Apocalipsa capitolul 16 – Descrierea plăgilor

Apocalipsa capitolul 16 – Descrierea plăgilor

Comentariu

Vers.1: „Și am auzit un glas tare care venea din Templu, și care zicea celor șapte îngeri: „Duceți-vă și vărsați pe pământ cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu.”

Ioan aude o voce plină de autoritate, care vine din Templu, locul șederii lui Dumnezeu. Vocea nu este identificată, însă tonul și intensitatea ei ne arată că cel care rostește porunca este în directă legătură cu tronul lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, având în vedere că în capitolul anterior ni se spune că în Templu nu va mai putea intra nimeni până nu se vor sfârși cele șapte plăgi, este mai mult ca sigur că vocea autoritară este glasul lui Dumnezeu care poruncește începerea executării sentinței.

Lucrarea pedepsirii este străină de caracterul lui Dumnezeu, însă ea trebuie îndeplinită pentru a satisface dreptatea și pentru a elimina pentru totdeauna păcatul din Univers.

Ioan nu precizează momentul în care cei șapte îngeri primesc porunca de a revărsa peste lume potirele mâniei divine, însă putem înțelege din contextul biblic că aceasta se va întâmpla după ce lumea va fi avertizată prin soliile celor trei îngeri și după ce timpul de har se va fi sfârșit. Așadar, marea strâmtorare prin care va trece omenirea va avea loc cu puțin timp înainte de revenirea Domnului Christos.

Prima plagă

Vers.2: „Cel dintâi s-a dus și a vărsat potirul lui pe pământ. Și o rană rea și dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei.”

Cea mai arzătoare problemă legată de cele șapte plăgi este clarificarea limbajului folosit în descrierea lor: este simbolic sau literal?

Cu privire la această primă plagă, nu avem niciun motiv să credem că ea nu va fi literală, că nu se va întâmpla aievea. Urgia este aproape identică cu cea de-a doua plagă revărsată asupra egiptenilor, când „niște bube rele, pricinuite de bășici fierbinți”, au lovit atât pe oameni, cât și animalele (vezi Exodul 9,10.11). După cum plaga căzută asupra egiptenilor a fost cât se poate de reală, la fel putem considera că și această primă plagă din seria celor șapte va fi reală.

Momentul de început al revărsării plăgilor va găsi omenirea împărțită în două clase distincte: 1) – o majoritate a omenirii care a primit semnul fiarei și 2) – o minoritate care a primit sigiliul lui Dumnezeu. Prima plagă, asemenea celorlalte șase, nu îi va afecta decât pe cei care au primit semnul fiarei și s-au închinat icoanei ei.

„Rana rea și dureroasă” (gr. „helkos” – bubă ce supurează) care îi va lovi pe închinătorii fiarei nu va avea leac prin mijloacele moderne de tratament. De altfel, timpul relativ scurt în care vor cădea plăgile și suferințele provocate de acestea nu vor permite omenirii să găsească tratamentele corespunzătoare.

Același cuvânt, care descrie suferințele aduse de prima plagă, este folosit și în cazul lui Iov (vezi Iov 2,7). Unii comentatori, cum este D. Ford, bazați pe faptul că Septuaginta folosește același cuvânt „helkos” cu referire la lepră (vezi Leviticul 13), consideră că „rana rea și dureroasă” din plaga întâi ar fi lepra. Însă lepra nu este dureroasă, fiind tratată de medicina modernă, în timp ce despre rana produsă de prima plagă se specifică faptul că e „dureroasă”.

Sunt comentatori (de ex. R. H. Charles) care susțin că prima plagă este universală. „Comentariile Biblice AZS” infirmă această idee, iar E. G. White susține că plăgile „nu sunt generale, căci locuitorii pământului ar fi atunci toți nimiciți” (1).

Alți comentatori susțin ca prima plagă s-a împlinit în timpul Revoluției Franceze, când răul social și moral a izbucnit fără precedent. Această interpretare nu este plauzibilă, ținând cont de cel puțin două aspecte:

1) Revoluția Franceză a lovit doar Franța, în timp ce despre plaga întâi nu ni se spune că ar fi localizată undeva pe glob.

2) La sfârșitul secolului al XVIII-lea, când a izbucnit Revoluția Franceză, nu se punea problema închinării la fiară și la icoana ei și nici semnul fiarei nu devenise o realitate. Toate acestea sunt de domeniul viitorului.

Pentru cei care vor refuza să se închine fiarei și icoanei ei, neprimind semnul ei, Dumnezeu are o făgăduință prețioasă: „Nu trebuie să te temi… de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua ‘namiaza mare. O mie să cadă alături de tine și zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii și vei vedea răsplătirea celor răi… Nicio nenorocire nu te va ajunge și nicio urgie nu se va apropia de cortul tău.” (Psalmul 91,5‑8.10)

Plaga a doua

Vers.3: „Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Și marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Și a murit orice făptură vie, chiar și tot ce era în mare.”

La suferințele cauzate de „rana rea și dureroasă” a primei plăgi se adaugă încă una: vastele întinderi de apă ale planetei se vor preface în sânge, „ca sângele unui om mort”.

Nu poate exista o imagine mai respingătoare decât aceea a sângelui unui om mort. Nesfârșitele întinderi de apă ale marilor și oceanelor, care găzduiesc marile porturi ale lumii și care facilitează comerțul între popoare, se vor transforma în sânge, asemenea primei plăgi care i-a lovit pe egipteni (vezi Exodul 7,20.21).

„Toate porturile lumii”, spune Uriah Smith, „toți marinarii și corăbierii, toate stațiunile balneare de pe țărmurile mărilor, acolo unde se comit desfrânările cele mai mari, primesc acum cea mai grozavă lovitură” (2).

Transformarea apei în sânge înseamnă practic încetarea vieții. Viețuitoarele din acest mediu vor muri, iar lumea începe să devină de nelocuit. Astfel, putem înțelege tot mai clar afirmația biblică despre pământul care va deveni pustiu și gol. De ce sânge? Pentru că toți cei care au fost însetați de sângele copiilor lui Dumnezeu vor trebui să fie săturați cu sânge.

Unii comentatori (de ex. J. Vuilleumier) consideră că marea la care se face referire în plaga a doua este Mediterana, iar cei care vor fi în mod deosebit loviți vor fi popoarele maritime.

În cazul în care am considera că limbajul folosit în plaga a doua este simbolic, situația nu ar fi mai puțin dramatică. M. Maxwell vede în marea transformată în sânge o distrugere în masă, omenirea scăldată în sânge, un război global purtat în condițiile tehnicii militare de astăzi.

Însă, ca și în cazul primei plăgi, nu avem niciun motiv să credem că plaga a doua nu va fi reală, mai ales că există un precedent: prima plaga revărsată peste egipteni în timpul Exodului (vezi Exodul 7,20.21).

Deși tabloul descris în plaga a doua este cât se poate de dramatic, cei sigilați cu sigiliul lui Dumnezeu nu au de ce să se teamă. Acestora, profetul Isaia le dă asigurarea din partea lui Dumnezeu: „Acela va locui în locuri înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine și apa nu-i va lipsi” (Isaia 33,16; 41,17.18).

Plaga a treia

Vers.4‑7: „Al treilea a vărsat potirul lui în râuri și în izvoarele apelor. Și apele s-au făcut sânge. Și am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept ești tu, Doamne, care ești și care erai! Tu ești sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinților și al prorocilor, le-ai dat și tu să bea sânge. Și sunt vrednici. „Și am auzit altarul zicând: „Da, Doamne, Dumnezeule Atotputernice, adevărate și drepte sunt judecățile Tale.”

Dacă plaga a doua va lovi doar țările maritime, această a treia plagă extinde suferințele și în interiorul continentelor, spre țările îndepărtate. Solia celor trei îngeri i-a chemat pe oameni să se întoarcă de la idolii lor și să se închine adevăratului Creator, Cel care a făcut „marea și izvoarele apelor” (vezi Apocalipsa 14,7). Refuzând să dea curs chemării harului, oamenii sunt confruntați din ce în ce mai mult cu perspectiva morții, căci fără apă nu există viitor pentru omenire.

Prin căderea acestei plăgi „sufletele de sub altar”, care au strigat către Dumnezeu pentru dreptate și răzbunare, sunt satisfăcute (vezi Apocalipsa 6,9‑11). Chiar „îngerul apelor” face această constatare: „Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinților și al prorocilor, le-ai dat și Tu să bea sânge. Și sunt vrednici” (Apocalipsa 16,6).

Expresia „îngerul apelor” este strâns legată de credința iudeilor potrivit căreia îngerii sunt însărcinați să răspundă de anumite compartimente ale Creației. Astfel, avem amintit aici pe „îngerul apelor”, apoi, în capitolul 7,1, pe cei patru îngeri care țin cele patru vânturi, iar în capitolul 14,18, este amintit îngerul care are stăpânire asupra focului.

Textul care redă cea de-a treia plagă este singurul loc din Scriptură în care ni se spune că „altarul a vorbit”. Desigur, este o vorbire figurată, ca și în cazul sângelui lui Abel care „strigă din pământ” la Dumnezeu (vezi Geneza 4,10).

Plaga a patra

Vers.8.9: „Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Și soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Și oamenii au fost dogorâți de o arșiță mare și au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii, și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.”

Pe măsură ce plăgile sunt revărsate asupra oamenilor, suferințele lor se înmulțesc. Cei care au supraviețuit primei plăgi, loviți de „rana rea și dureroasă”, în loc să găsească apă cu care să-și astâmpere setea, au parte de sânge, „ca sângele unui om mort”. Iar acum, în timpul plăgii a patra, în loc să găsească răcoarea dorită, care să le aline suferințele, au parte de o arșiță cumplită.

Dacă primele trei plăgi sunt revărsate peste pământ, mare, râuri și izvoare, iar următoarele trei sunt revărsate peste soare, scaunul de domnie al fiarei și râul Eufrat, ultima plagă, a șaptea, va fi revărsată „în văzduh”, în aer.

Prezența soarelui dogoritor în cadrul judecăților lui Dumnezeu nu este întâmplătoare. Toate popoarele păgâne s-au închinat soarelui, cultul lui pătrunzând și în poporul Israel din vechime, dar și în creștinismul de mai târziu. Dacă în cazul egiptenilor adoratori ai soarelui (Ra), cea de-a noua urgie a constat în întunecarea lui timp de trei zile (vezi Exodul 10,21‑23), în cazul plăgii a patra soarele va dogorî așa cum nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria omenirii.

În zilele lui Ilie, închinarea la soare a avut ca urmare o secetă care a durat trei ani și jumătate. Izabela, soția regelui Ahab, corupsese Israelul să se închine zeului Baal – zeul soarelui. În acea situație, Dumnezeu S-a folosit chiar de obiectul adorării lor pentru a-i pedepsi pe oamenii idolatri.

Dar, ca și în cazul egiptenilor care, în loc să se pocăiască, s-au împietrit și mai mult față de apelurile lui Dumnezeu, în timpul plăgii a patra oamenii vor avea aceeași atitudine de răzvrătire, hulind Numele Creatorului. Această plagă are menirea să scoată la lumină natura păcătoasă a oamenilor, spiritul care îi stăpânește pe cei nelegiuiți, justificând hotărârea lui Dumnezeu de a aduce peste lume judecățile Sale.

Pentru biruitorii fiarei soarele nu va fi un blestem, căci „Domnul Dumnezeu este un soare și un scut” (vezi Psalmul 84,11). Pentru ei este dată făgăduința: „Dar pentru voi, care vă temeți de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii și tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4,2).

Plaga a cincea

Vers.10.11: „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Și împărăția fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii își mușcau limbile de durere. Și au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor și din pricina rănilor lor rele, și nu s-au pocăit de faptele lor.”

Se poate observa, din relatarea progresivă a plăgilor, că acestea nu-i nimicesc pe toți oamenii. În plaga a cincea ni se spune că „oamenii își mușcau limbile de durere”. Aceștia sunt cei care au fost loviți cu „rana rea și dureroasă” din prima plagă și care, iată, au supraviețuit până în timpul revărsării celei de-a cincea plăgi.

Plaga a cincea se aseamănă mult cu penultima urgie căzută peste egipteni (întuneric de trei zile – vezi Exodul 10,21‑23) și va avea același efect ca și în vechime: împietrirea inimii până la hulirea Numelui lui Dumnezeu.

„Scaunul de domnie al fiarei” este identificat de comentatori ca Uriah Smith, Vuilleumier, Matthew Henry și alții ca fiind „Roma, Babilonul mistic, capul imperiului antihrist” (3). D. Popa susține această interpretare în a sa „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, afirmând că „scaunul de domnie al fiarei este reședința ei, cetatea Romei” (4).

Plaga a cincea nu aduce suferințe fizice suplimentare oamenilor. Suferințele celor nelegiuiți vor fi mai mult de natură morală căci, spune Matthew Henry în comentariul său, „aceeași cetate, același oraș care a fost centrul lor politic, izvorul învățăturilor lor, al pompei și al plăcerilor lor, a ajuns un izvor de întuneric, durere și chin” (5).

Urmărind același fir al interpretării plăgilor ca și până acum, întunericul din plaga a cincea pare a fi cât se poate de real și, cu frigul și mizeria care îl vor însoți, el va deveni un simbol al nopții care acoperă popoarele. După arșița plăgii a patra, lipsa căldurii și luminii va fi cu atât mai intensă și dureroasă pentru cei nelegiuiți.

Fiara care și-a asumat rolul de putere mondială, dictând nu doar în probleme de conștiință, ci și în cele legate de domeniul social, politic, economic și religios, este acum învăluită ea însăși în întuneric pentru ca lumea să vadă în cine s-a încrezut, de cine a ascultat, cu cine s-a asociat și cui i s-a închinat.

Zeificată de lume, fiara este lovită chiar în reședința ei, în ciuda eforturilor ei de a-și păstra imaginea și autoritatea. Cei care s-au închinat fiarei acum o disprețuiesc, văzând că ea nu-i poate ajuta pe oameni să scape de aceste suferințe teribile.

Plaga a șasea

Vers.12: „Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraților care au să vină din Răsărit.”

Dacă în cazul primelor cinci plăgi există în rândul comentatorilor o oarecare unitate de vederi cu privire la interpretarea lor, în cazul plăgii a șasea diferențele de interpretare sunt notabile. Expresii ca „Eufrat”, „împărații de la Răsărit” și „Armaghedon” sunt înțelese diferit, de-a lungul timpului cristalizându-se două interpretări:

1) Comentatori ca J. Vuilleumier, U. Smith și Haskell consideră că expresia „râul cel mare, Eufrat” se referă la Imperiul Otoman. Secarea Eufratului ar însemna, conform acestei interpretări, decăderea treptată a puterii turcești și a mahomedanismului în general, pregătind astfel calea popoarelor asiatice de a invada Europa.

Întâlnirea celor două mari forțe ar avea loc în valea Meghido, numită și câmpia Izdraelon sau Izreel, o vale având lățimea de 30 km și lungimea de 40 km de pe teritoriul Palestinei. De-a lungul timpului, în această vale s-au dat mai multe bătălii importante: lupta evreilor cu madianiții pe vremea judecătorilor, lupta regelui Franței, Filipe August, împotriva turcilor în cea de-a treia cruciadă, precum și bătălia dată de Napoleon împotriva turcilor, înainte de a părăsi Egiptul.

2) A doua interpretare, susținută de comentatori ca R. A. Anderson și Maxwell, consideră că termenul „Eufrat” se referă la întreaga omenire aflată sub stăpânirea Babilonului mistic, pe baza cheii profetice din Apocalipsa 17,15: „Apele pe care le-ai văzut, pe care șade curva, sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.”

Prin secarea Eufratului se poate înțelege retragerea sprijinului dat de omenire Babilonului mistic, în timp ce expresia „împărații de la Răsărit” ar face referire la Domnul Christos și cei care Îl vor însoți la a doua Sa venire.

Dacă prima interpretare prezintă Armaghedonul ca pe un conflict politic, atingând apogeul la revenirea lui Christos, conform celei de-a doua viziuni interpretative, conflictul este strict religios, puterile națiunilor unindu-se împotriva rămășiței poporului lui Dumnezeu. Diferența majoră între cele două linii de gândire constă în interpretarea expresiilor „Eufrat”, „împărații de la Răsărit” și „Armaghedon”.

Pentru unii comentatori aceste expresii au o valoare literală, geografică, în timp ce pentru alții ele au o semnificație simbolică. Totuși, așa cum subliniază „Comentariile Biblice AZS”, între cele două linii de interpretare există numeroase puncte comune, enunțate de D. Popa în comentariul său:

1) Lupta de la Armaghedon este ultima mare bătălie din istoria omenirii și se află încă în viitor.

2) Eufratul simbolizează ființe omenești.

3) Cele trei duhuri necurate (vezi vers.13) reprezintă cele trei mari forțe religioase ale lumii: păgânismul sau spiritismul, papalitatea și protestantismul.

4) Pregătirile pentru această ultimă bătălie au loc în timpul plăgii a șasea, dar bătălia va fi dată în timpul plăgii a șaptea.

5) Într-o anumită fază a bătăliei vor fi folosite arme reale.

6) Vărsarea de sânge va fi fără precedent și toate națiunile pământului vor participa la luptă.

7) Revenirea Domnului Christos va pune capăt luptei de la Armaghedon.

8) Sfinții vor fi martori la această ultimă bătălie, însă nu vor participa la ea (6).

Majoritatea comentatorilor sunt de acord că „secarea Eufratului” nu se referă la o secare reală, fizică, a apelor acestui fluviu, ci avem de-a face cu un simbol al unor mari mulțimi de oameni (vezi Apocalipsa 17,15). Dacă prima linie de gândire vede în Eufrat națiunea turcă și mahomedanismul, în general, pierzându-și treptat puterea și influența în lume, cea de-a doua linie de gândire consideră Eufratul ca fiind un simbol al Babilonului modern – creștinismul apostaziat.

Acesta, deși se sprijină pe „ape mari”, adică pe o parte însemnată a popoarelor lumii, în timpul celei de-a șasea plăgi va pierde definitiv sprijinul omenesc dat de puterile lumii. Prin „împărații de la Răsărit”, adepții primei interpretări înțeleg națiunile aflate la răsărit de Mesopotamia, respectiv popoarele Orientului Îndepărtat (China, Japonia, India, chiar și Rusia), în timp ce susținătorii celei de-a doua interpretări cred că este vorba de Domnul Christos și cei care Îl vor însoți la a doua Sa venire.

Termenul „Armaghedon” este identificat de prima categorie de comentatori prin valea Meghido din Palestina, numită și valea Izreel, o vale foarte largă și roditoare, aflată la 30 km sud de Haifa. Valea este înconjurată de munți și are o importanță strategică deosebită, aici încrucișându-se principalele drumuri comerciale de altă dată. Însuși termenul „Meghido” înseamnă „locul unei mari mulțimi”, sau „muntele masacrului”.

A doua categorie de comentatori înțeleg prin „Armaghedon”o sumă de situații și evenimente care vor exista pe pământ și care vor pregăti calea pentru Domnul Christos și oștile cerești în triumful lor asupra Babilonului modern.

Uriah Smith consideră că plaga a șasea este o pedeapsă divină revărsată supra lumii musulmane care nu L-a recunoscut pe Domnul Christos ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii, înlocuindu-l cu profetul Mahomed. Tot el vorbește de „pericolul galben” și de posibilitatea unei invazii a popoarelor asiatice pe urmele vechilor popoare migratoare conduse de Attila, Gingis – Han sau Timur Lenk (7).

Jean Vuilleumier vede lucrurile aproape identic, considerând că pierderea puterii turcești pregătește calea unei invazii a popoarelor asiatice (Japonia – „Tara Soarelui Răsare”) (8).

Referitor la versetul 12, Leon Morris remarcă faptul că în Vechiul Testament acțiunile mai deosebite ale lui Dumnezeu au fost însoțite de secări de ape. Astfel s-a întâmplat cu Marea Roșie și Iordanul în timpul Exodului (vezi Exodul 14,21; Iosua 3,16). Împlinirea unor profeții este legată și ea de secarea unor ape (vezi Isaia 11,15; Ieremia 51,36; Zaharia 10,11). Același comentator remarcă faptul că în cazul cuceririi Babilonului de către armatele medo-persane ale lui Cirus, Eufratul a fost deviat, permițând cuceritorilor să intre în Babilon pe albia lui uscată (9).

Vers.13: „Apoi am văzut ieșind din gura balaurului, și din gura fiarei și din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate care semănau cu niște broaște.”

Aici avem descrisă „trinitatea” falsă, opusă Trinității divine. Ea este alcătuită din „balaur”, „fiară” și „prorocul mincinos” și este o manifestare a luptei milenare dintre Dumnezeu și Satana.

„Comentatorii sunt de acord”, spune D. Popa, „să identifice „balaurul”, „fiara” și „prorocul mincinos” cu spiritismul modern sau păgânismul, creștinătatea organizației papale (Vuilleumier) și protestantismul decăzut. Iată deci un trio ecumenic care reprezintă „balaurul cel mare al zilelor de pe urmă” (10).

Simbolul broaștei este sugestiv și este strâns legat de plaga a doua care a lovit Egiptul (vezi Exodul 8,2‑4). Fiind un animal care hibernează, broasca dispare pentru un timp, pentru ca să reapară mai târziu. La fel se întâmplă și în cazul păgânismului (spiritismul), dispărut pentru o perioadă de timp, dar reapărut sub alte înfățișări în lumea contemporană. Gândirea păgână pătrunde tot mai mult în școli, în viața de zi cu zi (yoga, meditația transcendentală, bioenergie, mișcarea New Age, etc.), și chiar în bisericile creștine.

Vers.14: „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, și care se duc la împărații pământului întreg ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.”

Spiritele demonice au un scop precis în această ultimă fază a luptei dintre bine și rău: să-i influențeze pe conducătorii politici ai lumii spre un conflict global.

„Împărații pământului” sunt puterile politice ale lumii, iar expresia „războiul zilei celei mari” se referă la conflictul religios purtat de oștile lumii coalizate împotriva celor rămași credincioși lui Dumnezeu, război care se va purta pe fundalul unor stări conflictuale între națiunile pământului înainte de revenirea Domnului Christos.

„Ziua cea mare” este acea zi în care Dumnezeu se va socoti cu națiunile lumii, aducând judecata asupra lor (vezi Ioel 2,11; 3,2). Ne este descris în acest verset apogeul luptei dintre bine și rău, finalul Planului de Mântuire și al istoriei omenești. Nu e vorba de conflicte regionale, care au la bază naționalismul popoarelor, ci se vorbește aici despre un conflict de natură spirituală între cei care au trecut de partea răului și cei care doresc să rămână de partea binelui.

Vers.15: „Iată, Eu vin ca un hoț. Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea.”

Avertismentul Domnului Christos este intercalat între scenele conflictului global, în care forțele răului se strâng pentru „războiul zilei Domnului” (vers.14) și adunarea popoarelor la Armaghedon (vers.16). Cuvintele Mântuitorului sunt asemenea unui duș rece pentru omenirea înfierbântată de pregătirile de război, încercând să ne readucă la realitatea sfârșitului iminent, adus nu de om, ci de Creator.

„Iată, Eu vin ca un hoț” – Afirmația Mântuitorului scoate în evidență efectul de surpriză pe care îl va avea evenimentul revenirii Sale și este în deplină concordanță cu afirmațiile Sale cuprinse în Evanghelii:

„Despre ziua aceea și despre ceasul acela nu știe nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36 -39).

„Vegheați dar pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru” (Matei 24, 42‑50).

Prin această afirmație, inserată pe ultimele pagini ale Bibliei, suntem avertizați cu privire la zădărnicia încercărilor omenești de a fixa date în legătură cu evenimentul revenirii Domnului Christos. Mântuitorul ne arată clar și fără echivoc faptul că revenirea Sa va fi o surpriză uriașă pentru întreaga omenire, fiind comparată cu atacul neașteptat al unui hoț. Surpriza va fi cât se poate de neplăcută pentru cei care au întors spatele harului Său, dar o surpriză deosebit de plăcută pentru cei care L-au așteptat și s-au pregătit pentru întâlnirea cu El.

Biblia nu ne oferă niciun indiciu cu privire la data revenirii lui Iisus, în schimb ne arată o mulțime de semne prevestitoare care ne pot arăta în ce punct al desfășurării istoriei ne aflăm. Și semnele ne demonstrează că ne apropiem cu pași repezi de momentul final al istoriei lumii.

„Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea. – Este cea de-a treia fericire (binecuvântare) dintre cele șapte pe care le întâlnim în „Apocalipsa” (cap. 1,3; 14,13; 16,15; 19,9; 20,6; 22,7; 22.14).

Cuvintele Domnului ne pun în gardă și ne încurajează la statornicie în vremurile tulburi prin care va trece omenirea în curând. Desigur, nu de hainele din garderoba personală e vorba aici, ci de cele ale caracterului, singurele care au valoare înaintea cerului.

Acest avertisment, însoțit de o fericire, este rostit într-o perioadă în care harul este închis, Domnul Christos nu mai mijlocește pentru omenire, iar lumea fierbe în pregătiri de război. Într-un asemenea timp, când evenimentul revenirii Mântuitorului este iminent, vegherea este de o importanță crucială.

Vers.16: „Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreiește se cheamă Armaghedon.”

După apelul la veghere făcut Bisericii, „Apocalipsa” reia scenele legate de ultimul conflict. Lucrarea duhurilor rele de a strânge toate forțele politice ale lumii pentru războiul final aparține plăgii a șasea, în timp ce lupta finală va avea loc în timpul plăgii a șaptea.

„Armaghedon” – Datorită faptului că nu este cunoscut vreun loc care să poarte acest nume, se consideră că termenul e simbolic. Cuvântul „Armaghedon” este alcătuit din două cuvinte evreiești: „ir” („cetate”) sau „har” („munte”), și „Meghido”.

În Palestina nu există un munte al lui Meghido, ci doar valea situată între Marea Galileii și Mediterana, ca parte a văii Izreel sau Izdraelonului, o vale renumită în istoria biblică prin numeroasele bătălii care s-au dat în acest loc.

Unii comentatori consideră că „muntele lui Meghido” ar fi muntele Carmel, locul în care s-a dus una dintre cele mai dramatice lupte spirituale între Dumnezeu și Satana, în care profetul Ilie a trebuit să stea singur înaintea a 850 de preoți păgâni.

Sunt două linii mari de interpretare a Armaghedonului: Unii consideră că „Armaghedon” este un termen simbolic, arătând spre ultimul conflict dintre forțele binelui și cele ale răului, în timp ce alți comentatori văd în Armaghedon ultimul război global, real, după care va reveni Domnul Christos.

Privind la tendințele lumii noastre, la frământările din zona Orientului Apropiat, la problema petrolului, a Noii Ordini Mondiale, a creșterii necontrolate a populației din țările Asiei și la încă multe alte aspecte, putem considera că Armaghedonul va avea și o latură fizică, reală. Însă la fel de adevărat este că, pe măsură ce timpul se apropie de final și revenirea Domnului este tot mai aproape, se va intensifica și lupta dintre adevăr și minciună, dintre Dumnezeu și Satana, dintre forțele binelui și cele ale răului.

Armaghedonul este o problemă de viitor și doar atunci când vom fi în mijlocul evenimentelor descrise în legătură cu el vom înțelege pe deplin profeția.

Plaga a șaptea

Vers.17: „Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare care zicea: „S-a isprăvit!”

Ca o ultimă manifestare a mâniei lui Dumnezeu față de păcat, aceasta a șaptea plagă lovește mai întâi văzduhul (atmosfera), desăvârșind astfel lucrarea de nimicire a celor nelegiuiți.

Privind ordinea în care sunt revărsate cele șapte plăgi, putem observa că judecățile divine cuprind totul: de la oameni, mare, râuri și izvoare, până la soare și atmosfera terestră. De ce această ultima plagă are ca obiect văzduhul?

Unii comentatori (de ex. Uriah Smith) consideră că plaga a șaptea lovește (după apa, hrana și lumina afectate de plăgile anterioare) în ceea ce reprezintă mediul vieții pe pământ: atmosfera. Alți comentatori consideră că plaga a șaptea va fi revărsată în văzduh deoarece el este ultima reședință a spiritelor rele.

Oricare ar fi adevărul, este cert că aici avem descris tabloul agoniei lumii, care își trăiește ultimele clipe înainte de revenirea în slavă a Celui pe care L-a ignorant, renegat sau disprețuit – Domnul Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu.

Glasul care se aude ieșind din scaunul de domnie, din mijlocul Templului, este glasul lui Dumnezeu, același auzit și în versetul 1. Expresia „S-a isprăvit!” reprezintă repetarea cuvintelor rostite pe Golgota, în momentul în care marea jertfă a Mântuitorului a fost adusă.

Începutul erei creștine are la bază un „S-a isprăvit!”, iar acum, la finalul ei, aceleași cuvinte sunt auzite venind de la tronul lui Dumnezeu. Dacă cuvintele Mântuitorului pe cruce (vezi Ioan 19,30) au însemnat succesul Planului de Mântuire, aceleași cuvinte rostite acum, în dramatismul ultimei plăgi, arată finalul istoriei păcatului și sfârșitul suferințelor poporului lui Dumnezeu. Această declarație, venită chiar de la tronul lui Dumnezeu, pune capăt „strâmtorării lui Iacov”, acea „strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta” (Daniel 12,1). Este semnalul începutului celei de-a șaptea plăgi, căci „Domnul Și-a deschis casa de arme și a scos din ea armele mâniei Lui” (Ieremia 50,25).

Apocalipsa 10,7 spune că „în zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbița lui se va sfârși taina lui Dumnezeu”. Adam Clarke spune că aici și acum, în descrierea plăgii a șaptea, aceste cuvinte își găsesc împlinirea deplină (11).

Vers.18: „Și au urmat fulgere, glasuri, tunete, și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare, cum de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare.”

Fenomenele descrise în legătură cu judecata „fiarei” sunt cu adevărat apocaliptice. Întreaga natură iese din făgașul ei, iar îngerii care au ținut până acum „cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac” (Apocalipsa 7,1) dau frâu liber forțelor naturii, care se dezlănțuie fără precedent.

Glasul lui Dumnezeu face să se cutremure pământul, iar temeliile acestuia se zguduie cum nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria lui. Supraviețuitorii plăgilor anterioare sunt îngroziți văzând cum sfârșitul se apropie cu pași repezi.

Vers.19: „Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți, și cetățile neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.”

„Cetatea cea mare” este Babilonul mistic, cu a cărui judecată se ocupă pe larg capitolele 17 și 18 (vezi cap.18,10, în care Babilonul este numit „cetatea cea mare, cetatea cea tare”).

Așa cum am înțeles din studiul capitolului 14, Babilonul modern este falsa trinitate alcătuită din „balaur” (spiritismul modern și păgânismul), „prorocul mincinos” (protestantismul decăzut) și „fiara” (organizația papală). El este un simbol al organizațiilor religioase apostaziate și ecumenizate, pe care Dumnezeu le desființează cu glasul Său.

Spre deosebire de Babilon („cetatea cea mare”), „cetățile neamurilor” reprezintă organizațiile politice ale pământului („împărații pământului” – vers.13.14) care s-au aliat cu Babilonul mistic. G. Eldon Ladd spune că în plaga a șaptea avem înfățișată „prăbușirea totală a civilizației omenești nelegiuite. Avem aici, de asemenea, o declarație proleptică, anunțând nimicirea tuturor națiunilor care au acordat sprijinul lor fiarei” (12).

„Comentariile Biblice AZS” prezintă aceste momente dramatice în următoarele cuvinte: „Forțele politice ale pământului își pierd, de asemenea, unitatea scopului pentru care s-au federalizat în timpul plăgii a șasea. Acum are loc o puternică trezire printre ele, în momentul în care glasul lui Dumnezeu aduce eliberarea poporului Său. Acum, cei care formau universala coaliție politică (Apocalipsa 16,13.14) încep să se lupte între ei și cei zece împărați din capitolul 17,12‑16 se răzbună pe Babilonul mistic (cap.17,17). Pline de furie, oștile pământului întorc armele împotriva conducătorilor lor cu care puseseră la cale planurile de a-i ucide pe sfinți. Pretutindeni este luptă și vărsare de sânge, lumea este cu adevărat potopită de sânge (Apocalipsa 14,12).

Când Se arată Domnul Christos, zăngănitul armelor și urletul luptei de pe pământ încetează, în timp ce oștile cerului coboară. În lupta nebunească a propriilor pasiuni turbate și ca urmare a revărsării mâniei lui Dumnezeu neamestecată cu har, se prăbușesc locuitorii pământului – preoți, cârmuitori și popor, bogați și săraci, cei de sus și cei de jos” (13).

Judecata revărsată asupra Babilonului mistic este obiectul capitolelor 17 și 18, în care ne sunt prezentate pe larg pedepsele ce vor cădea asupra lui. Este numai drept ca cel care „a îmbătat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării lui” (vezi Apocalipsa 14,8), precum și cei care au băut acest vin al Babilonului, să bea și ei, la rândul lor, din „vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” (vezi Apocalipsa 14,10).

Vers.20.21: „Toate ostroavele au fugit, și munții nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Și oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.”

Imaginile descrise aici sunt cu adevărat apocaliptice. Lanțuri muntoase se clătină din temelii și se prăbușesc, în timp ce insulele joacă pe întinsul mărilor și oceanelor pentru a pieri apoi în adâncul lor. Pretutindeni pe glob, metropolele lumii, împreună cu catedralele, zgârie-norii și palatele lor, se prăbușesc, ajungând o grămadă de moloz. Sodomele moderne, cu desfrâul din ele, se scufundă în valurile înfuriate ale mării și, ca o încununare a judecăților divine căzute peste o lume nelegiuită, o grindină mare, în greutate de un talant (42 kg) cade pe pământ.

Se vor pocăi oamenii sub loviturile ultimei plăgi? Nicidecum! Vor continua să facă ceea ce au făcut întreaga viață, dar mai înverșunați ca oricând, hulind pe Dumnezeu pentru suferințele de care au parte.

Însă poporului lui Dumnezeu, care va trebui să treacă prin această strâmtorare cum n-a mai fost în istoria lumii, îi sunt date neprețuitele făgăduințe din Psalmul 91:

„Cel ce stă sub ocrotirea Celui Prea Înalt și se odihnește la umbra Celui Atotputernic zice despre Domnul: „El este locul meu de scăpare și cetățuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!”

Da, El te scapă de lațul vânătorului, de ciumă și de pustiirile ei. El te va acoperi cu penele Lui și te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut și pavăză este credincioșia Lui.

Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopții, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua ‘namiaza mare.

O mie să cadă alături de tine și zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii și vei vedea răsplătirea celor răi.

Pentru că zici: „Domnul este locul meu de adăpost!” și faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău” (Psalm 91,1‑10)..

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) – E. G. White, „Tragedia veacurilor”, ed. 1996, p. 646

(2) – Uriah Smith, „Explicația profețiilor lui Daniel și Apocalipsa”, p. 459

(3) – „Matthew Henry’s Commentary on the Whole Biblie”, vol. VI, p. 1170, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 47

(4) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 45

(5) – „Matthew Henry’s Commentary on the Whole Bible”, vol. VI, p. 1170, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 47

(6) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III. p. 49

(7) – Uriah Smith, „Explicarea profețiilor lui Daniel și Apocalipsa”, p. 462

(8) – J. Vuilleumier, „Apocalipsa”

(9) – Leon Morris, „The Revelation of St. John”, ed. 1981, p. 197.198, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 53

(10) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 54

(11) – Adam Clarke, „Commentary and Critical Notes”, vol. VI, p. 1035

(12) – George Eldon Ladd, „A Commentary of the Revelation of John”, ed. 1983, p. 218, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. II, p. 66

(13) – CBAZS, vol. VII, p. 563 – Manuscris, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 66