Apocalipsa capitolul 13 – Numărul fiarei

Apocalipsa capitolul 13 – Numărul fiarei

(vers.17-18)

Comentarii

Vers.17-18: „… Sau numărul numelui ei. Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Și numărul ei este 666.”

Departe de a fi o ghicitoare, pentru cercetătorul sincer al profeției biblice descoperirea semnificației numărului fiarei este un lucru cât se poate de important, cerând o cercetare serioasă și lipsită de prejudecăți.

Numărul fiarei este un număr mistic. El a fost descoperit de Duhul Sfânt profetului Ioan, urmând ca această taină să le fie descoperită doar acelora care caută adevărul din toată inima și au înțelepciunea dată de Dumnezeu.

Unii consideră că acesta nu este un subiect care merită atenția noastră, însă Dumnezeu ne arată că intenția Sa este ca noi să aflăm semnificația lui: „Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei” (vers.18).

Conform textului, numărul 666 trebuie să reprezinte valoarea numerică a literelor care formează numele fiarei. Pentru acest lucru, e nevoie ca numele fiarei să fie dat în limba latină, limba în care unele litere și cifre au aceleași semne. Metoda care stabilește valoarea numărului care se regăsește într-un nume se numește „gematrie”.

Când vorbim despre numele fiarei, nu trebuie să ne gândim la un nume personal sau de familie, ci la un titlu pe care îl poartă autoritatea reprezentată prin fiară. Acest titlu trebuie să caracterizeze demnitatea, caracterul și ființa acestei autorități.

Într-un dicționar istorico-eclesiastic, la capitolul „Nume și titluri de onoare ale papilor”, sunt amintite mai multe titluri purtate de pontifii romani: „Proto Papa”, „Pastor christianorum”, „Vicarius Dei”, „Vicarius Jesu Christi”, „Vicarius Filii Dei”. Papa Pius al X-lea a adăugat la acestea alte titluri papale: „Christi în terra Vicarius”, „Vicarius apostolicus”, „Vicarius Filii sui”, etc.

Dintre aceste titluri, ne oprim la acela înscris chiar pe coroana papală: „Vicarius Filii Dei” și care apare în faimoasa „Donație a lui Constantin” (752‑774), un document apocrif în care împăratul înalță papalitatea mai presus de demnitatea imperială. Deși acest document s-a dovedit a fi un fals, el fiind scris de altcineva, dar semnat cu numele lui Constantin cel Mare, el a fost folosit ca fiind valabil de cel puțin nouă papi, într-o perioadă de șapte secole.

Un citat din „Donația lui Constantin”, confirmată de un conciliu bisericesc, încorporată în Legea canonică romano-catolică și citată de Lucius Ferrarius în lucrarea sa teologică „Prompta Bibliotheca” în 1755, spune: „Un sicut beatus Petrus în terris vicarius filii dei fuit constitus, ita et pontificies eius succesores în terries principatus potestatem amplis, quam terrenae imperialis nostrae serenitatis mansuetudo habere videtur „ – „Așa cum binecuvântatul Petru a fost numit pe pământ vicar al Fiului lui Dumnezeu, tot așa pontifii, succesorii lui, au pe pământ mai degrabă puterea marelui conducător, o putere mai mare decât aceea a Excelenței sale imperiale.”

Cea mai veche mărturie despre acest titlu o avem din anul 778, într-o corespondență purtată între Carol cel Mare și papa Adrian. Donația începe astfel: „La un gând cu toți mai marii curții noastre, cu întregul nostru senat și cu toată aristocrația noastră, cum și cu tot poporul supus autorității gloriei romane, am socotit de cuviință că, după cum sfântul Petru a fost rânduit ca vicar al Fiului lui Dumnezeu pe pământ, papii care țin locul acestui principe al apostolilor primesc de la noi și de la autoritatea noastră o putere suverană mai cuprinzătoare chiar decât a suveranității noastre imperiale”.

Titlul „Vicarius Filii Dei”, însemnând „Vicarul (Înlocuitorul) Fiului lui Dumnezeu”, este cuprins de asemenea în Canonul legii Bisericii romano-catolice, fiind un titlu foarte obișnuit dat pontifului roman. Acest titlu a fost confirmat la un conciliu bisericesc, conform celor afirmate de Binius, un demnitar romano-catolic din Koln (1).

Literele acestui titlu, scrise cu majuscule în limba latină, care au și valoare numerică, adunate, dau numărul 666:

V     I     C     A    R     I    V     S         F     I     L     I    I         D       E    I

5 + 1 + 100 + 0 + 0 + 1 + 5 + 0 +     0 + 1 + 50 + 1+ 1 +     500 + 0 + 1 =  666

Este demn de remarcat faptul că cifra 6 este cifra anticului Babilon. De fapt, babilonienii au fost cei care au inventat sistemul sexagesimal în matematică. Ori de câte ori este menționat în Biblie, Babilonul e legat de cifra 6, fapt pentru care, probabil, evreii considerau că asupra acestei cifre zace un blestem. Cu atât mai mult, triplarea acestei cifre reprezintă un potențial cu atât mai mare, încât nu-și găsește egal.

Chipul înălțat de Nebucadnețar în valea Dura avea o înălțime de 60 de coți și o lățime de 6 coți. Orchestra împăratului, care trebuia să intoneze imnurile de laudă în cinstea idolului, era compusă din șase instrumente. Din nou cifra 6 poate fi găsită în enumerarea dumnezeilor la care se închină Belșațar, împăratul Babilonului: aur, argint, aramă, fier, lemn și piatră (vezi Daniel 5,4). De asemenea, numele Babilonului este amintit în Apocalipsa exact de 6 ori (vezi cap. 14,8; 16,19; 17,5; 18,2; 18,10; 18,21).

Iudeii priveau cifra 6, așa cum am arătat deja, ca pe o cifră a neliniștii sau un număr al omului, dat fiind faptul că omul a fost creat în ziua a șasea. Cifra 7 era considerată cifra desăvârșirii, iar cifra 8 – cifra biruinței. O cifră triplată indică eternitatea lucrului simbolizat. Astfel, 666 înseamnă veșnică neliniște și blestem, 777 înseamnă veșnică desăvârșire, iar 888 înseamnă veșnică biruință.

Titlul „Vicarius Filii Dei”, sau o formă echivalentă cu acesta („Vicarul lui Christos”, „Vicarul lui Iisus Christos”, „Vicarul Fiului lui Dumnezeu”) apare atât de des în literatura romano-catolică și în ritualurile ei încât nu mai e necesar să fie demonstrată importanța lui în viața bisericii apusene.

Numărul 666, cu cei trei de 6 ai săi, ne îndreaptă atenția spre om, spre realizările lui, spre propria lui creativitate, asemenea lui Nebucadnețar care privea cu mândrie la ceea ce făcuse, sfidând adevăratul Izvor al creativității – Dumnezeul Creator.

Prin contrast, cifra 7 este cifra desăvârșirii divine. Coroana zilelor Creației este Sabatul zilei a șaptea, ziua în care Creatorul S-a bucurat de tot ce făcuse (vezi Exodul 31,17), invitându-l și pe om să intre în bucuria Lui (vezi Isaia 58,13.14).

În mod normal, 6 trebuie să ne conducă la 7. Gloria omului ca ființă creată este normală doar în situația în care ea conduce la slava lui Dumnezeu. Din această perspectivă, numărul 666 reprezintă refuzul categoric al omului de a avansa spre 7, spre a da slavă lui Dumnezeu, în calitatea Sa de Creator și Răscumpărător. De asemenea, acest număr vorbește despre puterea creativă a omului, însă fără Dumnezeu, precum și despre respingerea suveranității lui Dumnezeu.

De-a lungul secolelor, numărul 666 a incitat numeroși cercetători biblici. Au fost lansate fel de fel de interpretări, unele mai fanteziste decât altele. Irineu, un discipol al lui Policarp, a lansat încă din secolul al II-lea, în lucrarea sa „Împotriva ereziilor”, ideea că acest număr se află ascuns în cuvântul „LATEINOS” (Imperiul Roman). Un alt interpret, Giet, găsește numărul 666 în inițialele împăraților romani de la Iuliu Cezar la Vespasian, care adunate, dau acest număr. Pentru ca să-i iasă socoteala, el a omis însă doi împărați: Otto și Vitellius.

Van den Bergh considera 666 ca fiind numărul triangular al lui 36 (1+2+3+4+5+… 35+36), iar 36 este numărul triangular al lui 8, numărul lui Anticrist (1+2+3+4+5+6+7+8), având în vedere că în Apocalipsa 17,11 se precizează că fiara este cel de-al 8‑lea împărat.

Alții susțin că 666 se afla ascuns în titlul latin al lui Domițian („Imperator Caesar Domitianus Augustus Germanicus”), sau al lui Cezar, Nero, Caligula, etc. Această soluție însă cere transliterarea ebraică a unei forme grecești a unui nume latin. Apocalipsa a fost scrisă în grecește, iar o transliterare în ebraică nu este potrivită. Nu ne este dată nicio indicație că aceasta „ghicitoare” poate fi rezolvată transferând-o într-o altă limbă.

Alți comentatori (Hendrisken) consideră numărul 666 un simbol al unui eșec continuu, o trinitate a imperfecțiunii, iar Torrace scrie că această trinitate rea imită Sfânta Treime 777, însă întotdeauna ea dă greș.

Rămâne o întrebare legată de titlul papal „Vicarius Filii Dei”: Este pontiful roman un adevărat locțiitor al Fiului lui Dumnezeu pe pământ?

Citind Evangheliile, nu găsim niciun indiciu că Domnul Christos ar fi instalat pe vreunul dintre ucenicii Săi într-o asemenea slujbă. Niciunui om nu i s-a dat dreptul de a primi închinare de la alți oameni. Chiar Petru, cel considerat de Biserica catolică drept primul papă și locțiitor al lui Christos, a refuzat închinarea de la sutașul Corneliu: „Scoală-te, și eu sunt om!” (vezi Fapte 10,26).

Nici îngerii nu acceptă închinarea oamenilor. Când apostolul Ioan, uimit de descoperirile făcute lui, cade la picioarele îngerului pentru a i se închina, acesta îl oprește: „Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, care păstrează mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te!” (Apocalipsa 19,10).

Doar unul singur pretinde închinare, fără să o merite – Diavolul: „Dacă Te vei arunca cu fața la pământ și Te vei închina mie, toate aceste lucruri Ți le voi da Ție” (Matei 4,9).

După Cincizecime, între ucenici nu a mai existat nicio discuție cu privire la rangul lor în Împărăția cerurilor, așa cum se întâmplase înainte de crucificare. Toată atenția lor a fost concentrată spre Iisus și lucrarea Sa.

Altcineva era însă preocupat de titluri, ranguri, închinare și supunere din partea oamenilor: „balaurul” și acoliții săi pământești – cele două fiare descrise în capitolul 13.

Lori Balogh

Referințe:

(1) – „Sacrosanta Concilia” vol. I, (1539‑1541), citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. II, p. 340