„Ca să judece viii și morții”
Adevăruri prăfuite
Există adevăruri biblice care se află pe buzele tuturor creștinilor, dar care de multă vreme nu se mai află în inimile lor și nu se mai reflectă în comportamentul lor. Un astfel de adevăr este cel legat de judecata lui Dumnezeu.
Câți creștini ai secolului al XXI-lea mai cred astăzi într-o judecată finală, prin care Dumnezeu va reinstaura dreptatea în Creația Sa după milenii de istorie a nedreptății? Crezul creștin, rostit în finalul slujbelor religioase, spune: „Și iarăși va să vie, cu slavă și mărire, ca să judece viii și morții.” Dar, după ce au rostit acest crez, în totul conform cu adevărul Scripturilor, câți oameni se mai gândesc la acest adevăr, și câți dintre ei trăiesc în spiritul acestei mărturisiri de credință? Câți creștini își aduc aminte că va veni, că nu poate să nu vină o zi a judecății, atunci când mint, fură, mituiesc sau se lasă mituiți, când desfrânează, înjură, delapidează, calomniază și fac tot soiul de nelegiuiri?
Vă puteți imagina cum ar arăta lumea dacă toți oamenii ar avea în minte adevărul despre judecată? Sunt convins că, în pofida condițiilor păcatului în care suntem nevoiți să trăim cu toții, în ciuda bolilor, lipsurilor, suferințelor de tot felul și în ciuda morții care ne lovește pe toți, lumea noastră ar deveni un mic paradis în comparație cu ceea ce este astăzi. De ce? Pentru că oamenii ar trăi după alte principii, fiind permanent conștienți că un Ochi atent supraveghează fiecare gând, fiecare cuvânt și fiecare motivație și faptă a omului.
Am citit o conversație purtată între William Gladstone, unul dintre cei mai renumiți prim-miniștrii ai Marii Britanii din secolul al XIX-lea, și un tânăr aflat la începutul carierei sale. Apropiindu-se de Gladstone, tânărul i-a cerut acestuia un sfat cu privire la viitorul lui. Primul ministru l-a întrebat:
„Ce planuri de viitor ai?”
„Doresc să studiez dreptul” – i-a răspuns tânărul.
„Buun! Și după aceea?”
„După aceea voi încerca să intru în barou și să mă implic într-o serie de procese celebre.”
„Da, tinere. Și după aceea?”
„Îmi voi întemeia o familie, voi crește copiii…”
„Și după aceea?” – contiună Gladstone. Vădit încurcat, tânărul continuă, ezitând:
„Voi ieși la pensie și îmi voi îngriji nepoții.”
„Buun! Și după aceea?”
„După aceea… . voi muri…”
„Și după aceea?” – continuă cu insistență primul ministru.
„Niciodată nu m-am gândit mai departe de acel moment” – răspunse tânărul.
„Atunci ești un nesocotit” – răspunse Galdstone. Du-te acasă și cugetă mai adânc asupra vieții”.
Această filozofie de viață nu este singulară, ci ea reprezintă mentalitatea unei întregi generații care se călăuzește după un singur principiu: „Carpe diem!” („Trăiește clipa!”), fără să introducă în ecuația vieții și marele adevăr al judecății divine.
Biblia și judecata
Mesajul judecății străbate întreaga Scriptură și ne avertizează că Dumnezeu, în calitatea Sa de arbitru moral al întregului Univers, ne va trage la răspundere pentru fiecare rău săvârșit cu gândul, cuvântul, intenția sau fapta, și pentru orice bine pe care am fi putut să-l facem și nu l-am făcut din motive egoiste. De această judecată nu poate scăpa nimeni, căci, spune Pavel, „toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Christos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5:10).
Vorbindu-le atenienilor însetați de filozofie și doritori să audă mereu ceva nou, apostolul Pavel le amintește acestora că Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta„ (Fapte 17:31). Eclesiastul, la rândul său, își încheie cartea atrăgându-ne atenția că „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:14).
Scena judecății i-a fost prezentată profetului Daniel în viziunea din capitolul 7: „Mă uitam la aceste lucruri până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos…” După ce este descrisă scena în toată maiestatea ei, Daniel conchide: „S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile” (Daniel 7:9,10).
Pe paginile Apocalipsei, Mântuitorul este descris ca înaintând călare pe un cal alb, cu ochii ca para focului. Haina lui este muiată în sânge, iar din gura Lui iese o sabie ascuțită ca să lovească neamurile cu ea. „Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu” (Apocalipsa 19:11‑16).
Da, există o zi a judecății! Există o zi în care dreptatea va străluci din nou în Universul lui Dumnezeu! Mântuitorul ne asigură de acest lucru în cele douăzeci și patru de pasaje distincte din Evanghelii în care El face trimitere la judecată. Fie că vorbește de faptă și răsplată, de vai-uri, de „plânsul și scrâșnirea dinților”, de „întunericul de afară” sau de gheenă, Domnul Iisus ne asigură de faptul că judecata divină va fi o realitate pe care nimeni nu o va putea ocoli.
Pilda năvodului, a neghinei, a vierilor și a nunții fiului de împărat, blestemarea smochinului, vai-urile rostite asupra fariseilor și asupra unor localități care au respins harul Său, ca Horazin, Betsaida și Capernaum, asemănarea timpului sfârșitului cu vremea lui Noe și a lui Lot, toate aduc în atenția noastră realitatea judecății. Doar în Evanghelia după Matei Domnul Iisus amintește de șapte ori de gheenă, acel loc sinistru în care și sufletul și trupul celor nelegiuiți vor pieri laolaltă.
Mai mult decât atât, Mântuitorul ne atrage atenția că la judecata divină nu se va ține seama doar de faptele oamenilor, ci și de cuvintele rostite de aceștia: „Vă spun că în ziua judecății oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit” (Matei 12:36). Profetul Ezechiel, la rândul lui, ne spune că Dumnezeu îi va judeca pe oameni după „umbletele” lor (vezi cap. 7:27), după „căile” lor (vezi cap. 18:30), după „faptele” lor (vezi cap. 7:3) și după „puterea” lor (vezi cap. 24:14).
„Lucrarea fiecărui om este trecută în revistă înaintea lui Dumnezeu și înregistrată la credincioșie sau necredincioșie. În dreptul fiecărui nume din cărțile cerului sunt trecute cu o exactitate teribilă toate cuvintele rele și toate faptele egoiste, orice datorie neîndeplinită și orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită. Avertizările sau mustrările trimise din cer, dar neglijate, clipele risipite, ocaziile nefolosite, influența exercitată spre bine sau spre rău, cu rezultatele ei îndepărtate, toate sunt înregistrate de îngerul raportor” (1).
Într-o lume în care nedreptatea poate fi întâlnită la fiecare pas, o lume în care săracii care fură o găleată de struguri pentru copiii lor sunt condamnați la ani de închisoare, în timp ce bogații lumii care fură milioane de la gura celor fără putere scapă necondamnați, într-o lume în care adevărul este mereu pe rug, iar răul se află mereu pe tron, Domnul ne asigură că va veni o zi a judecății.
În planul lui Dumnezeu, răul și cei păcătoși nu au niciun viitor. Doar neprihănirea are viitor. După cum Dumnezeu a pregătit o cale de salvare pentru cei pierduți, tot așa El a pregătit și finalul răului în Univers. Dreptatea nu va fi obstrucționată sau pervertită la nesfârșit, căci, ne asigură profetul Isaia: „Totuși întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum este necaz” (Isaia 9:1).
Noi încă credem
Într-o lume din ce în ce mai sceptică cu privire la multe adevăruri fundamentale ale Scripturii, cum sunt învierea, judecata și revenirea Domnului Christos, noi încă Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt. Suferința și nedreptatea prelungită îi pot determina pe oameni să se îndoiască de Cuvântul lui Dumnezeu.
După Holocaust, neputând să-și explice îndelungata tăcere a lui Dumnezeu legată de suferințele inimaginabile prin care au trecut, mulți evrei au devenit atei. De îndoieli, dezamăgiri și crize sufletești au avut parte nu doar oamenii fără Dumnezeu în această lume, ci chiar bărbați ai credinței, oameni pe care îi admirăm pentru viața lor plină de devotament pentru cauza lui Dumnezeu. Iov, Ieremia, Ioan Botezătorul și profetul Habacuc sunt doar câteva exemple. Între acestea, cazul psalmistului Asaf este particular.
În Psalmul 73, Asaf relatează despre propria sa criză sufletească, pornind de la constatarea pe care oricare dintre noi o putem face, și anume aceea că celor răi le merge bine, în timp ce oamenilor credincioși le merge rău: „Totuși, era să mi se îndoaie piciorul și erau să-mi alunece pașii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiți, când vedeam fericirea celor răi…” Concluzia pripită pe care o trage Asaf este: „Degeaba mi-am curățat eu inima și mi-am spălat mâinile în nevinovăție, căci în fiecare zi sunt lovit, și în toate diminețile sunt pedepsit” (Psalmul 73:2,3,13,14).
Criza psalmistului Asaf are însă un final fericit. Știți care a fost adevărul care l-a eliberat de îndoiala care începea să pună stăpânire pe sufletul lui? Sanctuarul! „M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep” – spune el -, „dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaș al lui Dumnezeu și am luat seama la soarta de la urmă a celor răi” (Psalmul 73:16,17).
Ce credeți că a văzut Asaf în sanctuar în așa măsură încât toate îndoielile lui cu privire la dreptatea lui Dumnezeu s-au risipit ca o ceață? Nu serviciile zilnice din sanctuar l-au ajutat pe psalmist să depășească îndoiala, ci serviciul oficiat la sfârșitul anului, în marea Zi a Ispășirii, prin care era simbolizată judecata finală. Văzând sanctuarul curățat, iar păcatele mărturisite ale poporului așezate asupra țapului pentru Azazel, simbol al lui Satana, Asaf a înțeles că răul și păcatul, împreună cu cei care se alipesc de el, nu au niciun viitor.
De ce oare adevărul legat de sanctuar este neglijat de majoritatea bisericilor creștine? De ce se neagă cu atâta vehemență existența unui sanctuar ceresc în care Însuși Domnul Christos mijlocește astăzi ca Mare Preot al omenirii, deși Biblia ne oferă atâtea dovezi în acest sens? Știți de ce? Pentru că sanctuarul, fie că e vorba de cel pământesc, fie că e vorba de cel ceresc, vorbește despre judecată. Iar judecata este un adevăr nepopular pentru omul care alege să trăiască în „mocirla” păcatului.
Așa se explică faptul că în multe biserici creștine doctrina judecății a dispărut aproape cu totul. Deși se recită crezul: „Și iarăși va să vie, în slavă și mărire, ca să judece viii și morții”, puțini mai cred în realitatea unei judecați finale.
În privința aceasta, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea încă mai crede în doctrina judecății finale. Mai mult decât atât, această doctrină face parte integrantă din misiunea ei în această lume, prin mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa cap. 14, care sunt văzuți mergând în întreaga lume proclamând: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:6,7).
Acesta este timpul nostru. Acesta este timpul judecății. Solia celor trei îngeri ne spune clar că, în timp ce chemarea adresată lumii este vestită cu putere, „a venit ceasul judecății Lui”. Judecata lui Dumnezeu este o realitate prezentă.
Trăim în timpul judecății
Era în anul 1917. Episcopii ortodocși din Petrograd s-au întâlnit într-o ședință de lucru în care trebuiau luate două hotărâri importante: 1) din ce să fie confecționate odăjdiile de la slujba de Paște: din blană de hermină sau din mătase și 2) care trebuia să fie înălțimea mitrelor purtate de episcopi.
Pentru a clarifica aceste probleme, episcopii s-au retras într-o mănăstire, în spatele porților ferecate, pentru a nu fi deranjați de cineva. Discuțiile au fost îndelungate, însă nu s-a ajuns la niciun consens. Când au ieșit din mănăstire, episcopii au constatat că între timp în Rusia avuseseră schimbări mari. Izbucnise revoluția bolșevică, iar ei nu știau nimic. După câteva săptămâni, cei mai mulți dintre ei au fost arestați și executați.
Istoria se repetă. Ceea ce s-a întâmplat atunci la scară mică, re repetă astăzi la scară planetară, împlinind cuvintele Mântuitorului: „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel și în zilele Fiului omului: mâncau, beau, se însurau și se măritau până în ziua în care a intrat Noe în corabie și a venit Potopul și i-a prăpădit pe toți. Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau; dar în ziua când a ieșit Lot din Sodoma, a plouat foc și pucioasă din cer și i-a pierdut pe toți. Tot așa va fi și în ziua când se va arăta Fiul omului” (Luca 17:26‑30).
Înlăturând în mod conștient din doctrinele lor adevărul despre sanctuar și judecata finală, și desconsiderând importanța Legii morale în relația dintre om și Creator, bisericile creștine au dat undă verde păcatului. Consecința? Răutatea oamenilor este în creștere, iar atunci când ea va ajunge la o culme pe care doar Dumnezeu o cunoaște, El va interveni și va pune capăt istoriei milenare a păcatului, prin judecată. O judecată completă, corectă și dreaptă!
Dacă astăzi trăim în timpul judecății, neștiind în care zi și în care ceas numele noastre vor apărea în fața Judecătorului ceresc, care este problema cea mai arzătoare pe care trebuie să o avem în vedere? Răspunsul este unul singur: relația noastră personală cu Iisus.
Atunci când numele noastre vor ajunge în fața barei de judecată a cerului, când vor fi scoase la lumină toate gândurile, planurile, aspirațiile, cuvintele, motivele și faptele noastre, un singur lucru va conta cu adevărat: ce am făcut cu Iisus Christos în această viață? În ce relație am fost cu El în timpul pelerinajului nostru pământesc? Cât am ascultat de porunca Lui și cât I-am urmat exemplul?
Destinul nostru veșnic e legat în mod indestructibil de calitatea relației noastre cu El, căci „oricine crede în El nu este judecat, dar cine nu crede a și fost judecat, pentru că n-a crezut în numele singurului Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan 3:18).
În ciuda slăbiciunilor și căderilor noastre repetate, harul lui Christos ne stă încă la dispoziție. Trăim în timp de judecată, însă judecata aceasta nu e spre osândă, ci spre mântuire. Chemarea făcută de Dumnezeu prin profetul lui Isaia răsună și acum peste veacuri: „Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18).
Harul Domnului Christos încă lucrează la transformarea noastră. Ea se face zilnic, pe neobservate și tăcut. În măsura în care umblăm zilnic alături de Mântuitorul nostru, în măsura în care admirăm caracterul Său desăvârșit, în măsura în care ascultăm de poruncile Sale și ne încredem în călăuzirea Lui, hrănindu-ne zi de zi din Cuvântul Sau, ne asemănăm din ce în ce mai mult cu El.
Există un mecanism încă neexplicat al transformării prin contemplare. Devenim din ce în ce mai asemănători cu persoana pe care o admirăm. Acest mecanism este atât de bine surprins de Pavel în ceea ce le scrie credincioșilor din Corint: „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).
Pentru cel care cultivă o relație de prietenie cu Mântuitorul său, judecata nu este un motiv de teamă. A fi reprezentat la judecată de un asemenea Prieten este un motiv de liniște și încredere. Iisus nu este doar Avocatul nostru, El nu este doar Judecătorul nostru, El este și Înlocuitorul nostru. Când numele nostru ajunge la bara de judecată a cerului, Tatăl ceresc privește la caracterul desăvârșit al Fiului Său, nu la raportul pătat al vieții noastre.
Aceasta este minunea mântuirii. Aceasta este minunea iubirii fără margini a lui Dumnezeu față de o lume pierdută. De aceea, „să ne apropiem cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4:16).
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Tragedia veacurilor”, ed. Viață și Sănătate, București, 2010, p. 425
2010, p. 425
