Apocalipsa capitolul 17 – Explicarea viziunii

Apocalipsa capitolul 17 – Explicarea viziunii

(vers.7‑18)

Comentariu

Vers.7: „Și îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îți voi spune taina acestei femei și a fiarei care o poartă, și care are cele șapte capete și cele zece coarne.”

Începând cu versetul 7, întregul capitol 17 cuprinde declarația îngerului cu privire la viziunea primită de Ioan. Versetele 8‑17 cuprind declarații în legătură cu „fiara”, iar versetul 18 cuprinde detalii legate de „femeia desfrânată”. În timp ce capitolul 17 se ocupă în principal cu fiara, capitolul 18 are în atenție judecata „curvei”.

Vers.8: „Fiara pe care ai văzut-o era și nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc și are să se ducă la pierzare. Și locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieții, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, și va veni.”

Este demn de remarcat că în explicațiile îngerului cele mai multe detalii sunt în legătură cu fiara, nu cu femeia. În versiunea greacă a Bibliei, atunci când îngerul vorbește despre fiară, folosește 243 de cuvinte, în timp ce în cazul femeii folosește doar 36 de cuvinte. Această deosebire vrea să arate intenția îngerului de a-l face pe Ioan să înțeleagă bine contribuția pe care această fiară a avut-o, mai întâi la succesul femeii, apoi la căderea ei.

„Fiara pe care ai văzut-o era, și nu mai este” – Este important de precizat la care moment din istoria fiarei se referă îngerul în explicațiile date lui Ioan: „era”, „nu mai este” sau „va veni”.

Să nu uităm că Ioan a fost „dus de Duhul într-o pustie” (vers.3), ceea ce ne arată că el a fost transportat, ca într-un fel de mașină a timpului, din vremea sa (sec. I d.Ch.) până în timpul sfârșitului, timpul judecării Babilonului mistic.

Așa cum am văzut în studiul capitolelor anterioare, fiara este simbolul biblic al unei puteri politice, în timp ce femeia este simbolul Bisericii lui Christos, fie Biserica curată, adevărată (femeia virtuoasă), fie Biserica decăzută, apostaziată (femeia desfrânată).

În explicațiile date de înger este demn de observat că fiara, nu femeia, dispare pentru un timp de pe arena lumii. Despre fiară, nu despre femeie, se spune că „era, nu mai este și va veni”. Aceasta înseamnă că Biserica apostaziata pe care o reprezintă femeia desfrânată nu a încetat să existe, lucru care nu este valabil și în dreptul fiarei care o susține.

Referitor la această sincopă în existența fiarei, D. Popa spune: „Recunoscută prin decretul lui Iustinian (538 d.Ch.), această putere apostată și-a început dominația în Roma și avea să dureze 1260 de zile profetice – 1260 de ani (vezi Daniel 7,25; Apocalipsa 11,3; 12,6; 12,14). În tot acest timp, ea a controlat scena politică a Europei, întronându-i pe împărați și excomunicându-i pe regii eretici. A primit însă o rană mortală pe timpul lui Napoleon, când generalul Berthier, din ordinul lui Napoleon, intră în Vatican, îl desființează ca stat și îl ia prizonier pe papa Pius al VI-lea. Această rana de moarte a primit-o în 1798.

Putem vedea aici o împlinire a acestui fragment profetic. Puterea care „era” a încetat să mai controleze, să se impună, începând – în acest caz – perioada „nu mai este”. Deși mulți scriitori din acel timp au crezut că ea nu se va mai ridica, lui Ioan i-a fost arătat însă că ea se va ridica din nou și va deveni iarăși ce a fost” (1).

Cu privire la revenirea pe scena lumii a fiarei „care era, nu mai este și va veni”, câteva date istorice recente sunt concludente:

– În 1870 este anunțată doctrina infailibilității papale.

– În 1929 este semnat Tratatul de la Lateran între Musolini și papa, prin care este recunoscut din nou statul Vatican și, în consecință, papa este din nou recunoscut ca un conducător politico-religios.

– În timpul pontificatului papei Ioan Paul al II-lea, influența Vaticanului în lume a crescut vertiginos, astfel încât la moartea lui reprezentanții tuturor religiilor creștine și necreștine, precum și șefii celor mai mari națiuni ale pământului s-au plecat în fața „unei puteri și mai mari”, după cum a relatat presa timpului.

Însă revenirea fiarei va aduce în viitor lucruri și mai spectaculoase, făcând ca întreaga lume să se „mire după fiară” (vezi Apocalipsa 13,3). „Am putea spune deci”, afirmă D. Popa în comentariul său, „că puterea politică a papalității a fost între 538 – 1798, ea nu a mai fost între 1798 – 1929, și că, în prezent, există” (2).

„Ea are să se ridice din Adânc” – Termenul „Adânc” (gr. „abussos”) se referă la un spațiu vast, nemărginit (vezi Marcu 5,10; Apocalipsa 9,1). În Septuaginta, acest termen se referă fie la adâncurile mării, fie la „locuința morților” (vezi Matei 11,23; Isaia 14,9; Proverbe 15,11).

Coborârea în „Adânc” ar însemna moartea fiarei ce pare a fi ucisă, iar ridicarea ei din același „Adânc” ar însemna revenirea ei la viață, făcând ca toți locuitorii pământului să se mire după fiară.

O paralelă între capitolele 13 și 17, în cazul în care cele două capitole se referă la același eveniment, ar duce la următoarele concluzii:

– Rănirea capului fiarei, ducerea ei în robie și „rana de sabie” (vezi Apocalipsa 13.3.10‑14) ar echivala cu coborârea fiarei în „Adânc” (Apocalipsa 17,8).

– „Moartea” fiarei din capitolul 13 ar echivala cu faza în care fiara din capitolul 17 se află în „Adânc”.

– Expresia „rana de moarte fusese vindecată” din capitolul 13 ar corespunde cu expresia „se va ridica din Adânc” din capitolul 17,8.

„Și are să se ducă la pierzare” – Revenirea fiarei nu va dura însă multă vreme. Deși profeția nu specifică timpul cât va mai supraviețui fiara după revenirea ei pe scena lumii, e evident că acest lucru nu va dura, iar finalul ei este hotărât de cer: pierzarea. Încă o dată suntem asigurați că în Uuniversul lui Dumnezeu păcatul și păcătoșii nu au niciun viitor.

„Și locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieții, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, și va veni.” – Este o declarație identică cu cea din capitolul 13,3.8, unde se spune că „tot pământul se mira după fiară”.

Cu privire la afirmația că „numele n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieții”, textul biblic din versiunea greacă poate avea două înțelesuri:

– Numele ce apar în cartea vieții nu au fost scrise acolo de la întemeierea lumii.

– Însăși cartea a existat de la întemeierea lumii.

Sensul corect al textului este: „Ale căror nume n-au fost scrise în cartea vieții ce există de la întemeierea lumii.”

Vers.9: „Aici este mintea plină de înțelepciune. Cele șapte capete sunt șapte munți pe care șade femeia.”

„Aici este mintea plină de înțelepciune” – Este demn de observat că aceeași idee, exprimată aproape identic, poate fi întâlnită și în capitolul 13: „Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere…” (vezi Apocalipsa 13,18).

Cuvintele îngerului ne arată că, pentru a descifra „taina” despre care i se vorbise lui Ioan (vers.5), este nevoie de înțelepciune. În profeție, realitatea este ascunsă într-o vorbire simbolică, iar pentru înțelegerea acestor simboluri și traducerea lor în realitate este nevoie într-adevăr de multă înțelepciune.

„Cele șapte capete sunt șapte munți pe care șade femeia” – În Biblie, dealurile și munții sunt simboluri deseori folosite în dreptul unor puteri politice sau al unor conducători (vezi Daniel 2,35; Ieremia 51,25; Isaia 2,2; 41,15; Psalmul 68,15,16). Cei șapte munți pe care șade femeia desfrânată reprezintă șapte imperii împreună cu conducătorii lor.

Jean Vuilleumier consideră că cele șapte capete-munți ale fiarei reprezintă șapte imperii: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma păgână, Imperiul papal al celor zece regate (Europa medievală), Europa democratică a secolului al XX-lea și Imperiul Roman papal redivivus. El vede în Europa democratică a secolului al XX-lea acea putere politică ce domină eclipsa politică a Vaticanului din această perioadă, prin promovarea principiilor de libertate religioasă și politică care sunt înscrise treptat în constituțiile celor mai multor state.

Însă această „eclipsă” a fiarei papale nu durează mult, căci profeția vorbește despre vindecarea rănii de moarte (vezi Apocalipsa 13,3.14) și revenirea fiarei din „Adânc” (Apocalipsa 17,8). Această revenire pe scena politică a lumii corespunde cu slăbirea generală a spiritului democratic, atât în domeniul politic, cât și în cel religios.

Înnoirea prestigiului fiarei are la bază mai multe cauze, după părerea lui J. Vuilleumier: delăsarea spirituală a bisericilor creștine, dominate tot mai mult de spiritul lumesc, crizele economice, conflictele sociale, povara tot mai îngrijorătoare a înarmărilor militare și amenințarea unui nou război mondial (3).

Maxwell are o listă asemănătoare cu a lui Vuilleumier în ceea ce privește cele șapte imperii: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Imperiul Roman, Roma creștină, Roma creștină în perioada rănii de moarte și Roma creștină redivivus.

Uriah Smith propune o altă listă a celor șapte imperii: Egipt, Asiria, Babilonul, Persia, Grecia, Roma păgână și Roma papală. Acești comentatori iau în considerare doar perioada de timp numită „timpul neamurilor”, de la prăbușirea regatului iudaic, distrugerea Ierusalimului și ducerea evreilor în robie.

„Comentariile Biblice AZS”, după ce prezintă diferitele variante de interpretare, ajunge la concluzia că „nu sunt suficiente dovezi pentru a îndreptăți o identitate dogmatică.”

Exista deci două linii mari de interpretare: una care începe lista celor șapte imperii cu Babilonul (Vuilleumier, Maxwell) , și alta care așază în capul listei Egiptul (U. Smith). Ambele variante întrunesc cerințele profetice, căci toate puterile amintite au în comun acțiunea lor îndreptată împotriva poporului lui Dumnezeu cu scopul vădit de a-l nimici.

Unii comentatori fac legătura între cei șapte munți pe care șade femeia desfrânată și Roma celor șapte coline. Literatura antică folosește deseori expresia „cetatea celor șapte munți (coline)” când se referă la Roma (Virgiliu, Cicero, etc.). Romanii aveau și o sărbătoare numită „septimontinalia”, iar pe monedele lui Vespasian, cetatea Romei era înfățișată prin chipul unei femei șezând pe șapte munți.

Vers.10: „Sunt și șapte împărați: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, și când va veni, el va rămânea puțină vreme.”

După interpretarea lui U. Smith, cele cinci imperii („împărați”) care au căzut sunt: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia și Grecia. „Împăratul” care „este” se referă la Roma păgână din timpul lui Ioan, iar cel care „n-a venit încă” este Roma papală (creștină) cu toate cele trei faze ale ei: perioada persecutoare (Evul Mediu), perioada de după 1798 când a primit lovitura de moarte, și ultima ei faza – Roma papală redivivus.

Conform variantei propusă de J. Vuilleumier, cele cinci imperii care au căzut sunt: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma păgână și Roma papală a Evului Mediu (sec. VI-XVIII). După el, judecata Babilonului se face după căderea acestor cinci „împărați”, în timpul Europei democratice a secolului al XX-lea. Când va veni cea de-a șaptea împărăție – Roma papală redivivus – ea „va rămâne puțină vreme”, arătând că timpul de acțiune al forțelor răului este limitat de Dumnezeu care va interveni pentru a pune capăt „tainei fărădelegii” (vezi 2 Tesaloniceni 2,7).

De asemenea, există și o altă interpretare care privește cifra șapte ca fiind simbolică (Lenski). Șapte fiind simbolul desăvârșirii, cele șapte împărății ar însemna, după părerea unor comentatori, totalitatea națiunilor pământului care au susținut împotrivirea față de Dumnezeu.

Vers.11: „Și fiara care era și nu mai este, ea însăși este al optulea împărat; este din numărul celor șapte și merge la pierzare.”

Textul adaugă un aspect nou la cele deja amintite: fiara care reînvie este al optulea împărat și totuși ea aparține celor șapte capete. Aici este înfățișată fiara în starea ei reînviată, după ce primise rana de moarte (vezi Apocalipsa 13,3.14) și coborâse în „Adânc” pentru o perioadă de timp – Roma papală redivivus. Majoritatea comentatorilor identifica fiara a fiind anticristul.

Încercând să explice enigma celui de-al optulea împărat care este din rândul celor șapte, M. Maxwell spune: „Să nu complicăm și mai mult problema. Fiara nu este al optulea cap. Este o fiară și toate cele șapte capete îi aparțin. Când adunăm șapte numere, avem un total care este al optulea număr. Dar acest al optulea număr aparține celor șapte; este suma și esența celorlalte. Când capul fiarei a primit „lovitura de moarte”, fiara, ca un tot, a fost în mod critic vătămată. Iar atunci când rana a fost „vindecată”, fiara, ca un tot, a fost vindecată.

În timpul cât fiara a fost în mod serios bolnavă, rivalul ei, animalul asemenea unui miel cu două coarne, a ocupat primul loc. Această fiară părea că va rămâne în mod permanent pe poziția aceasta; dar nu a fost așa. De fapt, animalul asemenea unui miel cu două coarne își oferă imediat serviciile lui „fiarei” pentru a o ajuta să revină, să ocupe locul central pe scena lumii. Fiara își revine și se ridică, ajungând astfel la apogeul ei, simbolizat prin cel de-al șaptelea cap.

Astfel, vedem că din cele „șapte capete”, cinci care au căzut sunt entități cunoscute de noi: Babilon, Persia, Grecia, Imperiul Roman (Roma păgână) și Roma creștină (papală). Roma creștină suferă în mod serios, bolește datorită „rănii de moarte” primite (perioada judecății – 1798‑1844). Deci noi trăim astăzi în timpul celui de-al șaselea cap, Roma creștină (papală) rănită. Este o perioadă fără precedent de separare a bisericii de stat. Ultimul cap, al șaptelea, va fi Roma creștină (papală) redivivus (reînviată) și, pe măsură ce își revine, fiara, în totalitatea ei (a opta) , va realiza deplină ei reactualizare” (4).

Vers.12: „Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împărați care n-au primit încă împărăția, ci vor primi putere împărătească timp de un an împreună cu fiara.”

Profeția biblică doar schițează evenimentele viitoare, de aceea este foarte prudent din partea noastră să fim reținuți în căutarea detaliilor. Evenimentele descrise începând cu versetul 12 aparțin exclusiv viitorului, mai precis timpului revărsării ultimelor două plăgi, când lumea va cunoaște realizarea unei coaliții între puterile statului și cele religioase pentru a se opune adevărului lui Dumnezeu și poporului Său.

Cei zece împărați se vor uni cu fiara în ultimul act al luptei dintre bine și rău. Zece este simbolul plinătății și, conform unor curente de interpretare, cifra are legătură cu cele zece puteri specificate în Daniel cap. 2, respectiv cu națiunile care au apărut după dezmembrarea Imperiului Roman de Apus. Este vorba aici de o confederație mondială realizată în zilele sfârșitului și îndreptată împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său. Această confederație este inspirată de demonii ieșiți din gura balaurului, a fiarei și a prorocului mincinos (vezi Apocalipsa 16,13‑16).

Deși nu putem înțelege în amănunțime derularea evenimentelor aparținând viitorului, conform celor explicate de înger aflăm că:

– Această unire aparține viitorului: „Zece împărați care n-au primit încă împărăția” (vers.12).

– Unirea va dura un timp foarte scurt: „Ei vor primi putere împărătească timp de un ceas” (vers.12).

– Unirea are la bază scopuri comune: „Toți aceștia au un singur gând și dau fiarei puterea și stăpânirea lor” (vers.13).

– Obiectivul unirii este lupta împotriva lui Dumnezeu: „Ei se vor război cu Mielul” (vers.14).

– Unirea se va destrăma și armele vor fi întoarse împotriva femeii desfrânate (Biserica apostaziată): „Cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara o vor urî pe curvă, o vor pustii și o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca și o vor arde cu foc” (vers.16).

Expresia „un ceas” (gr. „hora”) se referă la un timp nedefinit al cărui sens poate fi precizat doar de context. Astfel, „hora” poate însemna „zi” (vezi Marcu 6,35), „ceas” (vezi Luca 2,38), „vreme” (vezi 2 Corinteni 7,8; Filimon 15), „câtăva vreme” (vezi 1 Tesaloniceni 2,17), „pe înserate” (vezi Marcu 11,11). Folosirea acestui termen, deși nedefinit, ne arată că e vorba de o scurtă perioadă de timp, fără a se preciza lungimea ei.

Vers.13: „Toți au același gând și dau fiarei puterea și stăpânirea lor.”

Sfârșitul timpului de har surprinde omenirea făurind o coaliție politico-religioasă ce are ca unic scop lupta împotriva adevărului lui Dumnezeu și nimicirea poporului Său. Această confederație a puterilor lumii va fi realizată prin mijlocirea celor „trei duhuri necurate” asemănătoare unor broaște (vezi Apocalipsa 16,13.14).

Textul vorbește despre renunțarea din partea celor zece împărați la propria suveranitate, cu scopul realizării unei coaliții în jurul fiarei. „N-am putea vedea oare aici”, spune D. Popa în comentariul său, „germenele acestei uniri în Comunitatea Europeană (UE) de astăzi?” (5).

Vers.14: „Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui.”

Aici este descris „războiul zilei celei mari și a Dumnezeului Celui Atotputernic” (vezi cap.Apocalipsa 16,14) în care națiunile pământului, ecumenizate și federalizate sub conducerea fiarei, au un singur scop: să lupte împotriva adevărului și să nimicească poporul lui Dumnezeu.

Pregătirile pentru acest ultim război sunt făcute în timpul plăgii a șasea (vezi Apocalipsa 16,12‑16), dar el va avea loc în timpul plăgii a șaptea. Acest război final este descris pe larg în capitolul 19,11‑21.

Comentând acest pasaj, J. Vuilleumier spune următoarele:

– Văzând că nu pot rezolva problemele și crizele lumii, conducătorii națiunilor vor da papalității rolul de arbitru internațional.

– Această hotărâre va fi primită cu entuziasm de omenire, care vede în ea o nouă speranță de salvare de la o catastrofa generală.

– Noua ordine a lumii va impune restrângerea propagandei religioase protestante în țările catolice sau cu populație majoritar catolică.

– Țările protestante vor jertfi libertățile civile și religioase de dragul păcii și din rațiuni de stat.

– Doar micul grup al poporului lui Dumnezeu va continua să mărturisească în favoarea adevărului, intrând astfel în conflict cu noile puteri. Acestea vor reacționa prin emiterea de legi care vor afecta Biserica adevărată a lui Dumnezeu, legi care se vor ridica implicit și împotriva Domnului Christos (6).

„Armata” Mielului nu e formată din detașamente și regimente militare, ci din „cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El”, cei puțini care alcătuiesc „turma cea mică” a Mântuitorului (vezi Luca 12,32). Făgăduința este că ei vor birui ultima mare confederație a răului, și aceasta nu prin puterea lor, „căci lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul Oștirilor” (Zaharia 4,6).

Vers.15: „Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut și pe care șade curva sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.”

Acest verset reprezintă una dintre cheile profeției biblice. Apele sunt simbolul națiunilor pământului pe care șade femeia desfrânată – Biserica apostaziata. Imaginea este aceea a unui vast imperiu peste care femeia-biserică își exercită puterea. Care este acea biserica ce se bucură de o influența mondială și care are stăpânire universală? Răspunsul nu e greu de aflat.

Vers.16: „Cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara o vor urî pe curva, o vor pustii și o vor lăsă goală. Carnea i-o vor mânca și o vor arde cu foc.”

Iată o schimbare radicală de atitudine față de femeia – biserică desfrânată. Fiara, care inițial duce femeia în spatele ei, împreună cu cele zece coarne – împărați care au dat puterea lor fiarei, se vor întoarce împotriva femeii – biserica, „o vor urî, o vor pustii, o vor lăsa goală, o vor mânca și o vor arde cu foc.”

Se pare că sentința cerului rostită asupra Babilonului va fi îndeplinită chiar de fiară și cele zece coarne, după ce aceștia își vor da seama că au fost înșelați de seducțiile desfrânatei. Deoarece profeția vizează evenimente ce se vor desfășura în viitor, este riscant să facem afirmații categorice cu privire la modul în care acestea se vor derula. Detaliile profetice vor fi înțelese doar în momentul împlinirii acestor profeții.

Până atunci să reținem: Oricum va arăta viitoarea confederație a răului, ea nu va dura mult. Dumnezeu nu va îngădui răului să treacă de o anumită limită. Biruința finală este doar a celor „chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El” (vers.14).

Vers.17: „Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin și să dea fiarei stăpânirea lor împărătească până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.”

Găsim în acest verset reafirmarea unei idei enunțate anterior, și anume că fiara împreună cu cele zece coarne sunt instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru executarea sentinței divine împotriva Babilonului, pentru crimele săvârșite de acesta. Dumnezeu se va folosi chiar de puterile răului pentru a-Și aduce la îndeplinire propriile planuri cu privire la judecata desfrânatei. Vechii ei aliați vor deveni cei care o vor pustii și o vor arde cu foc, conform practicii din Vechiul Testament în care o femeie prinsă în adulter (fiica unui preot) era arsă cu foc (vezi Leviticul 21,9).

Vers.18: „Și femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împărații pământului.”

Explicațiile îngerului ajung în punctul în care femeia desfrânată este identificată cu „cetatea cea mare”. Pentru Ioan, această cetate era Roma, Babilonul timpului său. Profeția se referă însă la Babilonul mistic din timpul sfârșitului, acea putere anticristică ce se va lupta împotriva lui Dumnezeu și împotriva poporului Său.

Cele două detalii oferite de înger („cetatea cea mare” și „are stăpânire peste împărații pământului”) au menirea să impresioneze omenirea. Această manifestare de forță însă nu trebuie să-i sperie pe copiii lui Dumnezeu. Oricât de mare și promițătoare ar fi ultima confederație a răului, ea nu va dura mult, se va autodistruge și va dispărea odată cu plaga a șaptea și revenirea Domnului Christos.

Dumnezeu a hotărât în planul Său că nu păcatul, ci doar neprihănirea va avea viitor.

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 96

(2) – Ibidem, p. 97

(3) – Jean Vuilleumier, „Apocalipsa”, ed. 1945, p. 225.227

(4) – M. Maxwell, „God Cares”, vol. II, ed. 1985, p. 475, citat de D. Popa în „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 105.106

(5) – D. Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, vol. III, p. 110

(6) – J. Vuilleumier, „Apocalipsa”