Apocalipsa capitolul 14 – Solia îngerului al doilea

Apocalipsa capitolul 14 – Solia îngerului al doilea

(cap. 14:8)

Introducere

Căderea metropolei antice fusese anunțată în cuvinte asemănătoare de profetul Isaia: „A căzut, a căzut Babilonul, și toate icoanele dumnezeilor lui sunt sfărâmate la pământ” (Isaia 21:9). Atunci când Ioan reia anunțul căderii Babilonului trebuie să avem în vedere faptul că acesta căzuse deja sub dominația persană cu aproximativ șase secole în urmă. Ar fi, deci, fără sens să considerăm că Ioan a avut în vedere acest eveniment istoric consumat cu mult timp în urmă.

În Apocalipsa 14, Ioan redă o solie despre Babilonul mistic – simbol al bisericilor creștine apostate. Din punct de vedere etimologic, termenul „Babilon” simbolizează o stare de dezordine, de confuzie. Încurcătura limbilor produsă cu ocazia construirii turnului Babel corespunde, din punct de vedere spiritual, dezordinii și confuziei religioase și doctrinale care există în creștinismul actual, împărțit în sute de secte și denominațiuni dezbinate.

Toate încercările de a uni aceste fracțiuni dezbinate ale creștinătății au fost urmate de eșec de-a lungul timpului. Doar solia apropiatei reveniri a Domnului Christos ar fi putut produce o redeșteptare adevărată și o unire durabilă și definitivă în rândurile creștinilor. Însă creștinătatea a rămas surdă la apelul primului înger. Ca urmare, un alt înger, al doilea, aduce o solie tristă: căderea Babilonului, lepădarea lui de către Dumnezeu, din cauza neplăcerii Lui de a mai privi la decăderea morală, doctrinală și religioasă din sânul bisericilor creștine apostate.

Comentariu

Vers. 8: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, și a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei.”

„Apoi a urmat un alt înger, al doilea, și a zis” – Solia celui de-al doilea înger este un adaos la solia primului înger, reprezentând o somație adresată copiilor lui Dumnezeu de a părăsi bisericile decăzute. Pentru a înțelege rostul acestei somații, trebuie să cunoaștem atitudinea pe care au luat-o bisericile creștine față de solia primului înger, care vestește începutul judecății și apropiata revenire a Domnului Christos.

Deși inițial solia predicatorilor milleriți a fost bine primită de bisericile protestante din America (în 1833 Miller a primit aprobarea oficială a Bisericii Baptiste de a predica despre acest subiect în comunitățile baptiste), ulterior atitudinea față de această solie s-a schimbat. Adevărul despre sosirea ceasului judecății și apropiata revenire a Mântuitorului nu plăcea creștinilor care se lipiseră de lume, fapt care a făcut ca opoziția să nu întârzie să apară.

În presa religioasă a vremii se scria puțin despre William Miller, cel mai important predicator al mișcării advente. Însă când se scria, el era denigrat, batjocorit, considerat fanatic, mincinos, escroc și speculant. De multe ori, presa laică trebuia să intervină pentru a lua apărarea lui Miller.

Solia acestuia era respinsă sub pretextul că în Biblie este precizat faptul ca ziua revenirii Domnului Christos nu este cunoscută de nimeni. Însă în mod intenționat conducătorii religioși treceau cu vederea acele pasaje biblice care vorbesc despre semnele timpului sfârșitului și care arată că revenirea Mântuitorului este foarte aproape. Acesta era doar un pretext neîntemeiat; adevăratul motiv al respingerii soliei era cu totul altul: creștinii se legaseră prea mult de lume și nu se simțeau confortabil la gândul că ceasul judecății a sosit. Acesta era adevăratul motiv, iar Dumnezeu îl cunoștea prea bine.

Predicatorii vremii îi linișteau pe membrii bisericilor lor cu solii de genul: „Pace și liniște!”, când ei ar fi trebuit să predice solia pocăinței și a pregătirii în vederea judecății și revenirii Mântuitorului. Pentru a distruge influența mișcării advente de la mijlocul secolului al XIX-lea, au fost răspândite numeroase neadevăruri și zvonuri false. Chiar viața lui William Miller a fost deseori pusă în primejdie de oameni care îi doreau moartea.

Predicatorii bisericilor protestante din America au interzis membrilor lor, sub amenințarea excluderii, să participe la adunările în care se predica despre apropiata revenire a Domnului Christos. S-a ajuns până acolo încât profețiile biblice au fost considerate sigilate, iar membrilor bisericilor li s-a interzis să le studieze. Astfel, mulțimile de creștini au mers orbește după pastorii lor, spunând ca și cei din vechime: „A crezut vreunul din mai marii noștri?” (Ioan 7:48).

Singurul scop urmărit de Miller prin vestirea soliei primului înger a fost, după cum el însuși mărturisește, trezirea creștinilor la o viață de adevărată evlavie, pregătindu-se în vederea judecății. El nu a urmărit niciodată să alcătuiască o nouă denominație creștină, ci să producă o reformă religioasă veritabilă în cele existente.

„În toate lucrările mele”, spune Miller, „niciodată n-am avut dorința sau gândul să acord vreun interes deosebit uneia din denominațiunile existente sau să avantajez pe una în detrimentul celeilalte. M-am gândit la binele tuturor. Presupunând că toți creștinii se vor bucura în așteptarea venirii lui Iisus și că aceia care nu vedeau cum vedeam eu nu vor iubi mai puțin pe aceia care vor îmbrățișa această învățătură, n-am conceput că ar fi fost nevoie de adunări separate. Scopul meu era dorința de a întoarce sufletele la Dumnezeu, de a duce lumii vestea despre judecata viitoare și de a-i determina pe concetățenii mei la acea pregătire a inimii care urma să-i aducă în stare să întâmpine pe Domnul în pace” (1).

Deși Miller și predicatorii mișcării advente nu au urmărit să alcătuiască o nouă biserică, cei care au primit solia primului înger au fost excluși din bisericile protestante din America. În felul acesta, în mod providențial, s-a născut o nouă biserică – Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea – care urma să pregătească un popor pentru apropiata revenire a Domnului Christos.

Dacă solia primului înger ar fi fost primită de bisericile creștine ale vremii, s-ar fi ajuns la o redeșteptare a evlaviei ca în timpurile apostolilor, iar credincioșii s-ar fi pregătit în deplină unitate pentru ceasul judecății anunțat ca fiind început.

Mulți dintre oponenții lui Miller erau de acord cu el în ceea ce privește calculul perioadei de 2300 de zile din Daniel 8:14. Unul dintre ei a fost George Bush (1795‑1859), profesor de ebraică și limbi orientale la Universitatea din New York. Vederile acestora se deosebeau de ale milleriților deoarece ei considerau că la sfârșitul celor 2300 de zile-ani urma să înceapă mileniul de pace și prosperitate care, credeau ei, trebuia să preceadă revenirea în glorie Mântuitorului. Miller și predicatorii mișcării advente considerau, dimpotrivă, că revenirea Mântuitorului va avea loc înainte de mileniu. Însă premilenianismul susținătorilor mișcării advente nu se potrivea cu optimismul lui „Homo Americanus”.

Rezultatul respingerii soliei primului înger de către bisericile creștine a fost o decădere morală și spirituală fără precedent. Acest fapt a fost pe larg comentat atât în presa vremii, cât și de la amvoanele bisericilor, deși oamenii nu puteau arăta cauza acestei decăderi.

În februarie 1844, profesorul Finney de la Colegiul Oberlin, afirma: „Înaintea ochilor noștri am avut faptul că, în general, bisericile protestante din țara noastră au fost fie indiferente, fie ostile față de aproape toate reformele morale din veacul nostru. Sunt și excepții parțiale, dar nu suficiente pentru a ne arăta faptele altfel decât sunt în realitate. Mai putem adăuga și un alt lucru: absența aproape generală a influenței reînviorătoare în biserici.

Apatia spirituală este aproape atotcuprinzătoare și este teribil de profundă; de altfel, și presa religioasă din întreaga țară mărturisește lucrul acesta… Într-o foarte mare măsură membrii Bisericii se închină modei și se unesc cu cei necredincioși în adunări de plăceri, la dans, la serbări… Aproape toate bisericile degenerează în mod întristător. Ele s-au despărțit foarte mult de Domnul și El le-a părăsit” (2).

Un articol din publicația „Telescopul religios” din acea vreme spunea: „Niciodată n-am fost martorii unei astfel de decăderi generale a religiei ca acum. În adevăr, biserica trebuie să se trezească și să caute cauzele acestei nenorociri” (3).

Rezultatul respingerii soliilor de redeșteptare trimise de Dumnezeu și, mai ales, respingerea soliei primului înger, a dus la necesitatea vestirii unei alte solii – a celui de-al doilea înger – cu privire la căderea Babilonului spiritual. Însuși Mântuitorul avertizase biserica Sa despre lepădarea ei în cazul în care va respinge solia primului înger: „Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: „Stăpânul meu zăbovește să vină… „, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul pe care nu-l știe și-l va tăia în două” (Matei 24:44‑51).

„A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare” – La data la care Ioan primea viziunile din capitolul 14, spre sfârșitul secolului I d.Ch., Babilonul era o cetate în ruină. Construit de Nimrod (vezi Geneza 10:10; 11:9), Babilonul a devenit un simbol al noțiunii de „confuzie” („babilonie”), după ce Dumnezeu a încurcat limbile oamenilor cu ocazia construirii turnului Babel.

Deși Babilonul nu mai exista pe vremea apostolului Petru, acesta amintește de el în prima sa epistolă: „Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate” (1 Petru 5:13). Acest fapt dovedește că, deși Babilonul istoric, capitala Imperiului Neobabilonian, nu mai exista, în dispensațiunea creștină continuă să existe un altfel de Babilon, unul de natură spirituală, mistică.

De timpuriu, atât iudeii cât și creștinii au văzut în Roma persecutoare o reîncarnare a Babilonului de altă dată. Scriitori bisericești ca Tertulian, Irineu și chiar comentatori romano-catolici, au numit Roma cu termenul de Babilon. În cartea a 5‑a a „Oracolelor Sibiline”, o lucrare pseudografă iudaică, datată pe la anul 125 d.Ch., se face o paralelă între destinul Romei și cel al Babilonului de altă dată, potrivit cu descrierea Babilonului mistic din Apocalipsa.

Roma este numită „orașul stricat”, care iubește magia, se complace în adulter și are „o inimă însetată după sânge și o minte fără Dumnezeu.” Într-o altă lucrare preudografă din primul sau al doilea secol creștin, „2 Baruch”, numele de Babilon este folosit pentru Roma în același fel ca în Apocalipsa (4). De asemenea, autorii lucrării iudaice „Midrash Rabbah”, identifică Babilonul cu Roma (5).

Începând cu Reforma lui Luther, protestanții au văzut în Babilon un simbol al Bisericii romane, ai cărei conducători au respins adevărul biblic, persecutându-i pe creștinii care îl acceptau. Odată cu începutul mișcării advente de la mijlocul secolului al XIX-lea, termenul „Babilon” a căpătat un sens mai larg. Pe baza versetului din Apocalipsa 17,5, creștinii au înțeles că Babilonul este o desfrânată – simbol prin care Biblia definește Biserica apostată.

Însă Apocalipsa cap.17 amintește despre Babilon ca fiind o mamă care are niște fiice la fel de desfrânate ca și ea. Pe baza acestor pasaje biblice, milleriții au ajuns la concluzia că „fiicele Babilonului sunt bisericile protestante care, asemenea Bisericii Romei, au respins adevărul biblic care Îl avea în centru pe Domnul Iisus Christos” (6).

Termenul „Babilon” a devenit astfel un simbol al întregului creștinism apostat, cu sutele de secte, denominații, doctrine și tradiții, cel mai adesea aflate în conflict unele cu altele. Babilonul simbolizează nu doar apostazia în care a căzut biserica creștină, ci și aroganța ei, confuzia din sânul creștinismului și, mai ales, susținerea învățăturii nebiblice a mântuirii prin fapte, nu prin credință.

În Babilonul spiritual al zilelor noastre pot fi regăsite toate învățăturile păgâne ale anticului Babilon: spiritismul, cultul soarelui, magia, astrologia, dar și atitudinea persecutoare față de creștinii care cred altfel decât biserica oficială.

„Comentariile Biblice AZȘ” adaugă: „Această profeție a căderii Babilonului își găsește împlinirea în zilele din urmă, în îndepărtarea protestantismului de la simplitatea și puritatea Evangheliei. Acest mesaj a fost vestit pentru prima dată de mișcarea adventă numită millerism, în vara anului 1844, și a fost aplicată bisericilor care au răspândit prima solie îngerească.

Solia va avea un impact mai mare asupra oamenilor pe măsură ce timpul sfârșitului se apropie și vom vedea completa ei împlinire odată cu unirea diferitelor elemente religioase sub conducerea lui Satana (vezi Apocalipsa 13:12‑14; 17:12‑14). Mesajul pasajului din Apocalipsa 18:2‑4 anunță completa cădere a Babilonului și îl cheamă pe poporul lui Dumnezeu, care este răspândit prin diferitele biserici creștine cuprinse în Babilon, să se despartă de ele” (7).

Solia celui de-al doilea înger nu și-a găsit deplina împlinire în evenimentele care au însoțit mișcarea adventă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Vestirea căderii Babilonului modern va continua până ce ea va deveni „o mare strigare” – ultima avertizare dată lumii de Dumnezeu. Acest fapt poate fi observat dintr-un detaliu al mesajului celui de-al doilea înger, observat în paralel cu solia îngerului din Apocalipsa 18:1‑4. Dacă îngerul al doilea din Apocalipsa 14 își prezintă mesajul pe un ton normal („a zis”), îngerul cel puternic din Apocalipsa 18 revine asupra aceleiași solii cu un glas puternic („strigă cu glas tare”).

Fiind ultima chemare a harului și ultima avertizare adresată unei lumi nelegiuite din partea unui Dumnezeu iubitor, ea trebuie să fie rostită prin toate mijloacele posibile pentru a ajunge la orice inimă și conștiință omenească. Dincolo de această ultimă chemare a harului nu se află decât judecata lui Dumnezeu și așteptarea înfricoșată a pedepsirii păcatului și răzvrătirii.

„Care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei” – Aici găsim identificat păcatul Babilonului spiritual. Desfrâul amintit în acest context este o figură de stil care arată spre legătura ilicită dintre biserică și stat. Deși ar trebui să fie „căsătorită” cu Domnul ei, Biserica ce caută sprijinul în altă parte, în puterea statului, își părăsește „Soțul” ei legitim, devenind o desfrânată din punct de vedere spiritual (vezi Ezechiel 16; Iacov 4:4).

Uriah Smith afirmă despre căderea Babilonului că este o cădere spirituală deoarece, după ce ea are loc, vocea îngerului se adresează poporului lui Dumnezeu care mai are legături cu ea: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei” (Apocalipsa 18:4). Așadar, chemarea de a ieși din Babilonul mistic este făcută înainte de căderea judecăților lui Dumnezeu prin cele șapte plăgi.

Același Uriah Smith precizează că mesajul căderii Babilonului se adresează mai ales bisericilor protestante, ca parte a Babilonului mistic, în timp ce Biserica Romei se află în această stare de decădere deja de multe veacuri: „Prin fiicele Babilonului sunt simbolizate acele biserici care se țin de învățăturile și tradițiile acestuia și-i urmează exemplul în renunțarea la adevăr și la recunoașterea lui Dumnezeu, pentru a întreține legături desfrânate cu lumea. Solia din Apocalipsa 14, care anunță căderea Babilonului, trebuie să se refere la comunitățile religioase care altă dată erau curate, dar care s-au corupt. Această solie care urmează avertizării cu privire la judecată trebuie vestită în zilele din urmă și de aceea nu se referă direct la Roma, căci aceasta se află de multe secole într-o stare decăzută” (8).

Jean Vuilleumier comentează acest verset astfel: „Babilonul spiritual al zilelor sfârșitului, adică creștinătatea, este asemănat cu o femeie necredincioasă față de soțul ei. Ea L-a părăsit pe Iisus Christos, Soțul ei divin, pentru a întreține legături ilicite cu lumea, cu guvernele, cu o știință pe nedrept numită astfel. Ea a vândut pe preț de argint, pentru onoruri sau pentru prestigiu politic, ceea ce avea mai scump: adevărul. În locul băuturii curate a Evangheliei, ea a pus vinul rătăcirii și superstiției” (9).

Imaginea vinului oferit lumii întregi este preluată din Vechiul Testament. În Daniel cap.5, capitol care relatează despre căderea Babilonului istoric, împăratul Belșațar oferă mai marilor imperiului său o petrecere în care, în vasele templului din Ierusalim, este turnat vinul îmbătător al Babilonului. Figura de stil este sugestivă. Formele exterioare sunt sfinte (vasele sunt ale templului din Ierusalim), însă vinul este al Babilonului.

În Babilonul mistic se întâlnește același fenomen: formele exterioare sunt creștine, însă conținutul este alterat de învățături păgâne. Vuilleumier analizează „vinul” Babilonului și ajunge la concluzia că el este alcătuit din trei componente distincte:

1) În viața morală: lux, porniri lumești, iubire de plăcere și petreceri, imoralitate.

2) În viața religioasă: necunoașterea lui Dumnezeu, în care își are originea necredința, evlavia înlocuită cu ceremonii, adevărul biblic înlocuit cu tradițiile omenești și indiferența față de misiunea Bisericii.

3) În doctrină: adorarea lui Dumnezeu înlocuită cu adorarea omului, Evanghelia înlocuită cu tradițiile omenești, infailibilitatea Scripturilor înlocuită cu cea a Bisericii și conducătorilor ei (10).

Verdictul divin dat asupra Babilonului de altă dată: „Numărat, numărat, cântărit și împărțit” (vezi Daniel 5:25) este reluat în cazul Babilonului modern în cuvinte asemănătoare: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare…”

Solia îngerului al doilea a fost auzită pentru prima dată în anul 1844, în cadrul mișcării advente, având o aplicație mai directă la bisericile din SUA, în care solia despre sosirea judecății a fost vestită mai mult și lepădată mai evident. Însă solia nu s-a împlinit pe deplin în acea vreme. Al doilea înger continuă să-și vestească mesajul alături de primul înger, iar solia lui crește progresiv pe măsură ce apostazia bisericilor creștine se accentuează.

Împlinirea deplină a soliei îngerului al doilea se află în viitor, căci, în ciuda declinului bisericilor creștine, majoritatea poporului lui Dumnezeu se află încă în aceste biserici. Acești credincioși sunt nemulțumiți de starea lor actuală, Îl caută pe Christos din tot sufletul, doresc o reformă spirituală, dar nu găsesc nimic din toate acestea în bisericile lor. Pentru acești credincioși sinceri, Dumnezeu trimite o ultimă invitație: „Ieșiți din mijlocul lor, poporul Meu!” (Apocalipsa 18:4).

Lori Balogh

Referințe:

(1) – E. G. White, „Tragedia Veacurilor”, p. 343

(2) – Idem, p. 345

(3) – Idem

(4) – R. H. Charles, op. cit. p. 486

(5) – „Midrash Rabbah”, ed. Soncio, p. 60

(6) – Dumitru Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. II, p. 384

(7) – CBAZS, vol. VII, p. 828‑830

(8) – E. G. White, „Tragedia Veacurilor”, ed. 1981, p. 553‑556; 347‑358; 376‑387; 432,433

(9) – J. Vuilleumier, „Apocalipsa”, p. 202

(10) – Idem