Ce așteaptă Dumnezeu de la mine?

Ce așteaptă Dumnezeu de la mine?

În dialogul purtat de Domnul Iisus cu femeia samariteană – dialog redat de Ioan în capitolul 4 al Evangheliei sale -, Mântuitorul îi spune acesteia, printre altele: „Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl” (Ioan 4:23).

Între numeroasele și importantele adevăruri cuprinse în aceste doar câteva cuvinte ale Domnului se află și acela că Dumnezeul nostru, căruia ne închinăm și Îi slujim, are niște dorințe, niște așteptări cu privire la noi. Când aceste dorințe Îi sunt împlinite, El este fericit, iar noi suntem binecuvântați peste măsură. Când însă așteptările Sale cu privire la noi nu sunt împlinite, El este nefericit, iar binecuvântările, pe care ar dori să le reverse asupra noastră, sunt reținute.

Care sunt aceste așteptări ale lui Dumnezeu de la un om păcătos ca mine sau ca tine? Sau, altfel spus, care este acel lucru pe care El îl apreciază cel mai mult la un om păcătos? Sunt convins că răspunsurile posibile la această întrebare sunt variate și bogate. Să încercăm câteva dintre ele:

1) Dumnezeu așteaptă de la mine să am o inimă curată, neîmpărțită, care Îi slujește doar Lui.

Dacă urăște Dumnezeu ceva în omul păcătos atunci acest lucru este duplicitatea, fariseismul, ipocrizia. În timpul activității Sale publice, Mântuitorul nu a mustrat niciun păcat mai mult decât fariseismul unora dintre contemporanii Săi. În capitolul 23 al Evangheliei lui Matei, întâlnim unele dintre cele mai grele cuvinte rostite de Domnul unor conaționali. Expresii ca „morminte văruite”, „nebuni”, „orbi”, „șerpi și pui de năpârci” sunt rostite de El, Mielul lui Dumnezeu, unor oameni cu inima împărțită, oameni cu două sau mai multe fețe, care una mărturisesc cu gura, dar alta trăiesc în viața lor.

Acești oameni cu viață duplicitară sunt simbolizați de robul cel rău din Parabola celor doi robi din Matei 24:45‑51. Vă amintiți care va fi soarta robului rău la sfârșitul timpului? Mântuitorul ne asigură că acesta va fi tăiat în două „și soarta lui va fi soarta fățarnicilor” (Matei 24:51).

Ce poate să însemne această „tăiere în două” (vorbire figurată caracteristică parabolei) decât că, la sfârșit, Dumnezeu va despărți cele două fețe ale celor care au trăit având o inimă împărțită.

Așadar, Dumnezeu așteaptă de la noi să avem o inimă curată, neîmpărțită, căci doar „cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8). Ce altceva mai așteaptă Dumnezeu de la mine?

2) Dumnezeu așteaptă să dau pe față un spirit de milă și iertare față de semenii care îmi greșesc.

În Parabola robului nemilostiv (vezi Matei 18:21‑35), pe care Mântuitorul o rostește în urma întrebării lui Petru: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu? Până la șapte ori?”, suntem învățați ca una dintre cele mai mari așteptări ale lui Dumnezeu este aceea de a da pe față un spirit de milă și iertare.

Problema aceasta este atât de importantă pentru Dumnezeu încât în comentariul pe care Domnul îl face după rostirea rugăciunii „Tatăl nostru”, singura idee pe care o reia și o dezvoltă din această rugăciune este nevoia omului de a-și ierta semenii: „Dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6:15). Ce mai așteaptă Dumnezeu de la mine?

3) El așteaptă să umblu smerit cu El.

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă a-I cere sfatul în momentele de răscruce ale vieții; înseamnă a simți nevoia după discernământul dat de Duhul Sfânt în orice alegere pe care o am de făcut; înseamnă a-L asculta pe El întotdeauna mai mult decât să dau curs propriei voințe sau voinței oamenilor; înseamnă a avea încredere mai mult în înțelepciunea Lui decât în înțelepciunea proprie.

„Ți s-a arătat, omule, ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8).

Cărui părinte nu-i face plăcere să-și vadă copilul, fie că e mic, fie că se află deja la vârsta maturității, venind la el pentru a cere un sfat în momentele de răscruce ale vieții? Care părinte nu se bucură nespus când își vede copiii alegând valorile morale pe care părintele s-a străduit să le insufle? Cum să nu se bucure Tatăl ceresc când un copil al său de pe pământ Îl caută mereu pentru sfat și călăuzire, umblând în ascultare de voința Sa? Ce mai așteaptă Dumnezeu de la mine?

4) El așteaptă de la un om păcătos ca mine să dau pe față un spirit de pocăință sinceră, să mă întorc spre El întotdeauna cu o inimă sfâșiată de durere atunci când I-am întristat inima prin păcat.

„Dar chiar acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset și bocet. Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, și întoarceți-vă la Domnul, Dumnezeul vostru” (Ioel 2:12,13).

De ce oare David, un om cu greșeli atât de grave, pe care probabil un fariseu din vremea Domnului Christos nu le-ar fi făcut, a fost numit „om după inima lui Dumnezeu”? Pentru că niciun om nu a fost capabil să scrie un psalm al pocăinței ca Psalmul 51 al lui David. Când citim acest psalm, avem senzația că el a fost scris nu cu cerneală, ci cu lacrimile amare izvorâte dintr-o inimă zdrobită. Ce mai așteaptă Dumnezeu de la un om păcătos ca mine?

O mulțime de alte lucruri: sinceritate, bunătate, dragoste, recunoștință, ascultare, închinare, corectitudine, slujire, modestie, curaj, blândețe, dorința de a crește, dezvoltare intelectuală, păstrarea sănătății… Da, El mai așteaptă să particip la serviciile divine de închinare și să nu „părăsesc adunarea noastră, cum au unii obiceiul” (Evrei 10:25); El așteaptă să dau dovadă de statornicie în încercări, de generozitate, altruism, să depun eforturi susținute pentru cauza Lui, să am spirit de sacrificiu, să fiu dependent de El, împăciuitor, să fiu permanent însetat și înfometat după neprihănirea Domnului Christos.

Nu sunt prea multe așteptări din partea unui Dumnezeu sfânt și desăvârșit față de un biet om păcătos? Dacă am privi lucrurile doar aritmetic și cantitativ, atunci da, ni s-ar părea prea multe aceste așteptări. Dacă însă privim lucrurile dintr-un alt punct de vedere, dacă ne gândim că Dumnezeu este sfânt și doar oameni sfinți vor putea locui în prezența Sa o veșnicie întreagă, atunci aceste așteptări sunt pe deplin justificate.

Știți care este acel lucru pe care Dumnezeu îl așteaptă de un om păcătos mai mult decât orice altceva? Care a fost acel lucru pe care Mântuitorul l-a apreciat cel mai mult la unii dintre oamenii cu care a venit în legătură?

Dacă citim Evangheliile cu atenție, nu e greu să găsim răspunsul: credința. Iată câteva exemple:

– Femeii păcătoase aflată în casa lui Simon, Mântuitorul îi apreciază devotamentul, spiritul de sacrificiu și curajul gestului său. Însă în final, ceea ce rămâne este credința: „Dar Iisus a zis femeii: „Credința ta te-a mântuit; du-te în pace” (Luca 7:50).

– Când prietenii paraliticului încearcă să-l aducă pe acesta în fața lui Iisus și, neputând să-l introducă în casă, recurg la un gest extrem – acela de a desface acoperișul casei -, Mântuitorul le apreciază efortul, dragostea pentru prietenul lor bolnav, dar mai presus de toate El le apreciază credința: „Când le-a văzut credința, Iisus a zis: „Omule, păcatele îți sunt iertate” (Luca 5:20).

– Femeii care suferea de hemoragie de 12 ani, Iisus îi apreciază îndrăzneala de a se apropia de El cu insistență, însă tot credința este cea pe care El o scoate în evidență: „Îndrăznește fiică! Credința ta te-a tămăduit” (Matei 9:22).

– Sutașul al cărui rob era bolnav, pentru care a venit la Domnul pentru a-i cere vindecarea, este apreciat tot pentru credință, mai mult decât pentru dragostea de aproapele și curajul de a rupe barierele interetnice și sociale: „Adevărat vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credință așa de mare” (Matei 8:10).

– Și în sfârșit, femeii cananeene, a cărei fiică era stăpânită de demoni, după ce a trecut cu bine testul umilinței, Iisus îi spune: „O femeie, mare este credința ta!” (Matei 15:28).

Din toate aceste exemple învățăm un lucru important: Dumnezeu așteaptă de la noi, mai mult decât orice altceva, credință. Însă, nu acea credință generică, lipsită de conținut, formală și mărturisită doar cu buzele, ci acea credință vie, dinamică.

Termenul „credință” are, pe lângă alte semnificații, și una de importanță majoră. Definiția credinței, care este dată în Evrei 11:1, începe exact cu această componentă importantă – încrederea. Or, încrederea, prin definiție, este legată de o persoană. Când afirm, de exemplu, că am încredere că pâinea pe care vreau să o cumpăr este bună, spun de fapt că am încredere în brutarul care a făcut-o.

În vol. II al Mărturiilor, E. G. White relatează „un vis impresionant” (chiar așa se intitulează capitolul respectiv), despre drumul pe care trebuie să-l parcurgă poporul lui Dumnezeu în ultimele zile de har. Biserica este văzută ca o mare grupă de oameni pregătiți pentru călătorie, fiecare cu căruțe încărcate cu tot felul de bagaje.

Pe măsură ce ei înaintează, drumul devine tot mai îngust și mai primejdios. Căruțele nu le mai slujesc, de aceea deshamă caii și o parte din bagaje sunt așezate pe ei. Dar cărarea devine tot mai îngustă, astfel încât sunt nevoiți să renunțe la bagajele lor care cad în prăpastie. Curând, trebuie să renunțe și la cai, fiind nevoiți să înainteze unul câte unul, pe o potecă deosebit de primejdioasă.

Din când în când, în locurile cele mai primejdioase, de sus apar niște funii de care călătorii se prind în înaintarea lor către țintă. În timp ce în vale se aud muzică, blesteme, glume proaste, râsete și cântece vulgare, ei înaintează renunțând și la ghete, apoi chiar la ciorapi. Însă, la fiecare etapă în care ei trebuie să renunțe la ceva, unii rămân în urmă.

Pe măsură ce înaintează, călătorii au tot mai mult nevoie de funiile care vin de undeva de sus, iar acestea cresc în grosime. În final, ei ajung în fața unei prăpăstii, dincolo de care se aflau câmpii verzi și însorite. Însă între ei și acele locuri de odihnă se deschide o prăpastie uriașă. Nicio cărare până acolo, ci doar funiile groase care vin din cer.

Întrebarea care le vine mereu pe buzele călătorilor este: „Ce ține funia?” Sunt ezitări, unii privesc cu groază prăpastia din fața lor, însă își dau seama că singura soluție este aceea de a se prinde de funii și a se arunca în gol.

Apoi se aude asigurarea: „Dumnezeu ține funia. Nu e nevoie să ne temem. El nu ne va părăsi acum. Până aici El ne-a adus în siguranță.” În final, după multe ezitări, cineva își ia curajul, se prinde de o funie și își face vânt spre malul celălalt. Apoi alții și alții îi urmează, până ce întregul grup de călători ajunge în siguranță pe plaiurile verzi și însorite.

Ce reprezintă acele funii și ce semnificație are gestul de a te prinde de ele? Funiile sunt făgăduințele lui Dumnezeu, iar gestul de a te prinde de ele simbolizează încrederea omului în Dumnezeul care a făcut aceste făgăduințe.

Acest vis îl înțeleg mai bine acum, după ce, de curând, am făcut unul dintre cele mai frumoase și spectaculoase trasee din Piatra Craiului. Am pornit dimineața devreme cu mașina încărcată cu bagaje spre munte. Drumul era asfaltat, așa că înaintarea era cât se poate de plăcută. A urmat apoi o porțiune de drum neasfaltat, plin de gropi, în care înaintarea s-a făcut mult mai anevoios, cu viteză mică și trăind stresul de a nu strica mașina.

Însă și drumul acela plin de gropi s-a terminat, lăsându-ne singura opțiune de a continua drumul pe jos. Am lăsat o parte din bagaje la mașină și am luat cu noi ceea ce am putut duce în rucsacurile noastre. La început, drumul era suficient de larg pentru a merge doi inși alături. Curând însă, drumul forestier s-a transformat într-o potecă îngustă prin pădure, astfel încât nu am mai putut înainta decât unul în spatele celuilalt.

A urmat ultima porțiune de drum, deosebit de abrupt, dar și cel mai spectaculos. Trebuia să înaintăm un kilometru, dar în același timp să urcăm pe verticală circa șase sute de metri, cățărându-ne pe stânci. Am renunțat la piolete, pentru a avea ambele mâini libere și am început urcușul anevoios, folosindu-ne din plin și de mâini și de picioare.

Cele mai primejdioase locuri erau prevăzute cu „lanțuri”, niște cabluri de oțel de care trebuia să ne prindem și fără de care ascensiunea nu ar fi fost posibilă. Știți care era problema atunci când în față ne apărea o nouă zonă în care trebuia să ne folosim de „funiile” de oțel? Era problema încrederii. De fiecare dată ne întrebăm: „Oare aceste cabluri ne vor ține? Sunt ele bine prinse de stâncă? Nu cumva pitoanele cu care erau fixate în stâncă au ruginit între timp și vor ceda sub greutatea noastră?”

Dacă nu am fi avut încredere că aceste „funii” de oțel ne vor susține, nu am fi ajuns niciodată la țintă și ar fi trebuit să coborâm din nou în valea care, între timp, s-a umplut de zgomotul manelelor și de mirosul de grătar.

Ceea ce afirm acum este o lecție simplă pe care fiecare om începe să o învețe încă din copilărie, în brațele mamei, la măsuța cu nisip a Școlii de Sabat sau în povestirile auzite de la părinți sau bunici. Este o lecție pe care însă mereu și mereu trebuie să o învățăm, să o repetăm și, mai ales, să o trăim, până când ea va deveni parte din viața noastră. Este o lecție pe care am putea să o rezumăm în câteva cuvinte:

„Crede-L pe Dumnezeu pe cuvânt! Ai încredere în El și în făgăduințele Sale! Nu cârti, nu tremura, nu te răzvrăti când drumul vieții devine greu, iar Domnul pare să întârzie cu răspunsul Său la rugăciunile tale! Crede-L pe cuvânt! Ai încredere în El!”

Iată un exemplu biblic despre ceea ce înseamnă să nu ai deplină încredere în Dumnezeu și să nu te prinzi cu toată credința de „funiile” făgăduințelor Sale: Luca 1:5‑25 – un pasaj biblic care descrie împrejurările nașterii lui Ioan Botezătorul.

Din întregul pasaj citat mai sus ne atrag atenția în mod special versetele 6 și 7: „Amândoi erau neprihăniți înaintea lui Dumnezeu și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile Domnului. N-aveau copii, pentru că Elisabeta era stearpă și amândoi erau înaintați în vârstă.”

Nu vi se pare nepotrivită asocierea între a fi neprihănit, fără pată înaintea lui Dumnezeu, și verbul „a nu avea”? Oare cei plăcuți lui Dumnezeu trebuie să aibă toate lucrurile?

Încercați să pătrundeți în sufletul celor doi. Nu știm cât de în vârstă erau cei doi (Zaharia încă mai slujea la templu), însă oricum, ei trecuseră de prima tinerețe. Și-ar fi dorit mult să aibă măcar un copil. Alții din jurul lor aveau… Și nu unul, ci mai mulți. Ei, care se păstraseră curați înaintea Domnului nu se puteau bucura de un astfel de dar ceresc.

Poate că aveau vecini desfrânați, scandalagii, lacomi și stăpâniți de tot felul de păcate, dar care aveau unul, doi sau chiar mai mulți copii. Ei, care ar fi dorit să-i crească pe copii pentru Domnul, nu se puteau bucura de așa ceva.

Credeți că aveau explicații pentru situația lor? Nicidecum! Ce puteau ei înțelege din tăcerea lui Dumnezeu? Cu siguranță că în intimitatea căminului lor, discutând adesea unul cu celălalt, se întrebau: „Oare de ce nu ne ascultă și pe noi Domnul? Ce să însemne această tăcere a Lui? Nu cumva nu mai are plăcere de noi?”

Să ne gândim cât de frustrați erau cei doi în mijlocul societății în care trăiau, în care lipsa urmașilor era privită ca un blestem, o lipsă a binecuvântării lui Dumnezeu. Dacă Zaharia și Elisabeta ar fi avut prietenii pe care i-a avut Iov, cu siguranță că aceștia ar fi insinuat: „Voi sunteți cu siguranță mari păcătoși, din moment ce Domnul nu vă ascultă și nu vă binecuvântează cu copii.”

Așa au trăit cei doi an după an, cu un mare gol în suflet și în cămin, și cu multe întrebări înfipte în inimă, dar fără răspuns. Mii de rugăciuni, zeci sau sute de zile de post, așteptări peste așteptări – toate însă fără niciun răspuns. Alții în locul lor ar fi întors demult spatele lui Dumnezeu, ar fi dat cu credința de pământ și s-ar fi dus departe, în lume.

Ceea ce este de admirat la Zaharia și Elisabeta este faptul că, în ciuda tăcerii lui Dumnezeu, ei au continuat să-I slujească. E adevărat, având în suflet multe semne de întrebare, dar rămânând credincioși.

Până când, într-o zi, pe când Zaharia slujea la templu, i se arată îngerul Gabriel, stând „în picioare la dreapta altarului”. Această poziție a îngerului indică ceva important: Gabriel venea din imediata apropiere a tronului lui Dumnezeu cu un mesaj, însă nu unul oarecare, ci unul pozitiv, o veste bună: „Nu te teme, Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată” (Luca 1:13).

Există vreo deosebire între a asculta o rugăciune și a o împlini? Categoric da! Dumnezeu ascultă toate rugăciunile copiilor Săi. El nu are urechea tare, nici nu se preface că aude strigătele copiilor Săi. El ia aminte la toate cererile lor, însă împlinirea lor este cu totul altă problemă.

Care este reacția bătrânului preot Zaharia când aude solia de bine adusă de înger? „Din ce voi cunoaște lucrul acesta?” – întreabă el. „Fiindcă eu sunt bătrân și nevastă-mea este înaintată în vârstă” (vers.18).

„Eu sunt Gabriel care stau înaintea lui Dumnezeu…” Cum poți să pui la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu? Tu, preot, care ești un exemplu pentru popor, cum poți să te îndoiești de vestea cea bună pe care ți-am adus-o? De ce te uiți la tine, la slăbiciunea ta, și nu te încrezi în Domnul? De ce te uiți în cartea ta de identitate, la fotografiile tale, de ce te uiți în oglindă la fața ta ridată și îmbătrânită, și nu te uiți la Tatăl tău ceresc? … „Vei fi mut… pentru că n-ai crezut cuvintele mele” (vers. 19‑20).

Lui Zaharia i se întinde funia de sus a făgăduinței lui Dumnezeu, însă mâna îi tremură și alunecă de pe funie. Nu credeți că Zaharia a fost pedepsit prea aspru pentru îndoiala lui? Și alții I-au pus întrebări lui Dumnezeu, asemenea lui Zaharia, și totuși, nu au fost pedepsiți ca el.

Da, și alții Îi pun întrebări lui Dumnezeu, dar să nu uităm două lucruri importante:

1) De la cel care a primit mult, se va cere mult. Zaharia era un preot cu experiență, trecut prin viață, care ar fi trebuit să fie un exemplu de credință pentru cei din jur. Poziția lui îl obliga la o altă atitudine față de solia trimisă de Dumnezeu prin îngerul Său.

2) Dumnezeu ia aminte la ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor noastre. Știți ce semnificație au cuvintele lui Zaharia către înger? „Eu nu cred ceea ce-mi spui”. Însuși Gabriel îi atrage atenția asupra lipsei lui de încredere în Cuvântul Domnului: „Pentru că n-ai crezut cuvintele mele…” (vers. 20).

De reținut este faptul că Dumnezeu ascultase rugăciunile lui Zaharia și ale Elisabetei încă din prima zi când au fost rostite. Însă El nu putea împlini aceste rugăciuni decât la timpul potrivit. Planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă, nici întârziere. Putea să se nască Ioan Botezătorul cu vreo douăzeci de ani mai devreme sau cu vreo treizeci de ani mai târziu? La ce ar mai fi folosit lucrarea lui dacă el nu s-ar fi născut în același timp cu Mântuitorul?

Ce bine ar fi fost dacă Zaharia s-ar fi prins cu toată încrederea de funia făgăduinței lui Dumnezeu, venită de sus, tocmai de la tronul Universului! Ar fi trecut atât de repede peste prăpastia neîmplinirilor, frustrărilor și descurajării.

Concluzii

Este vreun lucru pe care îl cerem lui Dumnezeu de mulți, foarte mulți ani, și încă nu l-am primit? Este vreun cuvânt al lui Dumnezeu de care ne îndoim că se va împlini? Să nu repetăm experiența lui Zaharia! Dimpotrivă, să avem mereu proaspătă în minte atitudinea lui Avraam despre care stă scris că a „nădăjduit împotriva oricărei nădejdi” (Romani 4:18), rămânând agățat de „funiile” făgăduințelor lui Dumnezeu în ciuda tuturor aparențelor potrivnice.

Da, avem nevoie să ne prindem cu toată încrederea de făgăduințele lui Dumnezeu. Aceasta așteaptă Dumnezeu de la un om păcătos ca mine sau ca tine. Și aceasta cu atât mai mult cu cât ne apropiem de ultima porțiune a cărării spre Împărăția cerurilor. Este cea mai primejdioasă parte a drumului, dar și cea mai spectaculoasă, însă avem asigurarea că „funiile” sunt sigure. La capătul de sus al lor se află chiar Domnul.

„Nu te teme de ziua de mâine! Dumnezeu este deja acolo.”

Lori Balogh