Prea Înalt are oare știință de acesta?” (5).
„Cu o semeție plină de hulă care întrece aproape orice închipuire, unul dintre preoții noii ordini zise: „Dacă Tu, Dumnezeule, exiști, atunci răzbună Numele Tău insultat. Iată, eu mă împotrivesc Ție, și Tu taci. Tu nu îndrăznești a da drumul tunetelor Tale. Cine va mai crede de acum încolo în existența Ta?” (6).
Nu sunt aceste cuvinte un ecou al răspunsului sfidător al lui faraon: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui și să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5,2)?
Vers.11: „Dar după cele trei zile și jumătate, duhul de viață de la Dumnezeu a intrat în ei și s-au ridicat în picioare, și o mare frică i-a apucat pe cei ce i-au văzut.”
Franța nu a putut suporta mult timp consecințele războiului împotriva religiei creștine, a Bibliei și, în final, împotriva lui Dumnezeu. Decăderea era vizibilă în toate domeniile: familia se destrăma, iar întreaga societate se clătina din temelie.
Astfel, în mai 1797, în Consiliul celor 500, s-a constituit o comisie care trebuia să elaboreze o nouă lege a cultelor. În 17 iunie, Camille Jordan, președintele Comisiei a declarat într-o ședință publică: „Credința în Dumnezeu este pentru stat o garanție pentru ordine și stabilitate, pe care nicio lege cât de bună nu este în stare a o înlocui” (7).
În aceeași ședință, el proclamă în mod solemn reabilitarea religiei creștine: „Toți concetățenii noștri să fie astăzi pe deplin asigurați că toți catolicii și protestanții care au depus sau nu jurământul în fața Convențiunii, să știe că este voința legislatorului, ca și a legii, să-și urmeze în libertate religia pe care a ales-o inima lor. Se reînnoiește, în numele dvs., făgăduința sfântă: toate cultele sunt libere în Franța” (8).
Raportul comisiei prevedea câteva lucruri importante: separarea Bisericii de stat, libertatea alegerii zilei de cult, precum și neamestecul statului în problemele Bisericii. Oratorii au subliniat că nu se va reveni la acea religie care a dus la cruciadele și masacrele Evului Mediu, ci la credința în adevăratul Dumnezeu. Astfel, cei doi martori (Cuvântul lui Dumnezeu) au primit o nouă putere de mărturisire.
„După cele trei zile și jumătate” – De la data la care a fost dat decretul cu privire la interzicerea cultelor (20 noiembrie 1793) până la decretarea restaurării lor (17 mai 1797), au trecut trei ani, șase luni și douăzeci și opt de zile, adică exact cât era profetizat. Cele trei zile și jumătate profetice reprezintă trei ani și jumătate, conform principiului de interpretare a profețiilor, în care o zi în profeție înseamnă un an real (vezi Numeri 14,34; Ezechiel 4,6).
„O mare frică i-a apucat pe cei ce i-au văzut” – Documentele timpului ne vorbesc despre o redeșteptare religioasă și o întoarcere spre esența religiei creștine, lăsând formele pe un plan secundar. Oamenii erau încurajați să citească Biblia și să înalțe rugăciuni către Dumnezeu. Aceeași Biblie care cu câtva timp în urmă era aruncată în rugurile aprinse în piețele orașelor, este acum din nou în centrul religiei adevărate.
Se observă schimbări și în optica clerului care se ocupa mai mult de fondul religiei și mai puțin de ceremonii. Episcopul Gregoire spunea în acele zile de reînviere spirituală: „Să reînvie religia, să reînvie curată așa cum a ieșit din mâinile Domnului nostru Christos! Suntem așezați din nou la începuturile Bisericii” (9).
Vers.12: „Și au auzit din cer un glas tare care le zicea: „Suiți-vă aici!” Și s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmașii lor i-au văzut.”
Reabilitarea celor „doi martori” s-a încheiat cu o apoteoză. Folosind imaginea plastică a suirii celor „doi martori” la cer, profeția vrea să arate spre mișcarea de răspândire a Bibliei, care a apărut în mai multe părți ale lumii după Revoluția franceză.
Între 1792 și 1822 au luat ființă marile societăți biblice și misionare protestante. Este începutul așa-zisului „veac al Bibliei și al misiunii”. În 1804 ia ființă Societatea Biblică Britanică și străină. În 1816 apare Societatea Biblică Americană, iar în 1818 ia ființă Societatea Biblică Protestantă din Paris.
În 1831, ministrul francez al instrucțiunii publice a comandat 20 000 de exemplare din Noul Testament pentru a fi folosite în școli. În anul următor, alte 40 000 de exemplare au fost împărțite elevilor din 16 regiuni ale Franței.
În 1833, Societatea Biblică Britanică făcea bilanțul activității sale: tipărise și răspândise până la acea dată aproximativ 450 de milioane de Biblii. În decurs de 32 de ani, una dintre societățile biblice a răspândit în Franța 750 000 de exemplare ale Sfintei Scripturi, iar în cursul războiului din 1870, soldaților francezi li s-au distribuit un milion de Biblii.
Astfel, războiul împotriva Cuvântului lui Dumnezeu s-a dovedit a fi un eșec total. Din acest război dur, violent și necruțător, Biblia a ieșit victorioasă, căci în spatele ei se află Cineva care veghează asupra Cuvântului Său.
Vers.13: „În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ, și s-a prăbușit a zecea parte din cetate. Șapte mii de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ. Și cei rămași s-au îngrozit și au dat slavă Dumnezeului cerului.”
„S-a făcut un mare cutremur de pământ” – Acest ultim tablou profetic este un rezumat al laturii politice a Revoluției franceze. Lamartine spunea despre Revoluție că ea a transformat Franța într-un imens cimitir: „Împușcați la Lyon, înecați la Nantes, ghilotinați la Paris, închiși, vânduți, sechestrați, înspăimântați pretutindeni, Franța seamănă unei națiuni cucerite și pustiite de una din acele mari invazii de popoare care au măturat vechile civilizații la căderea Imperiului Roman. Regele a fost executat. Toate tronurile s-au cutremurat. Toate popoarele au dat înapoi de spaimă și uimire în fața acestui mare sacrilegiu al regalității” (10).
„S-a prăbușit a zecea parte din cetate” – Cetatea la care face referire profeția este aceeași cu cea despre care este vorba în cap. 17,18: „Și femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împărații pământului.”
Uriah Smith identifică această cetate cu Roma papală, în timp ce Franța este unul dintre cele zece regate care au luat naștere pe ruinele fostului Imperiu Roman de Apus (vezi explicația la Daniel cap. 2). Așadar, Franța este a zecea parte a „cetății”, cea care a rămas ruinată, pustiită și debusolată după marele „cutremur” al Revoluției.
„Șapte mii de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ” – Versiunile Bibliei care folosesc manuscrisul Vaticanului traduc această expresie astfel: „Și au pierit în cutremur șapte mii de nume de oameni (sau titluri de oameni).”
Această traducere este conformă cu realitatea din timpul Revoluției franceze. Se estimează că titlurile de noblețe desființate de diferitele guverne revoluționare, de la 1789 până la 1797, se ridică la aproximativ șapte mii.
Vers.14: „A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând.”
Ne aflăm la sfârșitul trâmbiței a 6-a. Evenimentele legate de Revoluția franceză au încheiat faza occidentală a acestei trâmbițe. Faza orientală s-a încheiat în 1840, odată cu căderea puterii otomane. După acest an, lumea trebuia să se aștepte să răsune cea de-a 7-a trâmbiță (al treilea „vai”).
Acesta este timpul în care trăim noi, un timp în care nu ni se promite un mileniu de pace și prosperitate, ci unul caracterizat prin tulburări, suferințe și dezastre, toate concentrate într-un singur cuvânt: „vai”.
Ceea ce este încurajator este faptul că acest al treilea „vai” este ultimul. După ce el se va fi consumat, rămânând în istorie doar ca o amintire dureroasă, revenirea Domnului Christos va readuce pacea și armonia, bucuria și mântuirea veșnică.
Lori Balogh
Referințe:
(1) – Jurien, „L’acomplissement des Propheties”, Rotterdam, 1686, vol. III, p. 175, citat de J. Vuilleumier în „Apocalipsa”
(2) – J. Vuilleumier, „Apocalipsa”
(3) – Joseph de Maistre, „Melanges inedites”, p. 109 (notă), p. 24, citat de J. Vuilleumier în „Apocalipsa”
(4) – Idem
(5) – Uriah Smith, „Explicația profețiilor lui Daniel și Apocalipsa”, p. 373
(6) – Idem
(7) – Jean Vuilleumier, „Apocalipsa”
(8) – Idem
(9) – Idem
(10) – Lamartine, „Histoire des girondins”, p. 28, citat de J. Vuilleumier în „Apocalipsa”
