Ce asteapta Dumnezeu de la mine ?

Ce asteapta Dumnezeu de la mine ?

In dialogul purtat intre Mantuitorul si femeia samariteanca, dialog redat de Ioan in cap. 4 al Evangheliei sale, Domnul Iisus ii spune acesteia, printre altele: “Dar vine ceasul, si acum a si venit, cand inchinatorii adevarati se vor inchina Tatalui in duh si in adevar; fiindca astfel de inchinatori doreste si Tatal.” ( Ioan 4, 23 )

Intre multele si importantele adevaruri cuprinse in aceste doar cateva cuvinte ale Domnului se afla si acela ca Dumnezeul nostru, caruia ne inchinam si Ii slujim, are niste dorinte, niste asteptari cu privire la noi. Cand aceste dorinte Ii sunt implinite, El este fericit, iar noi suntem binecuvantati peste masura; cand insa asteptarile Sale cu privire la noi nu sunt implinite, El este nefericit, iar binecuvantarile, pe care ar dori sa le reverse asupra noastra, sunt retinute.

Care sunt aceste asteptari ale lui Dumnezeu de la un om pacatos ca mine, sau ca tine ? Sau, altfel spus, care este acel lucru pe care El il apreciaza cel mai mult la un om pacatos ?

Sunt convins ca raspunsurile posibile la aceasta intrebare sunt variate si bogate. Sa incercam cateva din ele:

1) Dumnezeu asteapta de la mine  sa am o inima curata, neimpartita, care Ii slujeste doar Lui.

Daca uraste Dumnezeu ceva in omul pacatos atunci acest lucru este duplicitatea, fariseismul, ipocrizia. In timpul activitatii Sale publice, Mantuitorul nu a mustrat niciun pacat mai mult decat fariseismul unora din contemporanii Sai. In cap. 23 al Evangheliei lui Matei, intalnim unele din cele mai grele cuvinte rostite de Domnul unor conationali. Expresii ca “morminte varuite”, “nebuni”, “orbi”, “serpi si pui de naparci” sunt rostite de El, Mielul lui Dumnezeu, unor oameni cu inima impartita, oameni cu doua sau mai multe fetze, care una marturisesc cu gura, dar alta traiesc in viata lor.

Acesti oameni cu viata duplicitara sunt preinchipuiti prin robul cel rau din Parabola celor doi robi din Matei 24, 45-51. Va amintiti care va fi soarta robului rau la sfarsitul timpului ? Mantuitorul ne asigura ca acesta va fi taiat in doua “si soarta lui va fi soarta fatarnicilor” ( Matei 24, 51 pp. ).

Ce poate sa insemne aceasta “taiere in doua” – vorbire figurata caracteristica parabolei – decat ca , la sfarsit, Dumnezeu va desparti cele doua fetze ale celor care au trait avand o inima impartita.

Asadar, Dumnezeu asteapta de la noi sa avem o inima curata, neimpartita, caci doar “cei cu inima curata vor vedea pe Dumnezeu” ( Matei 5, 8 ).

Ce altceva mai asteapta Dumnezeu de la mine ?

2) Dumnezeu asteapta sa dau pe fatza un spirit de mila si iertare fatza de semenii care  imi  gresesc.

In Parabola robului nemilostiv ( Matei 18, 21-35 ), pe care Mantuitorul o rosteste in urma intrebarii lui Petru : “Doamne, de cate ori sa iert pe fratele meu? Pana la sapte ori?”, suntem invatati ca una din cele mai mari asteptari ale lui Dumnezeu este aceea de a da pe fatza un spirit de mila si iertare.

Problema aceasta este atat de importanta pentru Dumnezeu incat in comentariul pe care Domnul il face dupa rostirea rugaciunii “Tatal nostru” singura idee pe care o reia si o dezvolta din aceasta rugaciune este nevoia omului de a-si ierta semenii: “Daca nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre” ( Matei 6, 15 ).

Ce mai asteapta Dumnezeu de la mine ?

3) El asteapta sa umblu smerit cu El.

Ce inseamna aceasta ? Inseamna a-I cere sfatul in momentele de rascruce ale vietii, a simti nevoia dupa discernamantul dat de Duhul Sfant in orice alegere pe care o am de facut, inseamna a-L asculta pe El intotdeauna mai mult decat sa dau curs propriei vointe sau vointei oamenilor, inseamna a avea incredere mai mult in intelepciunea Lui decat in intelepciunea proprie.

“Ti s-a aratat, omule, ce este bine si ce alta cere Domnul de la tine decat sa faci dreptate, sa iubesti mila si sa umbli smerit cu Dumnezeul tau ? “ ( Mica 6, 8 )

Carui parinte nu-i face placere sa-si vada copilul, fie ca e mic , fie ca se afla deja la varsta maturitatii, venind la el pentru a cere un sfat in momentele de rascruce ale vietii ? Care parinte nu se bucura nespus cand isi vede copiii alegand valorile morale pe care parintele s-a straduit sa le insufle? Cum sa nu se bucure Tatal ceresc cand un copil al sau de pe pamant Il cauta mereu pentru sfat si calauzire, umbland in ascultare de vointa Sa ?

Ce mai asteapta Dumnezeu de la mine ?

4 ) El asteapta de la un om pacatos ca mine sa dau pe fatza un spirit de pocainta sincera, sa ma intorc spre El intotdeauna cu o inima sfasiata de durere atunci cand I-am intristat inima prin pacat.

“Dar chiar acum, zice Domnul, intoarceti-va la Mine cu toata inima, cu post, cu planset si bocet. Sfasiati-va inimile, nu hainele, si intoarceti-va la Domnul, Dumnezeul vostru…” ( Ioel 2, 12.13 )

De ce oare David, un om cu greseli atat de grave, pe care probabil un fariseu din vremea Domnului Christos nu le-ar fi facut, a fost numit “om dupa inima lui Dumnezeu”? Pentru ca niciun om nu a fost capabil sa scrie un psalm al pocaintei ca Psalmul 51 al lui David. Cand citim acest psalm, avem senzatia ca el a fost scris nu cu cerneala, ci cu lacrimile amare izvorate dintr-o inima zdrobita.

Ce mai asteapta Dumnezeu de la un om pacatos ca mine ?

O multime de alte lucruri: sinceritate, bunatate, dragoste, recunostinta, ascultare, inchinare, corectitudine , slujire, modestie, curaj, blandete, dorinta de a creste, dezvoltare intelectuala, pastrarea sanatatii… Da, El mai asteapta sa particip la serviciile divine de inchinare si sa nu “parasesc adunarea noastra, cum au unii obiceiul” ( Evrei 10, 25 ); El  asteapta sa dau dovada de statornicie in incercari, de generozitate, altruism, sa depun eforturi sustinute pentru cauza Lui, sa am spirit de sacrificiu, sa fiu dependent de El,  impaciuitor, sa fiu permanent insetat si infometat dupa neprihanirea Domnului Christos. ..

Nu sunt prea multe asteptari din partea unui Dumnezeu sfant si desavarsit fatza de un biet om pacatos ?

Daca am privi lucrurile doar aritmetic, cantitativ, atunci da, ni s-ar parea prea multe aceste asteptari. Daca insa privim lucrurile dintr-un alt punct de vedere, daca ne gandim ca Dumnezeu este sfant si doar oameni sfinti vor putea locui in prezenta Sa o vesnicie intreaga, atunci aceste asteptari sunt pe deplin justificate.

Stiti care este acel lucru pe care Dumnezeu il asteapta de un om pacatos mai mult decat orice altceva ? Care a fost acel lucru pe care Mantuitorul l-a apreciat cel mai mult la unii dintre oamenii cu care a venit in legatura ?

Daca citim Evangheliile cu atentie, nu e greu sa gasim raspunsul : CREDINTA.

Cateva exemple:

– Femeii pacatoase aflata in casa lui Simon, Mantuitorul ii apreciaza devotamentul, spiritul de sacrificiu si  curajul gestului sau. Insa in final, ceea ce ramane este credinta: “Dar Iisus a zis femeii: “Credinta ta te-a mantuit; du-te in pace.” ( Luca 7, 50 )

– Cand prietenii paraliticului incearca sa-l aduca pe acesta in fatza lui Iisus, si neputand sa-l introduca in casa, recurg la un gest extrem – acela de a desface acoperisul casei – Mantuitorul le apreciaza efortul, dragostea pentru prietenul lor bolnav, dar mai presus de toate El le apreciaza credinta: “Cand le-a vazut credinta, Iisus a zis: “Omule, pacatele iti sunt iertate.” ( Luca 5, 20 )

– Femeii care suferea de hemoragie de 12 ani, Iisus ii apreciaza indrazneala de a se apropia de El cu insistenta, insa tot credinta este cea pe care El o scoate in evidenta: “Indrazneste fiica. Credinta ta te-a tamaduit.” ( Matei 9, 22 )

– Sutasul al carui rob era bolnav si pentru care a venit la Domnul pentru a-i cere vindecarea, este apreciat tot pentru credinta, mai mult decat pentru dragostea de aproapele si curajul de a rupe barierele interetnice si sociale: “Adevarat va spun ca nici chiar in Israel n-am gasit o credinta asa de mare.” ( Matei 8, 10 )

– Si in sfarsit, femeii cananeene a carei fiica era stapanita de demoni, dupa ce  a trecut cu bine testul umilintei, Iisus ii spune: “O femeie, mare este credinta ta !” ( Matei 15, 28 pp. )

Din toate aceste exemple invatam un lucru important : Dumnezeu asteapta de la noi, mai mult decat orice altceva, credinta. Insa, nu acea credinta generica, lipsita de continut, formala si marturisita doar cu buzele, ci acea credinta vie, dinamica.

Termenul “credinta” are, pe langa alte semnificatii, si una de importanta majora. Definitia credintei care ne este data in Evrei 11, 1 incepe exact cu aceasta componenta importanta – INCREDEREA. Or, increderea , prin definitie, este legata de o persoana. Cand afirm, de exemplu, ca am incredere ca painea pe care vreau sa o cumpar este buna, spun de fapt ca am incredere in brutarul care a facut-o.

In vol. II al Marturiilor, E. G. White relateaza “un vis impresionant” ( chiar asa se intituleaza capitolul respectiv ), despre drumul pe care trebuie sa-l parcurga poporul lui Dumnezeu in ultimele zile de har. Biserica este vazuta ca o mare grupa de oameni pregatiti pentru calatorie, fiecare cu carute incarcate cu tot felul de bagaje.

Pe masura ce ei inainteaza, drumul devine tot mai ingust si mai primejdios. Carutele nu le mai slujesc, de aceea deshama caii si o parte din bagaje sunt asezate pe ei. Dar cararea devine tot mai ingusta, astfel incat sunt nevoiti sa renunte la bagajele lor care cad in prapastie. Curand, trebuie sa renunte si la cai, fiind nevoiti sa inainteze unul cate unul, pe o poteca deosebit de primejdioasa.

Din cand in cand, in locurile cele mai primejdioase, de sus apar niste funii de care calatorii se prind in inaintarea lor catre tinta. In timp ce in vale se aud muzica, blesteme, glume proaste, rasete si cantece vulgare, ei inainteaza renuntand si la ghete, apoi chiar la ciorapi. Insa, la fiecare etapa in care ei trebuie sa renunte la ceva, unii raman in urma.

Pe masura ce inainteaza, calatorii au tot mai mult nevoie de funiile care vin de undeva de sus, iar acestea cresc in grosime. In final, ei ajung in fatza unei prapastii, dincolo de care se aflau campii verzi si insorite. Insa intre ei si acele locuri de odihna se deschide o prapastie uriasa. Nicio carare pana acolo, ci doar funiile groase care vin din cer.

Intrebarea care le vine mereu pe buzele calatorilor este : ”Ce tine funia?” Sunt ezitari, unii privesc cu groaza prapastia din fatza lor, insa isi dau seama ca singura solutie este aceea de a se prinde de funii si a se arunca in gol.

Apoi se aude asigurarea: “Dumnezeu tine funia. Nu e nevoie sa ne temem. El nu ne va parasi acum. Pana aici El ne-a adus in siguranta.” In final, dupa multe ezitari, cineva isi ia curajul, se prinde de o funie si isi face vant spre malul celalalt. Apoi altii si altii ii urmeaza, pana ce intregul grup de calatori ajunge in siguranta pe plaiurile verzi si insorite.

Ce reprezinta acele funii si ce semnificatie are gestul de a te prinde de ele ? Funiile sunt fagaduintele lui Dumnezeu, iar gestul de a te prinde de ele simbolizeaza increderea omului in Dumnezeul care a facut aceste fagaduinte.

Acest vis il inteleg mai bine acum, dupa ce, de curand, am facut unul din cele mai frumoase si spectaculoase trasee din Piatra Craiului. Am pornit dimineata devreme cu masina incarcata cu bagaje spre munte. Drumul era asfaltat, asa ca inaintarea era cat se poate de placuta. A urmat apoi o portiune de drum neasfaltat, plin de gropi, in care inaintarea s-a facut mult mai anevoios, cu viteza mica si traind stresul de a nu strica masina.

Insa si drumul acela plin de gropi s-a terminat, lasandu-ne singura optiune de a continua drumul pe jos. Am lasat o parte din bagaje la masina si am luat cu noi ceea ce am putut duce in ruxacurile noastre. La inceput, drumul era suficient de larg pentru a merge doi insi alaturi. Curand insa, drumul forestier s-a transformat intr-o poteca ingusta prin padure, astfel incat nu am mai putut inainta decat unul in spatele celuilalt.

A urmat ultima portiune de drum, deosebit de abrupt, dar si cel mai spectaculos. Trebuia sa inaintam un kilometru, dar in acelasi timp sa urcam pe verticala circa sase sute de metri, catarandu-ne pe stanci. Am renuntat la piolete, pentru a avea ambele maini libere si am inceput urcusul anevoios, folosindu-ne din plin si de maini, si de picioare.

Cele mai primejdioase locuri erau prevazute cu “lanturi”, niste cabluri de otel de care trebuia sa ne prindem si fara de care ascensiunea nu ar fi fost posibila. Stiti care era problema atunci cand in fatza ne aparea o noua zona in care trebuia sa ne folosim de “funiile’ de otel ? Era problema increderii. De fiecare data ne intrebam: “Oare aceste cabluri ne vor tine ? Sunt ele bine prinse de stanca ? Nu cumva pitoanele cu care erau fixate in stanca au ruginit intre timp si vor ceda sub greutatea noastra ? “

Daca nu am fi avut incredere ca aceste “funii” de otel ne vor sustine, nu am fi ajuns niciodata la tinta si ar fi trebuit sa coboram din nou in valea care , intre timp, s-a umplut de zgomotul manelelor si de mirosul de gratar.

Ceea ce afirm acum este o lectie simpla pe care fiecare om incepe sa o invete inca din copilarie, in bratele mamei, la masuta cu nisip a Scolii de Sabat, sau in povestirile auzite de la parinti sau bunici. Este o lectie pe care insa mereu si mereu trebuie sa o invatam, sa o repetam si, mai ales, sa o traim, pana cand ea va deveni parte din viata noastra. Este o lectie pe care am putea sa o rezumam in cateva cuvinte:

“Crede-L pe Dumnezeu pe cuvant ! Ai incredere in El si in fagaduintele Sale ! Nu carti, nu tremura, nu te razvrati cand drumul vietii devine greu, iar Domnul pare sa intarzie cu raspunsul Sau la rugaciunile tale ! Crede-L pe cuvant ! Ai incredere in El !”

Iata si un exemplu biblic despre ceea ce inseamna sa nu ai deplina incredere in Dumnezeu si sa nu te prinzi cu toata credinta de “funiile” fagaduintelor Sale: Luca 1, 5-25 – un pasaj biblic care ne descrie imprejurarile nasterii lui Ioan Botezatorul.

Din intregul pasaj citat mai sus ne atrag atentia in mod special versetele 6 si 7 : “Amandoi erau neprihaniti inaintea lui Dumnezeu si pazeau fara pata toate poruncile si toate randuielile Domnului. N-aveau copii, pentru ca Elisabeta era stearpa, si amandoi erau inaintati in varsta.”

Nu vi se pare nepotrivita asocierea intre a fi neprihanit, fara pata inaintea lui Dumnezeu, si verbul “a nu avea” ? Oare cei placuti lui Dumnezeu trebuie sa aiba toate lucrurile ?

Incercati sa patrundeti in sufletul celor doi. Nu stim cat de in varsta erau cei doi ( Zaharia inca mai slujea la templu ), insa oricum ei trecusera de prima tinerete. Si-ar fi dorit mult sa aiba macar un copil… Altii din jurul lor aveau… Si nu unul, ci mai multi. Ei, care se pastrasera curati inaintea Domnului nu se puteau bucura de un astfel de dar ceresc.

Poate ca aveau vecini desfranati, scandalagii, lacomi si stapaniti de tot felul de pacate, dar care aveau unul, doi sau chiar mai multi copii. Ei, care ar fi dorit sa-i creasca pe copii pentru Domnul, nu se puteau bucura de asa ceva.

Credeti ca aveau explicatii pentru situatia lor ? Nicidecum ! Ce puteau ei intelege din tacerea lui Dumnezeu ? Cu siguranta ca in intimitatea caminului lor, discutand adesea unul cu celalalt, se intrebau: “Oare de ce nu ne asculta si pe noi Domnul ? Ce sa insemne aceasta tacere a Lui ? Nu cumva nu mai are placere de noi ? “

Sa ne gandim cat de frustrati erau cei doi in mijlocul societatii in care traiau, in care lipsa urmasilor era privita ca un blestem, o lipsa a binecuvantarii lui Dumnezeu. Daca Zaharia si Elisabeta ar fi avut prietenii pe care i-a avut Iov, cu siguranta ca acestia ar fi insinuat: “Voi sunteti cu siguranta mari pacatosi , din moment ce Domnul nu va asculta si nu va binecuvanteaza cu copii.”

Asa au trait cei doi an dupa an, cu un mare gol in suflet si in camin, si cu multe intrebari infipte in inima , dar fara raspuns. Mii de rugaciuni, zeci sau sute de zile de post, asteptari peste asteptari – toate insa fara niciun raspuns. Altii in locul lor ar fi intors demult spatele lui Dumnezeu, ar fi dat cu credinta de pamant si s-ar fi dus departe, in lume.

Ceea ce este de admirat la Zaharia si Elisabeta este faptul ca, in ciuda tacerii lui Dumnezeu, ei au continuat sa-I slujeasca. E adevarat, avand in suflet multe semne de intrebare, dar ramanand credinciosi.

Pana cand , intr-o zi, pe cand Zaharia slujea la templu, i se arata ingerul Gabriel, stand “in picioare la dreapta altarului”. Aceasta pozitie a ingerului indica ceva important: Gabriel venea din imediata apropiere a tronului lui Dumnezeu cu un mesaj, insa nu unul oarecare, ci unul pozitiv, o veste buna: “Nu te teme, Zahario, fiindca rugaciunea ta a fost ascultata…” ( Luca 1, 13 )

Exista vreo deosebire intre a asculta o rugaciune si a o implini ? Categoric da ! Dumnezeu asculta toate rugaciunile copiilor Sai. El nu are urechea tare, nici nu se preface ca aude strigatele copiilor Sai. El ia aminte la toate cererile lor, insa implinirea lor este o cu totul alta problema.

Care este reactia batranului preot Zaharia cand aude solia de bine adusa de inger ? “Din ce voi cunoaste lucrul acesta ?” – intreaba el.” Fiindca eu sunt batran si nevasta-mea este inaintata in varsta.” ( vers. 18 )

“Eu sunt Gabriel care stau inaintea lui Dumnezeu… “ Cum poti sa pui la indoiala Cuvantul lui Dumnezeu ? Tu, preot, care esti un exemplu pentru popor, cum poti sa te indoiesti de vestea cea buna pe care ti-am adus-o ? De ce te uiti la tine, la slabiciunea ta, si nu te increzi in Domnul ? De ce te uiti in cartea ta de identitate, la fotografiile tale, de ce te uiti in oglida la fatza ta ridata si imbatranita, si nu te uiti la Tatal tau ceresc ? … “Vei fi mut… pentru ca n-ai crezut cuvintele mele.” ( vers. 19-20 )

Lui Zaharia i se intinde funia de sus a fagaduintei lui Dumnezeu, insa mana ii tremura si aluneca de pe funie. Nu credeti ca Zaharia a fost pedepsit prea aspru pentru indoiala lui ? Si altii I-au pus intrebari lui Dumnezeu, asemenea lui Zaharia, si totusi, nu au fost pedepsiti ca el…

Da, si altii Ii pun intrebari lui Dumnezeu, dar sa nu uitam doua lucruri importante:

1) De la cel care a primit mult, se va cere mult. Zaharia era un preot cu experienta, trecut prin viata, care ar fi trebuit sa fie un exemplu de credinta pentru cei din jur. Pozitia lui il obliga la o alta atitudine fatza de solia trimisa de Dumnezeu prin ingerul Sau.

2) Dumnezeu ia aminte la ceea ce se ascunde in spatele cuvintelor noastre. Stiti ce semnificatie au cuvintele lui Zaharia catre inger ? “Eu nu cred ceea ce-mi spui” . Insusi Gabriel ii atrage atentia asupra lipsei lui de incredere in Cuvantul Domnului: “Pentru ca n-ai crezut cuvintele mele…”( vers. 20 )

De retinut este faptul ca Dumnezeu ascultase rugaciunile lui Zaharia si ale Elisabetei inca din prima zi cand au fost rostite. Insa El nu putea implini aceste rugaciuni decat la timpul potrivit. Planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici graba, nici intarziere.

Putea sa se nasca Ioan Botezatorul cu vreo douazeci de ani mai devreme sau cu vreo treizeci de ani mai tarziu ? La ce ar mai fi folosit lucrarea lui daca el nu s-ar fi nascut in acelasi timp cu Mantuitorul ?

Ce bine ar fi fost daca Zaharia s-ar fi prins cu toata increderea de funia fagaduintei lui Dumnezeu, venita de sus, tocmai de la tronul Universului ! Ar fi trecut atat de repede peste prapastia neimplinirilor, a frustrarilor si a descurajarii…

Concluzii

Este vreun lucru pe care il cerem lui Dumnezeu de multi, foarte multi ani, si inca nu l-am primit ?  Este vreun cuvant al lui Dumnezeu de care ne indoim ca se va implini ?

Sa nu repetam experienta lui Zaharia ! Dimpotriva, sa avem mereu proaspata in minte atitudinea lui Avraam despre care sta scris ca a “nadajduit impotriva oricarei nadejdi” ( Romani 4, 18 ), ramanand agatat de “funiile” fagaduintelor lui Dumnezeu in ciuda tuturor aparentelor potrivnice.

Da, avem nevoie sa ne prindem cu toata increderea de fagaduintele lui Dumnezeu. Aceasta asteapta Dumnezeu de la un om pacatos ca mine sau ca tine. Si aceasta cu atat mai mult cu cat ne apropiem de ultima portiune a cararii spre Imparatia cerurilor. Este cea mai primejdioasa parte a drumului, dar si cea mai spectaculoasa, insa avem asigurarea ca “funiile” sunt sigure. La capatul de sus al lor se afla chiar Domnul.

“Nu te teme de ziua de maine ! Dumnezeu este deja acolo.”

Lori Balogh