Apocalipsa capitolul 15 – Pregătirea pentru cele șapte plăgi
Introducere
Pentru unii, cartea Apocalipsei este doar o descriere fantastică, fără înțeles și fără importanță pentru lumea modernă în care trăim. Cu toate acestea, „Apocalipsa” are o însemnătate fără egal pentru timpurile noastre, în mod deosebit pentru Biserica creștină care luptă și lucrează în timpul sfârșitului.
Profețiile „Apocalipsei” cuprind întreaga eră creștină, însă pentru ultima generație de credincioși ea capătă valențe noi, căci această carte se încheie cu scenele glorioase ale revenirii lui Christos și ale noii Creații. Însă până la acest măreț și mult așteptat eveniment mai sunt încă evenimente care trebuie să se împlinească din acest ultim act al luptei dintre bine și rău.
Capitolul 15 cuprinde un nou tablou, descriind o viziune care ne introduce în dramatismul revărsării celor șapte plăgi, o manifestare a mâniei divine neamestecată cu milă și revărsată asupra celor care vor fi respins în ultima generație chemarea la mântuire și adevărata închinare.
Mântuitorul a făcut o paralelă între potopul lui Noe și vremea sfârșitului: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au știut nimic până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului” (Matei 24,37‑39).
Într-adevăr, după cum pe vremea Potopului Dumnezeu mai întâi a avertizat lumea nelegiuită prin Noe, după care El a adus pierzarea asupra acelei generații care a refuzat salvarea, la fel în timpul sfârșitului, după avertizarea lumii prin soliile celor trei îngeri, Dumnezeu Își va revărsa mânia (indignarea) peste lumea nelegiuită care va fi refuzat chemarea la pocăință și adevărata închinare.
Din acest moment al închiderii harului nu mai există posibilitatea pocăinței (vezi Apocalipsa 22,11). Timpul de probă s-a încheiat, iar cei ce au refuzat chemarea de a se închina lui Dumnezeu, vor trebui să suporte consecințele alegerii lor.
Capitolul 15 este cel mai scurt dintre capitolele „Apocalipsei” și cuprinde două scene distincte:
1) Tabloul celor mântuiți aflați pe marea de sticlă, care cântă cântarea lui Moise și a Mielului
2) Tabloul Sanctuarului ceresc, care descrie pregătirea celor șapte îngeri însărcinați cu revărsarea pe pământ a celor șapte potire ale mâniei divine.
În cele două tablouri ni se înfățișează atât pedeapsa finală a celor nelegiuiți, cât și răsplata finală a celor drepți.
Comentarii
Vers.1: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare și minunat: șapte îngeri care aveau șapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.”
„Apoi am văzut în cer un alt semn mare și minunat” – Expresia „un alt semn” ne indică faptul că Ioan văzuse anterior și alte semne care i-au atras atenția. Primul „semn mare” e amintit în capitolul 12,1: „femeia învăluită în soare”, care simbolizează Biserica curată a lui Dumnezeu. Al doilea semn este prezentat în același capitol, în versetul 3: „un mare balaur roșu”, simbol al Diavolului care, împreună cu cele două fiare din capitolul 13 formează trinitatea falsă. Acest al treilea și ultim „semn” poartă amprenta sfârșitului, căci prin cele șapte plăgi mânia lui Dumnezeu (indignarea față de păcat) ajunge la finalul ei.
În cursul istoriei, Dumnezeu Și-a arătat deseori indignarea față de nelegiuirile oamenilor prin revărsarea unor pedepse: cele zece plăgi revărsate peste Egipt, Potopul, distrugerea Sodomei și Gomorei, nimicirea unor popoare prin război… Însă de fiecare dată acestea au fost amestecate cu har.
Trâmbițele nu sunt altceva decât pedepse divine date unei creștinătăți apostaziate. Însă niciodată nimicirea nu a fost totală. Prin năvălirile barbarilor, doar o partea a creștinătății a avut de suferit. Însă, în cazul celor șapte plăgi mânia divină nu va mai fi amestecată cu milă. Doar cei drepți, care au refuzat să se închine fiarei și icoanei ei și care au primit sigiliul lui Dumnezeu, vor fi ocrotiți în aceste momente dramatice.
„Șapte îngeri, care aveau șapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu” – Este a patra serie de șapte pe care o găsim în „Apocalipsa”: șapte biserici, șapte peceți, șapte trâmbițe, iar acum, șapte plăgi.
Acești șapte îngeri nu sunt altceva decât instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru aducerea la îndeplinire a judecăților divine. Cifra 7, ca simbol al desăvârșirii, ne arată faptul că lucrarea acestor îngeri va fi completă, deplină și definitivă.
Găsim aici răspunsul cerului la strigătul după dreptate al „sufletelor de sub altar” din pecetea a cincea, cei ce „fuseseră junghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră„: ” Până când, Stăpâne, Tu care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului? „ (Apocalipsa 6,9.10).
Acum, după ce ultimele invitații la pocăință au fost respinse de locuitorii pământului, a sosit ceasul răzbunării și dreptății divine. Și aceasta nu pentru că Dumnezeu ar fi însetat de sânge, ci pentru că istoria păcatului trebuie să se încheie definitiv, distrugând nelegiuirea astfel încât să nu mai existe „nici rădăcină, nici ramură” (vezi Maleahi 4,1), ca o garanție că această tristă experiență nu se va mai repeta niciodată.
Vers.2: „Și am văzut o mare de sticlă amestecată cu foc, și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei și ai numărului numelui ei.”
Un nou tablou luminos și încurajator pentru Biserica luptătoare ni se deschide înaintea ochilor. Avem privilegiul să contemplam în avans Biserica sfârșitului, cea biruitoare, după înălțarea ei la cer. Acest tablou triumfător ar trebui să ne motiveze pe fiecare dintre noi, astfel încât să dorim să facem parte din grupa celor biruitori.
„Și am văzut o mare de sticlă amestecată cu foc” – Marea amintită în acest tablou este aceeași cu cea din capitolul 4,6, acea „mare de sticlă asemenea cu cristalul”. În contextul capitolului 15, această mare are o particularitate: ea este amestecată cu foc. Acest amănunt ne comunică un mesaj special.
Menționarea focului se poate datora și faptului că întregul context se ocupă cu mânia lui Dumnezeu, simbolizată în Biblie prin foc, dar poate avea legătură și cu focul încercărilor prin care a trecut Biserica lui Christos înainte de a fi înălțată la cer.
Descriind tabloul maiestos al unui apus de soare tropical deasupra oceanului, R. A. Anderson aduce ideea apusului de istorie a păcatului: „Aceia care au fost martorii unui strălucitor spectacol, acela al unui apus de soare tropical, au avut numai o slabă idee a slavei pe care profetul încearcă să o descrie aici. În timp ce soarele se cufundă ca o minge de foc în ocean, acesta izbucnește în flăcări magnifice și fiecare val, cu creasta purpurie, transformă întreaga masă a oceanului întins în … flăcări și apă” (1).
Marea de sticlă este simbolul Providenței divine care, privită de sus, este la fel de clară ca și cristalul. Biserica lui Christos este văzută șezând pe această mare de sticlă, semn că ea se află în grija Providenței divine și nimeni nu-i poate face vreun rău.
Pentru Ioan, aflat în exil pe stâncoasa insulă Patmos, fiecare apus de soare peste nesfârșitele întinderi de apă ale Mediteranei trebuie să fi fost o încurajare deosebită cu privire la Providența lui Dumnezeu care nu lasă niciun fir de păr să cadă de pe capul nostru fără aprobarea cerului.
„Și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei și ai numărului numelui ei” – Acesta este adevăratul final care îi așteaptă pe credincioșii din toate timpurile. Chiar dacă pentru moment suferințele, persecuțiile și chiar moartea de martir au întunecat uneori perspectiva acestor credincioși, aici li se înfățișează viitorul luminos care îi așteaptă: viața veșnică trăită în prezența lui Dumnezeu și a ființelor cerești, în neprihănire și pace, departe de orice atingere a păcatului.
Textul ne asigură că nu păcatul, compromisul și închinarea la fiară au viitor, ci neprihănirea, integritatea și închinarea la adevăratul Dumnezeu.
Vers.3.4: „Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântărea Mielului. Și ziceau: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu ești sfânt, și toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea Ta, pentru că judecățile Tale au fost arătate „
„Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului” – Ca și în capitolul 14,3, biruitorii sunt auziți intonând un imn de laudă grandios la dresa lui Dumnezeu. Faptul că sunt asociate cântarea lui Moise cu cântarea Mielului ne arată că marea eliberare a poporului Israel din robia egipteană servește ca simbol al eliberării veșnice de sub robia păcatului, adusă prin jertfa Mielului lui Dumnezeu.
După cum Israelul după trup a fost martorul eliberării sale prin nimicirea egiptenilor, în urma revărsării celor zece plăgi, la fel, Israelul spiritual va fi martorul eliberării lui din robia păcatului prin revărsarea celor șapte plăgi asupra locuitorilor pământului. „Mântuirea începută de Dumnezeu prin Moise”, spune Uriah Smith, „va fi desăvârșită prin Iisus Christos, la venirea Sa” (2).
„Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” – A sosit momentul în care cei mântuiți vor realiza că în toate procedeele lui Dumnezeu cu oamenii El S-a purtat cu credincioșie, dreptate și iubire. Poate că atunci când treceau prin cele mai negre perioade ale luptei lor nu L-au înțeles întotdeauna pe Domnul lor.
Acum toate lucrurile devin clare și, copleșiți de înțelepciunea și dreptatea divină, nu pot fi opriți de a-L lăuda din tot sufletul lor. A sosit momentul în care caracterul lui Dumnezeu va fi reabilitat în întreg Universul și toate ființele create, inclusiv cele căzute, vor recunoaște că Dumnezeu este drept în toate căile și procedeele Sale.
Paralelismul dintre cântarea lui Moise (vezi Exodul 15), prima cântare din Biblie, și cântarea Mielului, ultima cântare consemnată în Biblie, ne arată că ele au expresii comune și se bazează pe experiențe asemănătoare. Dacă locuitorii pământului au rămas „mirați după fiară” și minunile ei, aici întâlnim o altfel de contemplare: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice!”
Imnul de slavă intonat de biruitorii fiarei se încheie cu trei declarații:
1) „Numai Dumnezeu este sfânt”, afirmație care se referă la puritatea morală care Îl caracterizează pe Creator.
2) „Toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea lui Dumnezeu”. Unii interpreți, scoțând această afirmație din contextul ei, susțin ideea unei mântuiri universale. Cu toate acestea, ținând cont de context, aici nu e vorba de așa ceva. Afirmația din cântarea Mielului vrea să precizeze că „Împărăția lui Dumnezeu va fi locul unei comuniuni a tuturor celor din toate națiunile care, cu bucurie, se consacră adorării lui Dumnezeu și se închină Lui în podoabe sfinte, podoabele ascultării de El și ale trăirii adevărurilor Lui mântuitoare” (3).
3) „Judecățile Tale au fost arătate”. Dumnezeu nu face nimic în ascuns. La vremea potrivită, El descoperă adevărul pentru a fi cunoscut de toate creaturile Sale.
Vers.5: „După aceea am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei.”
Templul ceresc este o realitate de netăgăduit, chiar dacă majoritatea creștinătății îl ignoră, pierzând în felul acesta ocazia de a cunoaște unele dintre cele mai importante adevăruri prezente. Acest Templu, amintit și în capitolul 11,19, este strâns legat de derularea Planului de Mântuire. Orice eveniment important de pe pământ sau din cer e legat de ceea ce se întâmplă acolo, căci Templul ceresc este statul major al luptei dintre bine și rău, locul din care pornesc poruncile lui Dumnezeu cu privire la marele conflict al veacurilor.
Ioan vede Templul ceresc deschizându-se pentru a doua oară. Această deschidere „nu se referă la tinda Templului, care nu a fost închisă niciodată”, spune Uriah Smith, „ci la deschiderea Sfintei Sfintelor unde se află „mărturia”, adică Cele Zece Porunci și mărturia lui Iisus. Această ușă – a Sfintei Sfintelor – s-a deschis odată, la împlinirea perioadei de 2300 de ani (Daniel 8,13.14), când Iisus a început ultima parte a serviciului Său de Mijlocitor, la 1844. Ioan a văzut această deschidere în capitolul 11,19. Așadar, Cortul mărturiei (Templul) s-a deschis la intrarea lui Iisus în Sfânta Sfintelor, ca Mare Preot la 1844, și se mai deschide odată când Iisus va termina acest serviciu și va ieși din Sfânta Sfintelor” (4).
Acest moment corespunde cu închiderea harului pentru omenire când, nemaifiind cine să mijlocească pentru păcătoși, întunericul se lasă peste lume, cu iminența revărsării judecăților lui Dumnezeu.
Vers.6: „Și din Templu au ieșit cei șapte îngeri care țineau cele șapte urgii. Erau îmbrăcați în in curat, strălucitor, și erau încinși împrejurul pieptului cu brâie de aur.”
Ieșirea celor șapte îngeri care L-au însoțit pe Mântuitorul în lucrarea Sa din Templu este dovada că serviciul de mijlocire s-a încheiat. Veșmintele lor, făcute din in strălucitor, simbolizează dreptatea și neprihănirea lor, iar brâiele de aur reprezintă demnitatea și autoritatea primită de acești îngeri de la Cel Atotputernic pentru a executa judecățile divine asupra oamenilor nelegiuiți. Cifra 7, cifră desăvârșirii, arată că puterea acestor îngeri este desăvârșită, iar lucrarea pe care o vor face va fi deplină.
Vers.7: „Și una dintre cele patru făpturi vii a dat celor șapte îngeri potire de aur pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor.”
„După cum Dumnezeu a dat lui Moise un toiag al puterii”, spune Uriah Smith, „prin care să execute pedepsele asupra Egiptului, tot astfel și aici, cei șapte îngeri primesc împuternicirea de a lovi pământul și pe locuitorii lui cu nimicire” (5).
Ținând cont că cele patru făpturii vii se află chiar lângă tronul ceresc (vezi Apocalipsa 4,6) și că cei șapte îngeri primesc potirele pline cu mânia divină pentru a fi revărsate pe pământ, putem trage concluzia că ceea ce urmează este acțiunea personală, directă a lui Dumnezeu. Potirele de aur pot face aluzie și la rugăciunea sfinților (Apocalipsa 5,8) care au astfel un rol în aducerea asupra lumii a dreptății divine.
Vers.8: „Și templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu și a puterii Lui. Și nimeni nu putea să intre în Templu până se vor sfârși cele șapte urgii ale celor șapte îngeri.”
În Vechiul Testament, atât cortul cât și templul au fost învăluite de nor ca semn al prezenței lui Dumnezeu. El apărea într-o astfel de slavă acoperită deoarece oamenii nu puteau sta în prezența Lui nemijlocită.
La sfințirea templului lui Solomon, preoții n-au putut intra din cauza prezenței divine care s-a manifestat prin norul care a umplut clădirea (vezi 1 Regi 8,10.11). Când Isaia L-a văzut pe Dumnezeu stând în Templul Său înconjurat de serafimi, „casa s-a umplut de fum” (vezi Isaia
6,4). De asemenea, Moise nu putea intra în Cortul întâlnirii din cauza norului prin care se manifesta slava lui Dumnezeu coborâtă peste cort (vezi Exodul 40,34.35).
Ideea pe care se pune accent nu este aceea că Dumnezeu este intangibil, că de El nu te poți apropia. Aici se scoate în evidență maiestatea și slava Sa în comparație cu slăbiciunea naturii umane. Umplerea cu fum a Templului simbolizează închiderea definitivă a harului. După acest moment, niciun serviciu preoțesc de mijlocire nu se va mai săvârși în el. Nimeni nu va mai putea intra în Templu până nu vor fi revărsate toate cele șapte plăgi. Slava lui Dumnezeu va umple Templul ceresc în așa măsură încât nicio ființă cerească nu va mai putea intra în el.
„În revărsarea plăgilor”, spune D. Popa, „noi trebuie să vedem și să reținem atitudinea intransigentă și de opoziție a lui Dumnezeu față de păcat” (6).
Apostolul Pavel descrie această stare de lucruri în 2 Tesaloniceni 1,5‑10 astfel: „Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veți fi găsiți vrednici de Împărăția lui Dumnezeu pentru care suferiți. Fiindcă Dumnezeu găsește că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Iisus Christos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut…”
Însă toate aceste lucruri, care urmează să se întâmple, sunt descrise pe larg în capitolul următor, fiind invitați să asistăm la manifestarea puterii lui Dumnezeu și împlinirea dreptății Sale.
Lori Balogh
Referințe:
(1) – R. A. Anderson, „Desfășurând cartea Apocalipsei”, ed. 1996, p. 185.186, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. II, p. 18
(2) – Uriah Smith, „Explicarea profețiilor din Daniel și Apocalipsa”, p. 452
(3) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 22
(4) – Uriah Smith, „Explicarea profețiilor din Daniel și Apocalipsa”, p. 453
(5) – Idem, p. 454
(6) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p.25
