Apocalipsa capitolul 17
Considerații generale
Începând cu capitolul 17, „Apocalipsa” se îndreaptă încet, dar sigur, spre încheiere. După ce ne-a purtat prin istoria plină de mari încercări pentru sfinții lui Dumnezeu, urmăriți și persecutați de ura „balaurului” și a asociaților lui pământești, „Apocalipsa” ne prezintă acum tabloul judecății Babilonului mistic.
Căderea lui fusese prevestită încă din capitolul 14,8, prin solia celui de-al doilea înger, în timp ce pedepsirea Babilonului a fost zugrăvită telegrafic în tabloul dramatic al revărsării celor șapte plăgi din capitolul 16. Capitolele 17 și 18 nu fac altceva decât să reia tabloul ultimelor plăgi, prezentând detaliat judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului.
Odată cu capitolul 17, intrăm în conținutul celei de-a treia mari viziuni a „Apocalipsei”. Cartea este structurată pe patru mari viziuni:
1) Prima viziune Îl înfățișează mai întâi pe Domnul Christos în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur, în mijlocul Bbisericii Sale, după care ne prezintă epistolele adresate celor șapte biserici.
2) A doua viziune zugrăvește tabloul peceților din sulul aflat în mâna „Celui ce ședea pe scaunul de domnie” (vezi Apocalipsa 5,1), apoi cele șapte trâmbițe și ultimele șapte plăgi ale mâniei lui Dumnezeu.
3) A treia viziune detaliază judecata Babilonului și prezintă evenimentele din finalul Planului de Mântuire.
4) A patra și ultima viziune se ocupă cu tabloul Noului Pământ, al Ierusalimului ceresc și al răsplătirii celor mântuiți.
Cea de-a treia mare viziune este redată începând cu capitolul 17 și conține, în partea ei de început, aspecte legate de judecarea și pedepsirea Babilonului. A doua parte a viziunii ne înfățișează tabloul triumfal al revenirii Domnului Christos și stabilirea Împărăției veșnice a lui Dumnezeu.
În ceea ce privește capitolul 17, acesta este structurat în două secțiuni distincte: Prima secțiune conține viziunea propriu-zisă (vers.1‑6), în timp ce a doua redă explicațiile îngerului pe marginea acestei viziuni (vers.7‑18).
Dacă prima secțiune a capitolului 17 este un act de acuzare al cerului împotriva Babilonului mistic, cea de-a doua secțiune se ocupă cu sentința rostită asupra lui, precum și cu mijloacele prin care această sentința va fi adusă la îndeplinire în timpul plăgilor.
Ne este prezentat tabloul ultimului act al luptei lui Satana împotriva poporului lui Dumnezeu, moment dramatic în care acesta pare să ajungă la scopul său milenar – acela de a-i nimici pe urmașii Domnului Christos. Însă, deși Dumnezeu îngăduie o anumită libertate de mișcare forțelor răului, la momentul potrivit El intervine pentru a-Și salva poporul deja sigilat și pregătit pentru cer.
De fapt, judecata „desfrânatei celei mari”, despre care vorbește îngerul în versetul 1, este descrisă pe larg în capitolul următor (18), ceea ce face ca cei mai mulți comentatori să considere că cele două capitole (17 și 18) trebuie studiate împreună.
Dacă în capitolul 17 ni de dau câteva detalii cu privire la desfrânata care șade pe „fiara de culoare stacojie”, ajutându-ne să identificăm cele șapte capete și cele zece coarne ale fiarei, apoi apele pe care șade desfrânata și chiar identitatea femeii desfrânate, capitolul 18 reprezintă un cântec de jale (recviem) cu privire la prăbușirea Babilonului și a întregii civilizații omenești.
Având în vedere că, pe măsură ce istoria lumii se apropie de final, legătura dintre stat și Biserică se cimentează tot mai mult, conform profețiilor apocaliptice, judecățile lui Dumnezeu descrise în cele șapte plăgi privesc atât Biserica decăzută, descrisă ca o femeie desfrânată, cât și statul, adică puterile politice ale lumii.
Maxwell numește secțiunea „Apocalipsei” cuprinzând capitolele 17, 18 și primele zece versete ale capitolului 19 „Căderea Babilonului”, după care, în ultimele capitole ale cărții ne este prezentată „Mireasa Mielului” – Noul Ierusalim ceresc (1).
Contrastul dintre Babilon și Ierusalimul ceresc este evident. Dacă primul e plin de necurății, despre cetatea cerească ni se spune că „nimic întinat nu va intra în ea” (Apocalipsa 21,27). De fapt, „Apocalipsa” este o carte a contrastelor. Ioan vorbește nu doar despre contrastul dintre Babilon și Noul Ierusalim, ci și cel dintre anticrist și Mielul lui Dumnezeu, dintre forțele răului și cele ale binelui, dintre femeia desfrânată din capitolul 17 și femeia curată și virtuoasă din capitolul 12.
Un fapt pe care capitolul 17 îl scoate în evidență este legătura strânsă care a existat între puterea religioasă și cea civilă, legătură folosită de „balaur” (Satana) pentru lupta lui împotriva poporului lui Dumnezeu. Mesajul capitolelor 17 și 18 este clar: Chiar dacă forțele răului au un anumit timp la dispoziție pentru a-și da în vileag scopurile și intențiile demonice, în final Dumnezeu este Cel care intervine la momentul oportun pentru a pune capăt acțiunilor lor. Dumnezeu este Cel care controlează mersul istoriei, iar în Universul creat de El, păcatul, răzvrătirea și răutatea nu au niciun viitor. Doar neprihănirea, adevărul, binele și frumosul au viitor.
Lori Balogh
Referințe:
(1) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 76
