Apocalipsa capitolul 14 – Solia îngerului al treilea

Apocalipsa capitolul 14 – Solia îngerului al treilea

(vers.9‑12)

Introducere

Cele trei solii îngerești se succed și se completează una pe alta, pregătind lumea pentru ziua cea mare a judecății, în care fiecare om va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru alegerile făcute în această viață.

Dat fiind faptul că solia primului înger este o chemare la pocăință și adevărată închinare adresată lumii întregi, este de așteptat ca acelora care refuză această ultimă chemare a harului să li se arate și consecințele alegerii lor.

Solia îngerului al treilea conține unul dintre cele mai grozave avertismente date vreodată muritorilor. De ce o solie atât de severă din partea unui Dumnezeu iubitor?

Gravitatea mesajului este strâns legată de momentul în care este rostit. Solia îngerului al treilea este vestită în ceasul al 12‑lea al istoriei unei lumi decăzute, care a refuzat toate ocaziile de har oferite ei de Dumnezeu. Istoria se apropie de final, iar îngerul al treilea rostește de pe pragul ușii harului ultimul avertisment al cerului. Dincolo de respingerea acestui ultim mesaj de har nu mai există decât așteptarea înfricoșată a judecății finale.

De asemenea, în cumpănă sunt lucruri de o însemnătate nemărginită. Este pusă în discuție suveranitatea și autoritatea lui Dumnezeu în opoziție cu vrăjmășia unei creștinătăți care a devenit lumească și care s-a îndepărtat de adevărul Scripturii și de autoritatea Legii divine, preferând tradițiile omenești și alianța cu puterea seculară a statului.

Pentru adevărată Biserică a lui Dumnezeu, această solie este deosebit de importantă. În derularea ultimelor evenimente, copiii lui Dumnezeu sunt în primejdia de a se lăsa intimidați de forțele răului și de a ceda sub presiunea acestora. Cedarea în fața amenințărilor trinității false, alcătuită din balaur, fiara din mare și fiara din pământ, ar însemna ca Dumnezeu să fie dezonorat. Mesajul îngerului al treilea aduce o reformă și în mijlocul Bisericii adevărate, conducându-i pe credincioși la renunțarea la orice tradiții omenești și la eliberarea lor de orice lanțuri sociale și economice.

Datorită solemnității acestui ultim avertisment, copiii lui Dumnezeu vor deveni uniți, renunțând la orice compromis cu păcatul și vor face o reformă spirituală care va duce la păzirea reală a zilei de odihnă (Sabatul biblic) și a poruncilor lui Dumnezeu. Această redeșteptare în sânul Bisericii lui Dumnezeu este zugrăvită în versetul 12, în care este evidențiată esența creștinismului autentic pe care Dumnezeu îl așteaptă de la noi.

Comentarii

Vers.9.10: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; și va fi chinuit în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului.”

„Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare” – Cuvântul din care s-a tradus expresia „a urmat” înseamnă la origine „a merge împreună”, „a se alătura”. Acest fapt ne ajută să înțelegem că soliile celor trei îngeri se succed fără a se anula una pe cealaltă. De fapt, ele se completează reciproc.

Al doilea și al treilea înger se alătură primului înger, iar mesajele lor continuă să fie date împreună lumii întregi. Este de remarcat faptul că acest al treilea înger, spre deosebire de cel de-al doilea, rostește mesajul „cu glas tare”, ceea ce denotă solemnitatea mesajului și iminența judecății divine.

„Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână” – Acest fragment din solia îngerului al treilea ne arată că mesajul divin nu conține un verdict definitiv dat omenirii. Textul ne vorbește despre o ultimă ocazie oferită lumii de a alege cui i se închină.

Consecințele grave amintite de înger vor fi suportate doar de aceia care se așază definitiv, ireversibil, de partea „fiarei” și împotriva lui Dumnezeu și voinței Sale. „Fiara” amintită în acest context, pe care „fiara cu două coarne de miel” o adoră și înaintea căreia i se închină, este prima „fiară” din Apocalipsa 13 – „fiara ieșită din mare”.

„Chipul” sau „icoana fiarei” este, așa cum am văzut în studiul capitolului 13, acea formă a protestantismului apostaziat care se va uni cu statul, cu scopul de a-și impune pretențiile de natură religioasă. Consecința imediată a realizării „chipului fiarei” este persecutarea copiilor credincioși ai lui Dumnezeu, începând cu boicotul economic și terminând cu pedeapsa cu moartea.

„Semnul fiarei” este contrafacerea sau opusul sigiliului lui Dumnezeu. Spre deosebire de acesta din urmă, care va fi pus doar pe frunte, „semnul fiarei” va fi pus fie pe mână (va fi acceptat sub amenințare), fie pe frunte (va fi acceptat din convingere).

Dacă sigiliul lui Dumnezeu, semnul puterii Sale creatoare, este adevăratul Sabat – ziua de odihnă stabilită de Dumnezeu încă de la Creație (vezi Exodul 31,13‑17; Ezechiel 20,12.20), „semnul fiarei”, în mod logic, trebuie să fie o contrafacere: sabatul fals, falsa zi de închinare pe care Biserica apostaziată a așezat-o în locul Sabatului biblic (duminica; vezi Apocalipsa 13).

Înainte ca Domnul Christos să revină în gloria Sa pe pământ, fiecare suflet omenesc trebuie să ia o decizie definitivă: fie să dea ascultare de voința lui Dumnezeu, închinându-se Lui, fie să se închine fiarei și icoanei ei. Păzirea sabatului fals în locul adevăratei zile de odihnă va deveni, în acest context final, un semn al fiarei, iar toți cei care vor alege să asculte mai mult de oameni și instituțiile lor decât de Dumnezeu, vor suporta consecințe veșnice.

„Semnul fiarei”, așa cum a fost arătat în comentariul capitolului 13, nu este pus acum asupra celor care păzesc o altă zi decât Sabatul biblic (al Poruncii a patra). El va deveni un mijloc de separare a poporului credincios lui Dumnezeu de restul lumii nelegiuite doar în acel context, în care întreaga lume va fi avertizată și va alege definitiv cui se va închina.

„Nimeni n-a primit încă semnul fiarei… În fiecare biserică există creștini autentici, fără să exceptăm comunitatea romano-catolică. Nimeni nu este condamnat până când nu a primit lumina și nu a înțeles obligativitatea Poruncii a patra. Dar când decretul va fi emis, impunând sabatul fals, iar strigarea cea mare a îngerului al treilea îi va avertiza pe oameni împotriva închinării la fiară și la chipul ei, atunci linia de demarcație între ceea ce este fals și ce este adevărat va fi în mod clar trasată. Atunci aceia care continuă încă în nelegiuire vor primi semnul fiarei” (1).

Comentând acest pasaj biblic, D. Popa afirmă: „Nu există nicio altă mișcare sau organizație bisericească de astăzi, cu excepția Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, care să susțină că ea constituie o împlinire a soliei îngerului al treilea. Rezultatul acestei proclamări, așa cum ne spune versetul 12, dovedește corectitudinea acestei poziții. Versetul 12 scoate în evidență o grupare de credincioși care țin poruncile lui Dumnezeu și au credința lui Iisus. Solia îngerului al treilea îi conduce pe cei ce o primesc la păzirea Sabatului zilei a șaptea” (2).

Într-un timp atât de solemn, în care Domnul Christos este pe punctul de a-Și încheia lucrarea de ispășire în Sanctuarul ceresc, când puterile răului se coalizează și îi silesc pe oameni să primească o falsă zi de închinare, Biserica Adventistă are o misiune istorică: vestirea soliei îngerului al treilea, ca un ultim avertisment dat de Dumnezeu unei lumi nelegiuite.

„Va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” – Ioan folosește în acest verset două expresii pentru a descrie judecata: „thumos” („mânie”) și „orge” („indignare”). Nu există o deosebire sensibilă între sensurile celor doi termeni. Dacă „thumos” redă ideea de mânie pasională, „orge” se referă la acea mânie care provine dintr-o dispoziție intenționată. Cei doi termeni sunt asociați. Expresia „thumos tes orges” poate fi regăsită și în Apocalipsa 16,19 și 19,15.

Vechiul Testament descrie mânia lui Dumnezeu prin metafora unui potir cu vin (vezi Iov 21,20; Psalmul 75,8; Isaia 51,17, etc.) care este oferit omului ca răspuns la refuzul lui de a accepta harul și dragostea divină. Ideea de vin „turnat neamestecat” în paharul mâniei Lui ne vorbește despre o judecată finală în care harul nu mai este prezent.

În cursul istoriei păcatului, de la apariția lui pe pământ până în acest moment final, judecățile lui Dumnezeu venite peste lume au fost întotdeauna amestecate cu har, cu îndurare. De data aceasta însă, odată ce harul se va fi închis prin încetarea lucrării de ispășire a Domnului Christos în Sanctuarul ceresc, judecățile lui Dumnezeu nu vor mai fi îndulcite de prezența harului. Cele șapte plăgi care urmează după încheierea misiunii celor trei îngeri nu sunt altceva decât revărsări ale acestei mânii divine (indignare față de păcat) neamestecată cu har.

„Și va fi chinuit în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului” – Ioan face aluzie în acest verset la pedepsirea cu foc și pucioasă a cetăților nelegiuite din Valea Iordanului: Sodoma și Gomora (vezi Geneza 19,24; Isaia 34,9.10).

Lacul de foc și pucioasă este o imagine simbolică luată din Vechiul Testament. Vorbind despre ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu, profetul Isaia spune: „Căci este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răzbunare și răsplătire pentru Sion. Pâraiele Edomului se vor preface în smoală, și pulberea lui în pucioasă. Da, țara lui va fi ca smoala care arde. Nu se va stinge nici zi, nici noapte și fumul lui se va înălța în veci. Din veac în veac va fi pustiit și nimeni nu va trece prin el în veci de veci” (Isaia 34,8‑10).

În acest context, Edomul este un simbol al vrăjmașilor lui Dumnezeu. Această profeție își va afla deplină împlinire doar la revenirea Domnului Christos. „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4,1).

Este evident că profetul Isaia nu se referă la un foc veșnic, care nu se stinge niciodată. Prin definiție, un foc arde atâta vreme cât există material combustibil, după care se stinge. Dovada acestui fapt o găsim chiar în contextul pasajului din Isaia 34, în care, după ce acest foc care arde zi și noapte își va fi încheiat lucrarea, țara va deveni un pustiu în care vor locui fiarele sălbatice (vezi Isaia 34,10‑15).

„Chinul” despre care se amintește în acest verset va implica atât suferințe fizice, dar mai ales suferințe sufletești. Acesta va fi momentul în care oamenii își vor da seama cât de greșită a fost alegerea lor de a se închina fiarei și icoanei ei și de a primi semnul ei pe frunte sau pe mână, deși au fost avertizați să nu facă acest lucru.

Perspectiva unei pierzări veșnice și a unei despărțiri ireversibile de Dumnezeul Creator, unită cu regretul de a fi pierdut ocazii prețioase ale harului, acestea vor reprezenta „chinul” cel mai mare pe care îl vor suporta cei nelegiuiți. La acest chin sufletesc făcea referire foarte adesea Mântuitorul în cuvântările Sale, când spunea: „Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (vezi Matei 8,12; 13,42.50).

Vers.11: „Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei, și oricine primește semnul numelui ei.”

„Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor” – Expresia „în vecii vecilor” este tradusă din grecescul „eis aionas aionon”, care înseamnă „pentru totdeauna”. Ioan dorește să redea ideea de eternitate a consecințelor păcatului și pedepsei divine. „Fumul chinului lor” este o expresie care vorbește despre consecințele veșnice ale neascultării de Dumnezeu, nicidecum de chinuri veșnice. Cei care vor fi găsiți credincioși lui Dumnezeu vor avea parte de viață veșnică, în timp ce aceia care vor asculta mai mult de oameni și instituțiile lor vor avea parte de pierzare veșnică.

Finalul Planului de Mântuire trebuie să rezolve definitiv și complet problema păcatului, căci în Universul lui Dumnezeu, în noua Creație, păcatul nu va mai exista nici cu „rădăcină”, nici cu „ramură”. În lumea cea nouă pe care a pregătit-o Dumnezeu celor care Îi slujesc nu vor mai exista nici ispititori, nici ispitiți. Păcatul, cu toate componentele lui, va dispărea pentru totdeauna, iar amintirea tristă a istoriei lui va fi cea mare garanție că istoria lui nu se va repeta.

„Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei, și oricine primește semnul numelui ei” – Textul ne vorbește despre starea de spirit a păcătosului. Deși păcatul promite plăcere (chiar dacă aceasta este doar de moment), omul care îl săvârșește nu poate găsi odihnă sufletească. Toate mijloacele pe care le caută pentru redobândirea liniștii sufletești sunt doar niște surogate care, mai curând sau mai târziu, îl vor dezamăgi. Singura sursă a odihnei spirituale se află doar în Iisus Christos, Domnul păcii: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28).

Iată de ce aceia care aleg să asculte de fiară și de icoana ei în acest final de istorie nu pot găsi odihnă „nici zi, nici noapte”, iar soarta lor va fi „întunericul de afară unde este plânsul și scrâșnirea dinților” (vezi Matei 8,12).

Vers.12: „Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus.”

Rezultatul proclamării celor trei solii îngerești va fi alcătuirea unui popor al lui Dumnezeu peste care El Își va pune pecetea aprobării Sale. Dacă Biserica Reformei (Sardes) este lăudată pentru răbdarea și credința ei, ultima biserica este apreciată pentru ascultarea, răbdarea și credința pe care le manifestă. Ascultarea se referă la adorarea Creatorului prin sfințirea Sabatului Poruncii a patra a Decalogului, recunoscând în acesta un semn al puterii sfințitoare a lui Dumnezeu (vezi Ezechiel 20,12).

În acest verset, în centrul preocupării lui Ioan sunt sfinții, biruitorii fiarei și ai icoanei ei, din ultimele scene ale luptei dintre bine și rău. Miza acestei lupte este veșnicia. Reiese clar din cuprinsul celei de-a treia solii îngerești că în timpul crizei finale nu vor exista decât două categorii de oameni: unii care se vor supune fiarei și icoanei ei, opunându-se lui Dumnezeu, iar alții care, în ciuda amenințărilor și suferințelor prin care trebuie să treacă, vor rămâne loiali lui Dumnezeu și cerințelor Sale.

„Aici este” – Privind contextul întregului mesaj, termenul „aici” se poate referi atât la loc („aici”, în Biserica lui Dumnezeu care îndeplinește toate criteriile), cât și la timp („aici”, în acest timp al vestirii celor trei solii îngerești).

Mesajul este încurajator pentru aceia care, asemenea lui Ilie, s-ar putea descuraja, considerându-se singurii care au rămas credincioși lui Dumnezeu, în timp ce lumea întreagă a ales să se opună Lui. În aceste timpuri solemne, de criză finală, există speranță: Dumnezeu are un popor, are o Biserica ce Îi slujește cu credincioșie.

„Răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus” – Pentru a-i ajuta pe cei care caută adevărata Biserică în aceste timpuri solemne, Dumnezeu ne-a lăsat prin profetul său trei semne de recunoaștere, trei criterii după care o putem identifica:

1) „Răbdarea sfinților” este, după cum afirma Uriah Smith, „primul semn de pe steagul credincioșilor. O răbdare care stăruiește în păzirea poruncilor lui Dumnezeu” (3), în ciuda amenințărilor din partea fiarei și icoanei ei, în ciuda suferințelor și lipsurilor pe care trebuie să le îndure.

Răbdarea este încununarea unui caracter ajuns desăvârșit, căci, spune Iacov, „răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic” (Iacov 1,4). Răbdarea este virtutea care cuprinde toate celelalte roade ale Duhului Sfânt (vezi Galateni 5,22).

Această trăsătură de identificare a poporului lui Dumnezeu în timpul crizei finale ne vorbește despre biruința deplină asupra păcatului, asupra firii pământești și asupra lumii. Ei, cei care alcătuiesc Biserica Rămășiței, au ajuns să fie îmbrăcați în neprihănirea Domnului Christos, fiind gata să-L întâmpine la revenirea Sa și să locuiască cu El o veșnicie.

2) „Care păzesc poruncile lui Dumnezeu” – Este demn de remarcat faptul că necesitatea de a asculta de poruncile lui Dumnezeu apare în acest context final, când omenirea s-a depărtat mult de Dumnezeu și voința Sa, exprimată în Legea Morală.

Într-o lume secularizată, bântuită de vânturile evoluționismului, ateismului și ale altor „isme” care i-au îndepărtat pe oameni de Dumnezeu și Evanghelia Sa, primim asigurarea că Dumnezeu va avea până la sfârșitul timpului un popor credincios care va asculta de poruncile Sale.

Poruncile amintite în acest text sunt poruncile Decalogului, Cele Zece Porunci care reprezintă exprimarea voinței divine în toate domeniile vieții, precum și criteriile unui caracter desăvârșit. Textul nu spune că sfinții care vor trăi în ultimele zile de har vor păzi doar unele dintre aceste porunci, ci „poruncile”, adică întreaga Lege divină, inclusiv Porunca a patra, modificată în cursul istoriei de puterea reprezentată de fiară.

De asemenea, textul nu se referă la cei ce mărturisesc sau vestesc poruncile lui Dumnezeu, ci la cei ce „păzesc” aceste porunci. Doar recunoașterea și vestirea lor nu este suficientă. Pentru a face parte din Biserica biruitoare a zilelor din urmă e nevoie de ascultare deplină de toate poruncile Legii, nu de o ascultare selectivă. Desigur, în această ascultare deplină se include și păzirea adevăratei zile de odihnă și închinare – Sabatul zilei a șaptea, semnul sau sigiliul lui Dumnezeu.

Aici nu este vorba de cei care țin aceste porunci în vremuri de liniște și prosperitate, ci de cei care rămân ascultători în cele mai grele circumstanțe, având înaintea lor amenințările fiarei și icoanei ei.

3) „Credința lui Iisus” – Trebuie să remarcăm faptul că Ioan nu se referă la credința „în” Iisus, ci la credința „lui” Iisus. Creștinismul, prin definiție, proclamă o credință „în” Iisus, căci altfel nu s-ar numi creștinism. Mulți oameni cred „în” Iisus, dar foarte puțini au credința „lui” Iisus.

Credința lui Iisus presupune o viață trăită asemenea lui Iisus, în ascultare deplină față de voința Tatălui, căci „cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Iisus” (1 Ioan 2,6). Ea presupune dragoste față de Dumnezeu și oameni, spirit de sacrificiu și slujire dezinteresată. Credința lui Iisus înseamnă un caracter sfințit de Duhul Sfânt, până la nivelul în care el este oglindirea caracterului lui Dumnezeu.

Cele trei solii îngerești se încheie cu un mesaj încurajator, de biruință. Va exista o Biserica biruitoare, care va avea adevărul complet și care va fi pregătită să-L întâmpine pe Domnul Christos la revenirea Sa. „Din nefericire”, scrie cu durere Uriah Smith, „această credință a lui Iisus nu se găsește decât la o mică rămășiță din lumea aceasta. Cine vrea să-l găsească pe poporul lui Dumnezeu, trebuie să caute acel popor care are aceste trei caracteristici de recunoaștere, și anume: răbdarea sfinților, păzirea poruncilor lui Dumnezeu și credința lui Iisus” (4).

Cei care nu au găsit încă această biserică, să o caute cât timp harul este încă deschis. Iar cei care au găsit-o deja, să rămână spunând: „Aici este locul meu!”

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) – E. G. White, „Tragedia Veacurilor”, ed. 1981, p. 403.404

(2) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. II, p. 397

(3) – Uriah Smith, „Explicarea profețiilor din Daniel și Apocalipsa”, p. 445

(4) – Idem, p. 446