Apocalipsa capitolul 11 – Trestia de măsurat
(vers. 1.2)
Introducere
Lanțul profetic al celor șapte trâmbițe redă istoria lumii de la începuturile creștinismului până la revenirea Domnului Christos, privind evenimentele dintr-o perspectivă istorică. Primele patru trâmbițe, redate în capitolul 8, vizează căderea Imperiului Roman de Apus sub loviturile repetate ale goților, vandalilor și hunilor. Următoarele două trâmbițe (a 5-a și a 6-așasea) , redate în capitolul nouă, se referă la prăbușirea Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin), la care arabii și turcii mahomedani au avut o contribuție majoră.
Între trâmbițele a 6-a și a 7-a există două viziuni intercalate care se referă la evenimente ce urmau să aibă loc la sfârșitul trâmbiței a 6-a. Astfel, capitolul 10 ne aduce în prim plan prima solie îngerească, prezentată în detaliu în capitolul 14, solie care urma să fie proclamată de solii lui Dumnezeu tocmai în punctul terminus al celui de-al doilea „vai” (trâmbița a 6-a).
Capitolul 11 redă cea de-a doua viziune intercalată, aducându-ne din nou în atenție evenimente politice de pe teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus, într-o perioadă în care Imperiul Turc își făurea istoria în Răsărit.
Referindu-se la acest aspect, J. Vuilleumier constată: „Este faza occidentală și modernă a mustrărilor care lovesc creștinătatea. Ea cuprinde o mare catastrofă politică și religioasă, care aproape a ars și mistuit Franța la finele veacului al XVIII-lea” (1)
Capitolul 11 este o continuare a celui anterior. După ce Ioan mănâncă acea cărticică deschisă din mâna îngerului, el este pus să profetizeze din nou cu privire la „multe noroade, neamuri, limbi și împărați.” Cele profetizate încep să se desfășoare în capitolul 11.
Comentarii
Vers.1: „Apoi mi s-a dat o trestie, asemenea unei prăjini, și mi s-a zis: „Scoală-te și măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei ce se închină în el.”
„Mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini” – Dat fiind faptul că această „trestie” urma să fie folosită la măsurarea nu doar a Templului, ci și a oamenilor, putem trage concluzia că ea simbolizează un standard moral, un etalon format din principii morale, o lege cu caracter veșnic.
Contrar opiniei unor cercetători, conform căreia Templul ar simboliza Biserica lui Christos de pe pământ, Templul la care face referire capitolul 11 al „Apocalipsei” este adevăratul Sanctuar din cer, în al cărui centru se afla Însuși Dumnezeu și Legea Sa. Faptul este confirmat chiar de finalul capitolului 11, care ne vorbește despre „Templul lui Dumnezeu care este în cer” (vers.19).
Adevărata Biserică a lui Christos este reprezentată de închinătorii care se află în acest Templu și care trebuie să fie „măsurați” (evaluați, cântăriți, apreciați) nu după caracteristicile lor fizice, ci după caracterul lor. Însă un caracter nu poate fi evaluat decât după un anumit standard moral, după o Lege Morală. Ajungem astfel la concluzia că „trestia” cu care Ioan trebuia să măsoare „Templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei ce se închină în el” este un simbol al Legii Morale (Cele Zece Porunci), singura măsură de conduită morală care reglementează datoria omului față de Dumnezeu și față de semeni (vezi Deuteronomul 5,6‑22; 6,5‑7; Romani 2,14.15; 7,12; 13,8‑10; Iacov 2,8‑13).
„Legea lui Dumnezeu va măsura caracterul fiecărui om și îi va condamna pe toți aceia pe care acest standard fără greș îi va declara ca fiind găsiți cu lipsă” (2).
„Legea Morală este unicul standard de măsurare a sfințeniei în ceruri și pe pământ” (3).
„Scoală-te și măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei ce se închină în el.” – Porunca primită de Ioan de a măsura Templul lui Dumnezeu se referă la Sanctuarul ceresc, în care Domnul Christos a intrat după înălțarea Sa la cer și unde slujește cu propriul Său sânge pentru păcatele omenirii (vezi Evrei 8,1.2; 9,11.12.24). El face această lucrare deosebit de importantă în cadrul Planului de Mântuire, având o întreită calitate: Jertfă, Preot și Judecător.
Comentând acest verset, R. A. Anderson spune că „templul la care se face referire aici nu poate fi nici Biserica, pentru că expresia „cei ce se închină în el” trebuie să se refere la închinători, și nici la templul din Ierusalim, căci acesta a fost distrus mai înainte ca „Apocalipsa” să fi fost scrisă. Dar în timpul la care se aplică această profeție (1844) ochii închinătorilor erau în mod deosebit îndreptați către lucrarea lui Christos ca Mare Preot în ceruri, „ca slujitor al Locului Prea Sfânt și al adevăratului cort care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul (Evrei 8,2)” (4).
„Măsurarea” Templului ceresc arată spre atenția pe care oamenii trebuie să o acorde lucrării Domnului Christos din Templul ceresc după anul 1844, odată cu încheierea celei de-a 6-a trâmbițe și intrarea omenirii în ultima perioadă a istoriei sale, numită „vremea sfârșitului.”
„După marea dezamăgire de la 1844, atenția credincioșilor adventiști a fost îndreptată către Sanctuarul ceresc și lucrarea Domnului Christos ca Mare Preot în acest Sanctuar. Templul din Ierusalim fiind dărâmat, iar poporul Israel fiind lepădat, cei ce se închină în Templu nu sunt iudeii după trup, ci aceia care își îndreaptă închinarea către Templul ceresc, unde Christos slujește în favoarea copiilor Săi (Evrei 8,1.2). Măsurarea, sau analiza, sau cercetarea acestor închinători sugerează o lucrare de judecată” (5).
Din nefericire, lumea creștină a dat uitării existența unui Templu în ceruri, a ignorat existența unei Legi după care va fi judecat orice om și a neglijat lucrarea pe care Domnul Christos a început-o în acest Templu după înălțarea Sa la cer. Însă, la sfârșitul trâmbiței a 6-a, odată cu creșterea interesului pentru studiul cărților profetice „Daniel” și „Apocalipsa” („înghițirea” cărticelei deschise din cap.10), atenția oamenilor a fost din nou îndreptată spre Sanctuarul ceresc și spre lucrarea ce se săvârșește acolo.
Cei care s-au aplecat cu sinceritate asupra acestor profeții au înțeles că sanctuarul pământesc a fost doar o copie a adevăratului Sanctuar aflat în cer (vezi Exodul 25,40), iar slujbele săvârșite în el erau doar o „umbră” a adevăratei slujbe îndeplinită de Marele nostru Preot Iisus Christos (vezi Evrei 8,5.6).
Se ridică o întrebare justificată: Dacă „trestia de măsurat” reprezintă Legea veșnică a lui Dumnezeu, iar Templul care trebuie măsurat este cel ceresc, cum putem explica necesitatea măsurării lui cu Legea divină? Înțelegem că cele de pe pământ, fiind nedesăvârșite și atinse de lepra păcatului, trebuie mereu să fie „măsurate” și comparate cu etalonul cerului.
Dar Templul ceresc? E oare posibil ca acest Templu să nu corespundă standardului moral? Fără cunoașterea rolului sanctuarului pământesc și a slujbelor care aveau loc în el, fie că e vorba de cele zilnice, fie de cele anuale, răspunsul la această întrebare este greu de aflat.
În cursul anului, prin slujbele zilnice ce se oficiau în sanctuarul pământesc, păcatele mărturisite ale credincioșilor erau transferate în mod simbolic asupra sanctuarului, întinându-l. La sfârșitul anului religios, în marea Zi a Ispășirii, se făcea o lucrare specială de curățare a sanctuarului. Atunci, marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei de ispășire, și stropea de șapte ori spre chivotul în care se aflau Cele Zece Porunci. Ceremonia simboliza ștergerea păcatelor săvârșite de popor pe parcursul întregului an și curățarea sanctuarului întinat (vezi Leviticul 16).
Însă acest ceremonial al Zilei Ispășirii era doar o „umbră”, un tip al lucrării săvârșite de Domnul Christos în calitatea Sa de Mare Preot în Sanctuarul ceresc. După cum sanctuarul din vechime trebuia curățat la sfârșitul anului de întinarea adusă de păcatele adunate în el, la fel și Sanctuarul ceresc trebuia să fie curățat la sfârșitul timpului de har (vezi Evrei 9,23).
Se înțelege de aici ca în tot acest ceremonial al Zilei Ispășirii Legea Morală (Decalogul) avea un rol cât se poate de important. Ea era cea care „măsura”, care evalua, care cerceta vinovăția păcătosului și tot ea evalua gradul în care Sanctuarul a fost întinat prin păcatele mărturisite ale oamenilor.
„Măsurarea” închinătorilor cu aceeași „trestie de măsurat” (Legea morală) ne sugerează ideea de judecată, o judecată de cercetare care trebuie să aibă loc înainte de revenirea Domnului Christos. Deși acești închinători sunt încă pe pământ, confruntați cu luptele inerente ale vieții, în spirit ei se află în cer, în prezența lui Dumnezeu, de care și-au legat toată speranța de mântuire. Aceeași Lege care măsoară Templul, evaluând păcatele transferate asupra lui, este standardul după care sunt evaluați credincioșii.
Lucrarea acestei evaluări (judecata de cercetare) trebuie să fie încheiată înainte de revenirea Domnului Christos, căci atunci Mântuitorul va aduce răsplata pentru cei găsiți vrednici pentru Împărăția Sa (vezi Apocalipsa 22,12; Isaia 62,11; Matei 16,27).
Vers.2: „Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni.”
„Curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată” – Templul lui Irod, pe care Ioan îl știa în momentul scrierii „Apocalipsei”, avea o curte interioară împărțită în: curtea femeilor, curtea lui Israel și curtea preoților. Dincolo de zidul care delimita această curte interioară se afla curtea neamurilor. Nimeni dintre cei care nu erau iudei nu avea voie să treacă de acel zid, fără să fie pedepsit cu moartea.
Dacă Biserica lui Christos este reprezentată prin închinătorii prezenți în spirit în Sanctuarul ceresc, neamurile simbolizează lumea care nu a răspuns chemării la pocăință. Faptul că lui Ioan i se poruncește să nu măsoare curtea dată neamurilor ne arată că judecata de cercetare preadventă îi are în vedere doar pe cei care au luat asupra lor numele lui Christos. Pentru ceilalți, care au refuzat chemarea la mântuire, va exista un alt timp al judecății (vezi 1 Petru 4,17).
Comentând expresia „curtea de afară a Templului”, Uriah Smith spune: „Curtea de afară era curtea Templului în care se afla altarul arderilor de tot pe care se ardeau jertfele de animale. Se pune însă întrebarea: Care era curtea unde a fost sacrificat adevăratul Miel de jertfă, Iisus Christos? Pământul acesta. Pe acest pământ a fost vărsat sângele lui Iisus Christos, pe acest pământ sau în această curte au fost junghiați și martirii, sau călcați în picioare de neamuri timp de 1260 de ani; adică de la 538 și până la 1798. Această curte a neamurilor nu trebuia măsurată, căci nu mai prezenta importanță. Atenția credincioșilor trebuia îndreptată acum la interiorul Templului și la Sfânta Sfintelor din ceruri, unde Iisus, Marele Preot și Mijlocitor, face ispășire pentru cei ce primesc măsura de conduită a Legii Sale” (5).
„Vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni.” – Aici nu este vorba nici de Ierusalimul pământesc, ars și distrus în anul 70 de armatele romane, nici de Ierusalimul ceresc la care „neamurile” nu au acces pentru a-l călca în picioare. Simbolul ne trimite la Biserica credincioasă. În contrast cu Babilonul, cetatea cea mare și desfrânată, care simbolizează Biserica creștină apostaziată, Ierusalimul simbolizează Biserica adevărată a lui Christos, „călcată în picioare” și persecutată timp de 1260 de ani (538‑1798) în perioada Evului Mediu întunecat.
Perioada în care „sfânta cetate” (Biserica adevărată) urma să fie călcată în picioare de către neamuri o regăsim reprezentată în cărțile profetice „Daniel” și „Apocalipsa” în trei feluri:
– „O vreme, două vremi și o jumătate de vreme”, în Daniel 7,25; 12,7 și Apocalipsa 12,14.
– „42 de luni”, în Apocalipsa 11,2 și 13,5.
– „1260 de zile”, în Apocalipsa 11,3 și 12,6.
Toate acestea vizează una și aceeași perioadă de timp, adică 1260 de ani reali. Trei vremi și jumătate reprezintă trei ani și jumătate, echivalând cu 42 de luni și cu 1260 de zile. Conform principiului de interpretare a perioadelor profetice (vezi Numeri 14,34; Ezechiel 4,6), în care o zi în profeție reprezintă un an real, cele 1260 de zile reprezintă 1260 de ani reali.
Această perioadă acoperă cea mai întunecată parte a istoriei creștinismului, pornind de la anul 538, anul în care Biserica medievală (papalitatea) a preluat puterea politică a Imperiului Roman de Apus, și până la anul 1798, anul în care papalitatea a primit rana de moarte prin arestarea papei de către armatele lui Napoleon. A fost perioada în care „sfânta cetate”, adică adevărata Biserică a lui Christos, a fost călcată în picioare și persecutată de reprezentanții Bisericii oficiale.
Lori Balogh
Referințe:
(1) – J. Vuilleumier, „Apocalipsa”, p. 1126, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. II, p. 207
(2) – E. G. White, „Tragedia veacurilor”, ed. 1981, p. 245.246
(3) – Idem, p. 432.433
(4) – R. A. Anderson, „Unfolding the Revelation”, p. 106.107, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. II. p. 210.211
(5) – Uriah Smith, „Daniel and Revelation”, p. 366
