Apocalipsa capitolul 14 – Solia primului înger
(vers.6.7)
Introducere
Tabloul luminos care îi înfățișează pe mântuiți alături de Miel pe Muntele Sionului este doar un interludiu încurajator în scenele finale descrise în „Apocalipsa”. Copiii lui Dumnezeu, fiind nevoiți să se confrunte cu forțele unite ale treimii false: balaurul, fiara din mare și fiara din pământ, găsesc în acest tablou suficientă încurajare și motivare pentru a duce lupta până la capăt.
În ceea ce urmează acestui tablou, respectiv soliile celor trei îngeri, este descrisă lucrarea pe care Biserica lui Christos o are de făcut în aceste vremuri tulburi de sfârșit de istorie, în cele mai dificile împrejurări, dar având și cele mai mari privilegii.
De fapt, soliile celor trei îngeri ne prezintă modul în care Dumnezeu va strânge la un loc pe cei mântuiți înainte de închiderea harului și revenirea Domnului Christos. Cercetarea și înțelegerea celor trei solii îngerești nu poate fi un lucru lipsit de importanță. Dumnezeu Însuși îi însărcinează pe slujitorii Săi să aducă la cunoștința lumii câteva adevăruri solemne: ceasul judecății a sosit, Babilonul a căzut, iar cei ce se vor închina fiarei și chipului ei vor avea parte de mânia lui Dumnezeu.
Sunt rostite aici unele dintre cele mai teribile avertizări pe care le găsim pe paginile Bibliei, fapt pentru care nimeni nu poate trata cu indiferență aceste solii, fără să-și pună în primejdie propria mântuire.
Comentarii
Vers.6: „Și am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod.”
„Și am văzut un alt înger” – Ioan îl introduce pe îngerul care urmează să rostească prima solie prin expresia „un alt înger”.
Andrews consideră că acest „alt înger” este același cu cel din capitolul 10, îngerul cu cărticica în mână. Înțelegând prin „cărticică” profețiile lui Daniel, sigilate până la vremea sfârșitului, Andrews consideră că declarația îngerului din Apocalipsa 14,6.7, potrivit căreia „ceasul judecății a sosit”, se bazează pe timpul profetic descoperit în Cartea lui Daniel. Acesta este motivul pentru care el consideră capitolul 10 ca fiind un capitol explicativ pentru solia primului înger (1).
Uriah Smith crede că îngerul cu Evanghelia veșnică îi preînchipuie pe solii care aveau să vestească această Evanghelie, căci cuvântul „înger” (gr. „aggelos”) înseamnă „sol”, „trimis” (2). Cuvântul „înger” nu desemnează întotdeauna o ființă supranaturală, cerească, ci sensul general al termenului este cel de „sol”, „trimis” de Dumnezeu. Luând în considerare acest sens general, prin „înger” putem înțelege fie un om, fie o biserică, fie o mișcare religioasă însărcinată de Dumnezeu cu o solie specială.
Pavel afirmă în 2 Corinteni 5,20 că Dumnezeu a încredințat predicarea Evangheliei oamenilor (vezi și trimiterea ucenicilor din Matei 28,18.19).
Același comentator face o observație interesantă: „În aceste simboluri vedem un contrast izbitor, pe care îl relevă Biblia, între lucrurile cerești și cele pământești. Ori de câte ori sunt reprezentate state sau națiuni cu conducerile lor, chiar și cele mai bune dintre ele, este folosit simbolul cel mai potrivit care poate fi găsit, și anume o fiară sălbatică. Dar atunci când trebuie reprezentată lucrarea lui Dumnezeu, este folosit ca simbol un înger îmbrăcat în frumusețe și încins cu putere” (3).
Înțelepciunea divină a ales să reprezinte caracterul solemn al lucrării pe care Biserica sfârșitului o are de făcut înainte de închiderea harului și revenirea lui Christos prin măreția, curăția și puterea unui sol ceresc, precum și puterea și strălucirea de care urmează să fie însoțită.
„Care zbura prin mijlocul cerului” – Zborul îngerului simbolizează repeziciunea cu care această solie trebuie dusă lumii întregi. Când timpul de har este aproape de final, nu mai e vreme de ezitări. Solii lui Dumnezeu trebuie să se grăbească pentru a duce Evanghelia veșnică tuturor locuitorilor pământului.
Faptul că îngerul este văzut zburând prin mijlocul cerului arată că această ultimă solie de har urmează să atingă o culme, un apogeu.
„Cu o Evanghelie veșnică” – Cuvântul Evanghelie (gr. „Evanggelion”) înseamnă „veste bună”, după cum au declarat chiar îngerii care au vestit păstorilor din Betleem faptul că S-a născut Mesia (vezi Luca 2,10).
Conform profeției rostită de Însuși Domnul Christos, această solie urma să fie vestită cu precădere la sfârșitul timpului: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul” (Matei 24, 14).
Evanghelia e numită „veșnică” pentru că de-a lungul derulării istoriei lumii și a Planului de Mântuire ea nu s-a schimbat. Deși în anumite epoci anumite adevăruri ale Evangheliei veșnice trebuiau să fie vestite cu precădere, Evanghelia a fost și va rămâne aceeași de la întemeierea lumii până la sfârșitul istoriei păcatului. Intenția lui Dumnezeu de a mântui omenirea, precum și condițiile în care se va realiza Planul de Mântuire, au rămas neschimbate.
„Pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod” – Aici se evidențiază caracterul universal al soliilor celor trei îngeri. Niciun popor, nicio etnie, niciun grup uman nu este exceptat de la privilegiul de a afla vestea cea bună a mântuirii prin Iisus Christos. Acesta este planul unui Dumnezeu nepărtinitor și drept, care nu poate aduce judecata asupra lumii înainte de a-i oferi toate ocaziile de a alege în deplină cunoștință de cauză.
Vers.7: „El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!”
„El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă!” – Odată cu această somație a primului înger, intrăm în conținutul soliei sale. Timpul în care urma să fie vestită solia primului înger îl putem deduce din două amănunte:
1) Contextul în care sunt prezentate cele trei solii îngerești, respectiv între capitolul 13, care descrie ultimele faze ale luptei dintre bine și rău, și capitolul 14,14‑20, în care este zugrăvită revenirea în glorie a Domnului Christos. Așadar contextul ne arată că cele trei solii îngerești sunt vestite în ultimele zile de har acordate omenirii.
2) Conținutul soliilor îngerești ne arată că ele sunt vestite într-un timp în care judecata lui Dumnezeu nu mai aparține viitorului, ci prezentului. Conform profețiilor din Daniel capitolele 8 și 9, judecata lui Dumnezeu a început în anul 1844 (prima fază a judecății, numită și judecata preadventă sau judecata de cercetare). Perioada cuprinsă între acest an și închiderea harului, care precede revenirea Domnului Christos, este timpul în care sunt vestite cele trei solii.
Pe vremea apostolilor, scriitorii Noului Testament vorbesc despre judecată ca fiind în viitor (vezi Fapte 17,31; 24,25; Romani 2,16; 2 Petru 2,4), fapt care ne împiedica să afirmăm că judecata lui Dumnezeu a sosit în acel timp. Solia unei judecăți care a sosit nu a fost predicată nici de Pavel, nici de creștinii Evului Mediu, nici de reformatori.
Însuși Luther considera că Domnul Christos urma să revină, după aprecierea lui, după aproximativ trei sute de ani. „Sper”, spunea el, „că ultima zi a judecății nu este departe. Mă conving într-adevăr că ea va veni în următorii trei sute de ani. Căci Cuvântul lui Dumnezeu se va împuțina și va fi întunecat din lipsă de adevărați păstori și slujitori ai lui Dumnezeu. Vocea va răsuna și va fi auzită foarte curând: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!” Dumnezeu nu vrea și nici nu va putea suporta această lume rea. El va trebui să lovească în acea zi teribilă și să-i pedepsească pe cei ce disprețuiesc Cuvântul Său” (4).
Pavel avertiza Biserica din vremea lui să nu aștepte revenirea Domnului în acele zile (vezi 2 Tesaloniceni 2,1‑4). Trebuia să apară mai întâi „omul fărădelegii”, și odată cu el apostazia generală a Bisericii. Or, perioada supremației Bisericii apostaziate s-a încheiat abia la sfârșitul celor 1260 de ani care, conform profețiilor lui Daniel, corespunde cu anul 1798. Abia după acest an urma să fie predicată solia unei judecății iminente și a revenirii Domnului Christos.
După 1798 și evenimentele care au marcat Revoluția franceză, interesul pentru Biblie și, în mod deosebit, pentru profețiile apocaliptice din „Daniel” și „Apocalipsa”, a crescut. Cartea lui Daniel a fost desigilată și oamenii au început să înțeleagă adevăruri urgente pentru omenire. Rezultatul acestui interes crescând pentru profețiile biblice a fost apariția unei mari mișcări religioase – mișcarea adventă – care urma să preia misiunea de a vesti lumii cele trei solii îngerești.
Conținutul soliei îngerului al doilea, referitor la căderea Babilonului, ne arată o „coacere”, o accentuare a confuziei din lumea religioasă. Acest amănunt ne indică faptul că timpul vestirii celor trei solii este timpul sfârșitului.
Cât privește solia îngerului al treilea, amintirea „semnului fiarei” ne întărește, de asemenea, convingerea că timpul sfârșitului este timpul vestirii celor trei solii îngerești.
„Căci a venit ceasul judecății Lui” – Solia despre sosirea ceasului judecății este vestită într-un timp în care neamul omenesc mai are timp și ocazii să răspundă pozitiv chemării Evangheliei, când ușa harului este încă deschisă, iar Domnul Christos încă mijlocește în favoarea celor păcătoși.
Solia este o veste bună. În Daniel cap.7, sfinților li se promite eliberarea odată cu judecata lui Dumnezeu, iar în sigiliul al 5‑lea (vezi Apocalipsa 6), „sufletele de sub altar” cer să înceapă judecata pentru ca să li se facă dreptate.
În solia primului înger este vorba de prima fază a judecății finale, numită și „judecata preadventă” sau „judecata de cercetare”. Biblia ne prezintă patru faze ale judecății finale:
1) Judecata preadventă (de cercetare), care precede a doua venire a Domnului Christos. Această primă fază a judecății este redată în Daniel 7,9‑14.26.27, când Fiul omului este văzut venind înaintea Celui Îmbătrânit de zile, curăță Sanctuarul ceresc (vezi Daniel 8,14) și cercetează cărțile (vezi Daniel 7,10) pentru a vedea cine e vrednic să rămână în cartea vieții (vezi Daniel 12,12).
2) Judecata din timpul celei de-a doua veniri, când Domnul Christos va despărți „oile” de „capre” (vezi Matei 25,31‑46).
3) Judecata din timpul mileniului, în care sfinții vor judeca lumea (vezi 1 Corinteni 6,2.3).
4) Executarea sentinței de la sfârșitul mileniului, în care cei nemântuiți, Satana, demonii și chiar moartea vor fi aruncați în iazul de foc (vezi Apocalipsa 20,12‑15).
Conținutul primei solii îngerești ne arată că chemarea la temere de Dumnezeu și începutul judecății trebuie să aibă loc într-un timp de har, când oamenii se mai pot întoarce la Dumnezeu. O astfel de chemare la pocăință și închinare pentru un timp aflat dincolo de momentul închiderii harului nu ar avea niciun sens.
Această primă fază a judecății finale trebuia să înceapă la sfârșitul celor 2300 de zile-ani, conform profeției din Daniel 8,14 și 9,24‑27. Sfârșitul celor 2300 de ani (vezi Daniel 8,14) este datat cu anul 1844, deci de la această dată putem vorbi de începutul judecății preadvente.
„Și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” – Cea de-a treia parte a soliei primului înger este o chemare la închinare în fața Dumnezeului Creator.
Este demn de reținut faptul că solia primului înger se folosește de conținutul Poruncii a patra din Decalog pentru a-i chema pe oameni la adevărata închinare, ceea ce ne arată că în această ultimă perioadă de timp, începută în 1844 și până la revenirea Domnului Christos, Legea lui Dumnezeu va fi adusă din nou în atenția lumii, iar Porunca a patra, care vorbește despre adevăratul Dumnezeu Creator, va fi din nou prezentată lumii.
Mișcarea adventă, apărută în preajma anului 1844, care a dezgropat de sub molozul uitării și al tradițiilor omenești Legea lui Dumnezeu și adevărata zi de odihnă cerută de Porunca a patra, a fost un mijloc rânduit de Dumnezeu pentru a contracara alte mișcări ostile creștinismului, apărute în aceeași perioadă: comunismul, spiritismul și darwinismul. Toate aceste mișcări, care au îndepărtat de Dumnezeu sute de milioane de oameni, au apărut în preajma anului 1844. Să fie o simplă coincidență?
Solia primului înger profetizează apariția unei mari redeșteptări religioase odată cu vestirea sosirii ceasului judecății și a apropierii revenirii Domnului Christos. Conform profețiilor din Daniel 8,14 și 9,24‑27, în anul 1844 a început „marea zi a ispășirii” în Sanctuarul ceresc, respectiv prima fază a judecății finale, numită și „judecata preadventă” sau „judecata de cercetare”.
Deoarece „Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3,7), acest mare adevăr al începutului judecății și al apropierii revenirii Mântuitorului trebuia să strălucească în mod deosebit în această perioadă.
Solia primului înger a primit o putere deosebită datorită împlinirii unor semne profetice. Mântuitorul a spus: „Îndată după acele zile de necaz (perioada de 1260 de ani de supremație papală, cuprinsă între 538-1798 n.n.), soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate” (Matei 24,29).
Cele două mari semne: întunecarea soarelui din 1780 și 1783, apoi în 1843‑1844, precum și căderea de stele din 12‑13 noiembrie 1833 au sensibilizat lumea, pregătind-o să privească cu mai mare atenție la profețiile biblice și la solia mișcării advente din preajma anului 1844.
O dovadă grăitoare că redeșteptarea religioasă din preajma anului 1844 a fost călăuzită de Dumnezeu este faptul că în aceeași perioadă mai mulți bărbați ai credinței, independent unul de celălalt, aflați la mare distanță geografică unul de celălalt, au început să studieze Biblia, mai ales cele două cărți profetice: „Daniel” și „Apocalipsa”. Ajungând simultan la concluzia că revenirea Domnului Christos este foarte aproape, ei au început să predice despre acest adevăr în diferite părți ale lumii civilizate.
Manuel Lacunza (1731‑1801), un iezuit de origine spaniolă, care a slujit în Chile, este unul dintre primii cercetători ai Bibliei din timpurile moderne care au ajuns la concluzia că revenirea Domnului Christos este foarte aproape. În urma studiilor sale, Lacunza scrie o carte intitulată „Venirea lui Mesia în slavă și glorie”, pe care însă, de teama Inchiziției, o semnează cu pseudonimul Juan Josafat Ben-Ezra.
Copii ale acestei cărți au circulat în America de Sud și Europa, trezind interesul oamenilor pentru revenirea Domnului Christos. După moartea lui Lacunza, Inchiziția a condamnat cartea, iar în 1824, Papa Leon al XX-lea a interzis publicarea ei în orice limbă.
În 1826, Eduard Irving (1792‑1834) traduce lucrarea lui Lacunza în limba engleză, apoi, un ambasador englez duce în Chile două sute de exemplare din această lucrare. Și astăzi există în această țară un club Lacunza. De partea lui, Eduard Irving s-a dedicat predicării soliei despre a doua venire a Domnului înaltei societăți.
Joseph Wolf (1791‑1862), supranumit și „misionarul lumii”, la trei ani după ce William Miller ajunge la explicația sa cu privire la revenirea Domnului, în 1821, începe să vestească și el acest adevăr. Născut într-o familie de evrei (tatăl său era rabin), Wolf asistă la multe discuții pe tema venirii lui Mesia. La vârsta de șapte ani, el se laudă înaintea unui creștin bătrân că poporul evreu Îl așteaptă pe Mesia și că acesta își va elibera poporul și-i va da slavă. Bătrânul îi răspunde zâmbind și-l îndeamnă să citească Isaia cap.53, spunându-i că adevăratul Mesia este Christos, pe care părinții lui L-au răstignit.
Citind acasă capitolul indicat, Wolf îl întreabă pe tatăl său despre acest capitol, însă acesta, în loc să-i răspundă, tace. În mintea copilului apar tot mai multe întrebări: „Nu cumva Iisus este Mesia?” Pe măsură ce frecventează tot mai multe adunări creștine, Wolf ajunge la convingerea că adevăratul Mesia este Iisus Christos.
La vârsta de unsprezece ani, Wolf pleacă în lume, fiind alungat de familie ca fiind un apostaziat. Inițial se convertește la catolicism însă, după ce vede și critică abuzurile Bisericii, devine protestant. Între 1821‑1843, Wolf călătorește mult în Egipt, Etiopia, Palestina, Siria, Persia și India.
În 1837 predică în fața Congresului SUA despre același subiect al revenirii Domnului. Apoi călătorește în țări barbare, fără protecție, supus multor primejdii, lucrând mai ales cu evreii. Este bătut, înfometat, de trei ori condamnat la moarte, jefuit și silit să meargă pe jos sute de mile. Este chiar vândut ca sclav. După calculele lui Wolf, cei 2300 de ani din Daniel 8,14 trebuiau să se sfârșească în anul 1847, deci la o dată foarte apropiată de cea găsită de Miller.
În Anglia, solia adventă este predicată începând cu anul 1826. Aproximativ șapte sute de slujitori ai Bisericii se angajează în predicarea soliei revenirii Mântuitorului. În 1842, Robert Winter, un englez stabilit în SUA care primise solia adventă, se reîntoarce în Anglia și o predică cu putere. Ca rezultat, mulți se alătură acestei mari redeșteptări religioase.
Henry Drummond (1786‑1860), un bancher englez, membru al Parlamentului și al Societății Regale Engleze, își folosește timpul și banii pentru a vesti solia adventă. În perioada 1826‑1830, la Albany Park se țin cinci conferințe cu privire la profeții, găzduite și susținute financiar de Drummond.
Iohann Richter, în Germania, scrie o lucrare în șase volume, intitulată „Comentariu biblic familial”, în care subliniază adevărul despre apropiata revenire a Domnului Christos.
Gaussen (1790‑1863) predică la Geneva despre același subiect. Pentru că nu i se permite să vorbească de la amvon, el continuă să le vorbească copiilor la școala duminicală.
Numeroși predicatori ai soliei advente se ridică și în Suedia, însă clerul Bisericii îi aduce la tăcere. Solia continuă însă să fie predicată de către copii din clasele sărace, cu vârste cuprinse între șase și opt ani. Atunci când predică, acești copii devin solemni, avertizând lumea cu privire la apropierea judecății și folosindu-se chiar de textul soliei primului înger din Apocalipsa 14,6.7.
În Germania secolului al XIX-lea, pastorul luteran Bengel, în timp ce pregătește o predică pe marginea pasajului din Apocalipsa cap.21, este iluminat cu privire la adevărul despre revenirea Mântuitorului. Din acel moment se dedică studiului profețiilor și stabilește chiar și o dată a revenirii Domnului Christos, la o diferență de câțiva ani de data stabilită de Miller. Numeroasele cărți pe care Bengel le scrie despre profețiile biblice se răspândesc în întreaga lume.
După moartea lui Bengel, mișcarea adventă continuă în Germania, fiind apoi dusă și în Rusia de către cei care au format acolo colonii. Dar cea mai mare amploare a redeșteptării religioase produsă de solia revenirii Mântuitorului este cunoscută de America, centrul mișcării advente și locul în care solia primului înger cunoaște cea mai directă împlinire.
William Miller, un fermier american sărac, dar cinstit, având un caracter moral fără reproș, cu o inteligență sclipitoare și o rezistență psihică remarcabilă, este cel mai proeminent reprezentant al mișcării advente de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Inițial el este un sceptic, căci intră împreună cu mama sa sub influența deistă. Timp de doisprezece ani susține vederile deiste, îndoindu-se de autoritatea divină a Bibliei. La vârsta de 34 de ani, Miller devine tot mai conștient de natura sa păcătoasă, însă nu știe soluția. Criza sufletească prin care trece nu va dispărea decât atunci când își fixează privirea la caracterul lui Iisus. Își dă seama că Mântuitorul răspunde tuturor nevoilor sufletești ale omului păcătos și, din acel moment, face din Iisus prietenul său, iar din Biblie, cartea sa de căpătâi.
Vechii prieteni încearcă să-i răstoarne convingerea, iar Miller se simte nepregătit să le dea răspunsurile potrivite. De aceea, Miller se hotărăște să studieze Biblia și să lămurească toate contradicțiile aparente ale ei. Lasă deoparte orice prejudecată și studiază Biblia verset cu verset, folosind trimiterile și concordanța. Foarte ordonat și metodic, el începe cu Geneza, însă nu înaintează niciodată în studiu până ce nu este totul clar.
Când găsește ceva neclar, compară toate textele care au legătură cu subiectul în cauză. Astfel, o mulțime de lucruri se clarifică în mintea lui Miller. Folosind același principiu, el se oprește cu mare atenție asupra cărților „Daniel” și „Apocalipsa”, studiu care îi aduce cheia înțelegerii multor simboluri.
Pe vremea lui se credea ca înainte de revenirea personală a lui Christos vor fi o mie de ani de pace și neprihănire, timp în care lumea întreagă se va pocăi. Această învățătură îi ținea pe oameni într-o stare de siguranță falsă. Studiind profețiile, Miller înțelege că revenirea Mântuitorului va fi personală și reală, și că acest măreț eveniment va avea loc curând.
În urma studierii profețiilor din Daniel 8,14 și 9,24‑27, Miller ajunge la concluzia, pe baza unor calcule profetice, că Domnul urma să revină în anul 1844. Simte o bucurie imensă la acest gând, însă pe umeri începe să apese povara de a spune și altora despre acest adevăr. În 1818, după doi ani de studiu intens, ajunge la convingerea că mai sunt aproximativ 25 de ani până la mărețul eveniment. Timp de nouă ani tine acest adevăr ascuns în suflet, dar în 1831 nu mai poate rezista mustrărilor de conștiință și începe să prezinte public rezultatele cercetărilor sale.
La prima adunare publică se convertesc treisprezece familii, apoi este chemat în diferite locuri să predice și pretutindeni se produce o mare redeșteptare religioasă. În cele mai multe orașe, Miller este invitat să predice în bisericile protestante. Sunt convertiți deiști, atei și păcătoși, iar mulți oameni de afaceri își părăsesc afacerile necinstite, formând grupe de rugăciune.
În 1833, Miller primește aprobarea oficială a Bisericii Baptiste de a predica despre solia adventă. Suportând personal toate cheltuielile legate de această lucrare, averea îi scade simțitor, dar Miller continuă. În 13 noiembrie 1833, la doi ani după ce Miller începe să predice solia adventă, se împlinește semnul prezis de Mântuitorul cu privire la căderea de stele, fapt ce lasă o adâncă impresie asupra lumii.
Mai mult decât atât, în 1840 se împlinește literal prezicerea din Apocalipsa cap.9, pe care Iosiach Litch, un predicator adventist, o descrisese ca fiind căderea Imperiului Otoman. Exact în ziua prezisă, 11 august 1840, Imperiul Otoman cade, recunoscând tutela puterilor europene creștine. Împlinirea exactă a profeției lasă o impresie adâncă, mărind încrederea în corectitudinea calculelor profetice ale lui Miller.
Opoziția nu întârzie să apară. Miller este denigrat, batjocorit, considerat fanatic, mincinos, escroc… Presa laică însă îi ia apărarea. Rezultatul predicării soliei advente a fost, din partea bisericilor protestante americane, excluderea celor care aderaseră la mișcarea adventă.
Concluzii
Solia primului înger a început să fie vestită în preajma anului 1844, producând o mare redeșteptare religioasă în diferite părți ale lumii. Solia aceasta însă va continua să fie vestită în paralel cu celelalte două solii, răsunând până la închiderea harului. Ea va merge înainte hotărât, indiferent de opoziția lui Satana și a partenerilor lui, iar cei care au urechi de auzit, vor înțelege mesajul cerului pentru aceste timpuri.
Mounce spune despre acesta prima solie că este „un ultim apel adresat tuturor oamenilor de a-L recunoaște pe singurul și adevăratul Dumnezeu. Auzim acum ultima chemare adresată lumii civilizate, chemând la pocăință și la a da slavă lui Dumnezeu” (5).
În timp ce fiara și înșelăciunea ei se ridică din pământ (vezi Apocalipsa 13,11), îngerul care vestește această solie este din cer. Și dacă este din cer, nici „balaurul” cu toți aliații săi pământești nu o vor putea opri.
Lori Balogh
Referințe:
(1) – J. Andrews, „Three Messages of Revelation” 14, p. 25‑28
(2) – Uriah Smith, „Explicarea profețiilor lui Daniel și Apocalipsa”, p. 430
(3) – Uriah Smith, „Revelation”, p. 629, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. II, p. 376
(4) – Martin Luther, „Familiar Discourses”, p. 78, citat de U. Smith în „Revelation”, p. 632
(5) – R. Mounce, „The Book of Revelation”, p. 272.273
